Potrivit art. 268 alin. (2) lit. b)m C. muncii, în decizia de sancţionare disciplinară se cuprind obligatoriu prevederile din statutul disciplinar, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat.
Menţiunea angajatorului din cuprinsul deciziei de concediere, în sensul că faptele reţinute în sarcina angajatului sunt infracţiuni, nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a încadra abaterea într-o dispoziţie a statutului disciplinar, regulamentului intern sau contractului colectiv de muncă aplicabil.
Pentru săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire penală sunt abilitate să ia măsuri şi să aplice sancţiuni, angajatorului revenindu-i atributul de a aplica sancţiuni pentru abateri disciplinare.
Pentru săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire penală sunt abilitate să ia măsuri şi să aplice sancţiuni, angajatorului revenindu-i atributul de a aplica sancţiuni pentru abateri disciplinare.
C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., miri. şi fam., dec. nr. 952 din 9 aprilie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 10 pronunţată la data de 8 ianuarie 2009 de Tribunalul Cluj s-a admis contestaţia formulată şi precizată de către contestatorul E.H. în contradictoriu cu intimata SC S. SRL Reşiţa şi, în consecinţă, s-a dispus anularea deciziei nr. 65/15.07.08 emisă de intimată în sarcina contestatorului, s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior emiterii deciziei, a fost obligată pârâta la plata salariilor indexate, actualizate şi majorate, precum şi a celorlalte drepturi, începând cu data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă. Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajat al societăţii intimate în funcţia de director vânzări, în baza contractului individual de muncă nr. 16069/02.04.2008. Prin dispoziţia nr. 65/15.07.2008, intimata a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii.
Articolul 267 C. muncii prevede, sub sancţiunea nulităţii absolute, că nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă constituie sancţiunea legală, aplicată în cazul în care se constată că măsura a fost luată cu încălcarea unor prevederi legale esenţiale pentru validitatea
ei. In speţă, cauzele de nulitate privesc şi aspectele legate de nelega-litatea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă.
Intenţia legiuitorului nu a fost să creeze un cadru de formalism excesiv, ci să protejeze salariatul împotriva eventualelor măsuri unilaterale ale angajatorului pe care acesta nu are cum să Ie cunoască dacă nu îi sunt comunicate; am fi astfel în prezenţa unui dezechilibru de forţe şi nicidecum pc poziţii de egalitate, întrucât angajatul nu arc posibilitatea de a-şi formula apărările.
In speţă, nu poate fi considerată legală procedura cercetării, atâta vreme cât intimata nu a menţionat în cuprinsul deciziei de conccdiere motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea.
Susţinerile intimatei legate de refuzul categoric al contestatorului de a semna procesul-verbal de cercetare nu pot fi reţinute, atâta vreme cât angajatorul nu a făcut dovada efectuării procedurii legale de convocare a
salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă, cu toate că avea această obligaţie potrivit art. 287, respectiv 267 C. muncii.
Mai mult, la art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii este prevăzut în mod explicit, în ceea ce priveşte forma deciziei de sancţionare, faptul că, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. Din analiza actului emis de intimată, prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei, nu rezultă nici îndeplinirea acestei prevederi legale.
Nici prevederile art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii nu au fost avute în vedere de către angajator în procedura emiterii deciziei de conccdiere. Neindicarea faptei ce constituie abatere disciplinară atrage în mod similar nulitatea măsurii dispuse.
Motivele invocate de intimată în cuprinsul întâmpinării, respectiv crearea unui prejudiciu în patrimoniul societăţii, nu pot fi luate în considerare, atâta vreme cât nu au fost menţionate în cuprinsul dispoziţiei de concediere, la momentul comunicării măsurii salariatul nefiind în măsură să cunoască motivul pentru care a fost concediat.
Pentru toate aceste motive, raportat la considerentele anterior enunţate, instanţa a admis contestaţia formulată şi, constatând nulitatea măsurii, a dispus anularea dispoziţiei de concediere nr. 65/15.07.2008, precum şi reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior emiterii deciziei, respectiv acela de director de vânzări.
In aceste condiţii, angajatului i se cuvin, în temeiul art. 78 alin. (1) C. muncii, despăgubiri echivalente cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care a fost lipsit din culpa unităţii, de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia civilă nr. 952 din 9 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Dispoziţia nr. 65/15.07.2008 de încetare a contractului de muncă al angajatului E.H.N. prevede următoarele: art. 1 – încetarea contractului de muncă al angajatului începând cu data de 21.07.2008; art. 2 -angajatul nu beneficiază de dreptul de preaviz; art. 3 – comunicarea prezentei dispoziţii angajatului în termenul prevăzut de art. 268 alin. (3) C. muncii; art. 4 – dispoziţia s-a emis în urma cercetării disciplinare din 10.07.2008; art. 5 – instanţa şi termenul în care dispoziţia poate fi contestată.
Potrivit art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă constituie cea mai gravă sancţiune disciplinară pe care angajatorul o poate aplica în cazul în care salariatul
săvârşeşte o abatere disciplinară. Aplicarea sancţiunii disciplinare se dispune, potrivit art. 268 alin. (1) C. muncii, printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termenele prevăzute de această dispoziţie.
Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente: a) descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară. Acest element lipseşte cu desăvârşire din cuprinsul dispoziţiei contestate, neputându-se stabili din conţinutul său care este fapta săvârşită de angajat ce a atras aplicarea sancţiunii.
Recurenta afirmă că dispoziţia se completează cu procesul-verbal întocmit cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, la care decizia de concediere face referire expresă la pct. 4. Această afirmaţie este eronată sub două aspecte:
Articolul 4 din dispoziţia nr. 65/2008 prevede: „prezenta dispoziţie s-a emis în urma cercetării disciplinare care a avut loc în data de 10.07.2008”. Reiese din redarea literalmente a acestui articol că nu se face trimitere la niciun proces-verbal.
Cel de-al doilea aspect vizează faptul că şi în ipoteza în care s-ar face referire la un alt act care cuprinde descrierea faptei, angajatorul este ţinut să facă dovada neechivocă a faptului că acest act este cunoscut de angajatul sancţionat, ceea ce în speţă nu se verifică.
Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente: b) precizarea prevederilor din statutul disciplinar, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Or, acest element lipseşte cu desăvârşire. Susţinerea recurentei că faptele reţinute în sarcina angajatului sunt infracţiuni nu exonerează angajatul de obligaţia de a încadra abaterea într-o dispoziţie a statutului disciplinar, regulamentului intern sau contractului colectiv de muncă aplicabil.
Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente: c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în
condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. In speţă e incidenţă prima teză, întrucât cercetarea disciplinară s-a efectuat, dar în cuprinsul deciziei de sancţionare nu se face nicio referire la motivele pentru care apărările salariatului s-au înlăturat şi nici nu se arată că salariatul nu a formulat apărări, astfel cum susţine recurenta în motivele de recurs.
Elementele prevăzute la lit. d), e), 0 ale art. 268 alin. (2) C. muncii se regăsesc în conţinutul deciziei de sancţionare.
Conform dispoziţiilor art. 268 alin. (2) C. muncii, nulitatea absolută a deciziei de sancţionare operează în ipoteza în care nu este respectat fie şi unul singur şi oricare din elementele prevăzute la lit. a) – 0- Nu este necesară omiterea cumulativă a tuturor elementelor, lipsa unuia fiind suficientă pentru a opera sancţiunea nulităţii absolute.
In speţă, trei elemente, cele prevăzute Ia lit. a), b), c) ale art. 268 alin. (2) C. muncii, au fost omise cu desăvârşire de către angajatoare, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
