Calificarea documentele de natură fiscală ca şi acte administrative. Supunerea acestora controlului administrativ în condiţiile prevăzute de lege


Art.306 alin.2 Cod procedură civilă

Art.205 Cod procedură fiscală

Din dispoziţiile art.205 Cod procedură fiscală rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ în condiţiile art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai 2012.

Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.1051din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

(Decizia nr. 3937/R-CONT/11 Decembrie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 3 iulie 2012, reclamanta S.C. P. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, solicitând să se dispună anularea deciziei nr.46 emisă de pârâtă la 7 iunie 2012.

În motivare, s-a arătat că decizia de reverificare a cărei anulare se solicită este prematură, în condiţiile în care reclamanta a comunicat pârâtei că nu deţine facturile doveditoare ale relaţiei sale comerciale cu S.C. I. S.R.L. şi aceasta dintr-un motiv de forţă majoră, respectiv datorită incendiului produs la 20.03.2009, la punctul său de lucru din oraşul Horezu, iar procedura de reconstituire a arhivei nu a putut fi finalizată.

Reverificarea nu se impune şi reţinând că raporturile comerciale dintre cele două societăţi s-au finalizat închizându-se circuitul financiar, iar obligaţiile bugetare se stabilesc pe baza declaraţiilor fiscale sau printr-o decizie emisă de organul fiscal.

Prin sentinţa nr.1692/15.03.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea, reţinând că în raport de dispoziţiile art.1051din O.G. nr.92/2003, organele fiscale au posibilitatea reverificării unei perioade ce a făcut obiectul unei inspecţii, în măsura apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor la data efectuării verificărilor.

Or, cum organul de inspecţie fiscală nu a făcut verificări cu privire la furnizorul S.C.I. S.R.L. Satu Mare, iar acestea pot influenţa rezultatele inspecţiei fiscale anterioare, procedura reverificării se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr.82/1991 prevede obligaţia reconstituirii documentelor justificative şi evidenţei contabile într-un termen de 90 de zile de la constatarea încetării împrejurării obiective ce a determinat pierderea acestor înscrisuri.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

– hotărârea primei instanţe nu respectă cerinţele art.261 pct.5 Cod procedură civilă, în sensul că aceasta este nemotivată, ceea ce atrage sancţiunea prevăzută de art.105 alin.2 din acelaşi act normativ. Instanţa nu a făcut decât să preia susţinerile pârâtei, fără o verificare a acestor argumente;

– din verificarea raportului de inspecţie fiscală nr.71856/2009 rezultă că analiza a privit numai principalii furnizori, aşa încât instanţa pleacă de la o premiză falsă în referirea la S.C. I. S.R.L. Satu Mare;

– în baza rolului activ, instanţa trebuia să solicite copii ale declaraţiei 394 şi de altfel o astfel de obligaţie revenea şi pârâtului;

– art.105 din Codul de procedură fiscală, care statuează asupra unicităţii controlului fiscal are în vedere tocmai evitarea riscurilor de abuz, iar motivul invocat de către pârâtă pentru reverificare nu poate fi reţinut nici în raport de actele comunicate de D.G.F.P. Satu Mare, din care rezultă că S.C. I. S.R.L. nu a declarat livrări către reclamantă;

– situaţia de excepţie la care se referă art.105 alin.1 din Codul de procedură fiscală, nu se regăseşte în cauză, câtă vreme au fost avute în vedere toate declaraţiile şi documentele contabile ale reclamantei, înscrisuri în raport de care aceasta şi-a exercitat dreptul de deducere;

– chiar existenţa unor neconcordanţe nu este suficientă pentru a justifica aprecierea organului fiscal, cu atât mai mult în condiţiile în care S.C. I. S.R.L. Satu Mare neagă raporturile contractuale, iar documentele din arhiva societăţii nu mai există, pentru realizarea unor verificări de natură să elimine aşa zisele neconcordanţe;

– măsura adoptată de D.G.F.P. Vâlcea este inutilă, câtă vreme în raportul fiscal nr.71856/2009 s-a verificat legalitatea şi conformitate cu declaraţiile fiscale, iar Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr.702/2007 reglementează şi posibilitatea unor neconcordanţe, una din ele chiar de natura celei incidente în cauză.

Examinând calea de atac se apreciază că ea nu este fondată, pentru un aspect de ordine publică, pus în discuţie din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă şi a cărei incidenţă în cauză face inutilă verificarea criticilor formulate.

Astfel, potrivit art.205 Cod procedură fiscală „(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”, iar potrivit art.218 din acelaşi act normativ „(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art.212, la instanţa judecătorească de administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Din aceste dispoziţii legale, rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ.

Prima cerinţă este deci aceea de a dovedi că actul ce se atacă este un act administrativ, aşa cum este el definit de dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Potrivit textului este „act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi (…)”.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai 2012.

Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.1051din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

Se apreciază pentru aceste considerente, că este inadmisibilă contestaţia formulată împotriva deciziei de reverificare, inadmisibilitate ce se impune a fi reţinută şi în raport de acţiunea formulată şi a cărei incidenţă în cauză justifică soluţia instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă şi a menţinut soluţia primei instanţe, cu înlocuirea motivării şi cu precizarea că datorită acestei statuări a devenit inutilă cercetarea criticilor din recurs şi a aspectelor de fond.