C. civ., art. 977-985
■ Salariatul încadrat cu timp parţial, care a lucrat o jumătate de normă, este îndreptăţit la jumătate din salariul pe care l-ar fi încasat dacă ar fi lucrat cu normă întreagă de muncă.
■ Instanţa de judecată are competenţa de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului; interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
C.A. Alba lulia, s. civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1045 din 10 noiembrie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 397/2008, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea formulată de reclamantă, fiind reţinut că reclamanta a fost angajata pârâtei cu timp parţial şi că toate drepturile sale începând cu anul 2003 s-au raportat la jumătate de normă.
Plecând de la menţiunea referitoare la cuantumul salariului înscris în carnetul de muncă, instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt nejustificate şi nu se pot circumscrie dispoziţiilor art. 269 C. muncii. Nu s-a reţinut în sarcina pârâtei neplata integrală a salariului către reclamantă, atâta timp cât la societatea pârâtă nu există salarii mai mari decât cel al reclamantei la categoria sa de încadrare, iar aceasta recunoaşte că a lucrat în program de jumătate de normă pentru carc a şi fost plătită.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, carc a susţinut că:
1) Instanţa şi-a depăşit atribuţiile, subrogându-se în atribuţiile angajatorului, stabilindu-i alte drepturi salariale decât cele negociate în realitate.
2) Interpretând greşit actul dedus judecăţii, instanţa de fond a schimbat atât natura actului dedus judecăţii, cât şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Deşi reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune prin care era chemată să constate că o parte contractantă nu şi-a respectat în totalitate obligaţiile asumate, din motivarea instanţei reiese că pretenţiile reclamantei ar avea natura unor despăgubiri în înţelesul art. 269 C. muncii, ceea ce ar reprezenta o apreciere cu totul eronată.
Analizând sentinţa atacată, prin raportare la criticile aduse şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prima critică referitoare la depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti este evident neîntemeiată, având în vedere că textul art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se referă la situaţia în care se înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat.
Depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, aceasta săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Având în vedere că recurenta invocă depăşirea atribuţiilor de către instanţă prin preluarea atribuţiilor ce revin angajatorului, care nu reprezintă o putere în stat, în concepţia Constituţiei, este clar că motivul invocat de către recurentă nu este întemeiat.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., trebuie remarcat că, prin acţiunea de faţă, reclamanta a cerut concursul instanţei pentru a i se respecta anumite clauze cuprinse în contractul individual de muncă.
Având în vedere capetele acţiunii şi poziţia exprimată de pârâtă, instanţa de fond a procedat la interpretarea acestor clauze şi, în special, a celei referitoare la cuantumul salariului datorat reclamantei.
Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Pentru a se determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic sau a clauzelor stabilite în el, trebuie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul civil. Unul din principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de art. 977 C. civ., potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor’. Pe de altă parte, nu se poate ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri sau clauzele obscure ori îndoielnice ale contractului. Dar o asemenea interpretare trebuie să se facă, în mod evident, cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ.
Tocmai, având în vedere prerogativa instanţei de a interpreta clauzele unui contract, în virtutea prevederilor art. 977-985 C. civ., prima instanţă a fost obligată să stabilească care a fost în realitate intenţia părţilor la momentul încheierii acestuia.
Ţinând cont de prevederile CCM şi grilele de salarizare depuse la dosar pentru categoria profesională a reclamantei, coroborat cu menţiu
nile din carnetul de muncă carc au valoarea unui înscris autentic, se constată că prima instanţă în mod corect a stabilit că în contractul individual de muncă al reclamantei, în mod greşit, s-a menţionat salariul pentru o normă întreagă, în condiţiile în care reclamanta, lucrând cu o jumătate de normă, era îndreptăţită la jumătate din valoarea salariului menţionat în contractul individual de muncă.
De altfel, în carnetul de muncă al reclamantei este menţionat salariul corect al acesteia, respectiv jumătate din salariul înscris în contractul de muncă, salariu pe care la această valoare reclamanta l-a primit pe toată durata derulării raporturilor de muncă şi cu privire la care nu a avut nicio obiecţie timp de aproape 5 ani.
Prima instanţă a reţinut corect că la societatea pârâtă nu există salarii mai mari decât cel al reclamantei la categoria sa de încadrare, potrivit grilelor de salarizare, astfel că, dacă s-ar acorda reclamantei salariul pe care îl pretinde pentru o jumătate de normă, s-ar depăşi aceste grile negociate la nivel de societate.
In consecinţă, în mod corect, a stabilit instanţa de fond că nu se poate reţine în sarcina pârâtei neplata integrală a salariului, în condiţiile în care acesteia i s-a achitat lunar jumătate din salariul pe carc l-ar fi încasat dacă ar fi lucrat cu normă întreagă de muncă.
Constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate de către reclamanta-recurentă nu sunt incidente în cauză, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a dispus respingerea, ca neîntemeiat, a recursului declarat de către reclamantă.
