1. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, potrivit art. 65 alin. (2) C. muncii. Necesitatea reorganizării trebuie să rezulte din actele conducerii societăţii, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesităţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Angajatorul are obligaţia de a prezenta strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidenţieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaţilor pentru îmbunătăţirea activităţii, orice dovezi din care să rezulte că păstrarea postului este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
2. Având în vedere caracterul retroactiv al anulării deciziei de concediere, precum şi dispoziţiile art. 78[1] alin. (1) C. muncii, în urma anulării măsurii concedierii, părţile contractului trebuie repuse în situatia anterioară concedierii, considerându-se că această mă-» A7 sură nici nu a existat. întrucât salariatul nu a prestat muncă, suma pe care o va primi nu reprezintă salariu în înţelesul Codului muncii (salariul fiind contraprestaţia muncii depuse de salariat), ci va primi o despăgubire, al cărei scop este să repare paguba produsă salariatului concediat în această perioadă. Astfel, prejudiciul suferit de salariat este lipsa salariului în perioada de la concediere până la reintegrare. Pe de altă parte, legea este cea care evaluează despăgubirile pe care angajatorul este dator să le plătească salariatului, fiind egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Legea nu precizează dacă este vorba de salariul net sau salariul brut, dar această precizare nici nu era necesară, faţă de regimul răspunderii civile. Prejudiciul suferit de salariat, care trebuie reparat prin plata despăgubirii, constă în salariul pe care l-ar fi primit salariatul de la data concedierii şi până la reintegrare. Cum în situaţia în care ar fi prestat munca, angajatul primea salariul în cuantum net, iar nu în cuantum brut, acesta nu poate pretinde mai mult decât prejudiciul suferit, pentru că s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei. Calcularea sumelor datorate de salariat la diverse bugete se impune, deoarece această perioadă se consideră perioadă lucrată, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa altor drepturi actuale sau viitoare.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 250 din 18 ianuarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1170/11.02.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus admiterea în parte a contestaţiilor conexate formulate de contestatoarea M. în contradictoriu cu intimata SC R.R. SRL, anularea deciziei de concediere nr. 817/21.05.2008, obligarea intimatei să reintegreze contestatoarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data concedierii şi până la efectiva încadrare, obligarea la plata către contestatoare a unui salariu mediu pe unitate de la data naşterii copilului contestatoarei, respectiv 19.10.2007. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea adresei nr. 776/14.05.2008, emisă de intimată. A
obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 50.000 Ron cu titlu de daune morale.
Tribunalul a reţinut următoarele: între părţi s-au stabilit raporturi de muncă, contestatoarea îndeplinind funcţia de redactor-şef în cadrul societăţii intimate, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat la 01.03.2003. Cu adresa nr. 776 din
14.05.2008, intimata a comunicat contestatoarei că începând cu data de
14.05.2008 activitatea acesteia va înceta, ca urmare a desfiinţării locului de muncă, fiindu-i adusă la cunoştinţă contestatoarei lista locurilor de muncă vacante pentru care poate opta.
Prin decizia nr. 817/21.05.2008, s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei începând cu data de 21.05.2008, ca urmare a desfiinţării postului de redactor-şef, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, faţă de reorganizarea activităţii firmei. Din punct de vedere formal, decizia de desfacere a contractului de muncă nu conţine menţiunea prevăzută de art. 74 lit. a) C. muncii – motivele care au determinat desfiinţarea postului, motive ce nu au fost aduse la cunoştinţa salariatului. Enunţarea în cuprinsul deciziei de concediere a conţinutului textului de lege care reglementează concedierea ca urmare a desfiinţării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condiţiile în care nu sunt menţionate nici actele conducerii societăţii prin care s-a dispus cu privire la aceasta.
De asemenea, nu este cuprinsă în decizie menţiunea prevăzută de art. 74 lit. b) C. muncii privind durata preavizului. Deşi anterior emiterii deciziei de concediere, intimata a emis adresa nr. 776 prin care comunică salariatei că postul pe care îl ocupă va fi desfiinţat, solicitându-i să-şi exprime opţiunea pentru unul din posturile disponibile în societate, se reţine că preavizul obligatoriu conform legislaţiei muncii nu este prevăzut, prin decizia de concediere dispunându-se încetarea contractului de muncă la data de 21.05.2008. Din cuprinsul adresei şi al deciziei se desprinde concluzia că preavizul de cel puţin 15 zile lucrătoare, prevăzut de art. 73 C. muncii, nu a fost acordat, încălcarea dispoziţiei care îl prevede fiind o cauză de nulitate a concedierii, care s-a dispus fară respectarea procedurii prevăzute de lege.
Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, potrivit art. 65 alin. (2) C. muncii. Chiar dacă postul de redactor-şef la revista U. nu se mai regăseşte în organigrama societăţii, desfiinţarea nu poate fi considerată efectivă atâta vreme cât, după unirea acestei publicaţii cu o alta, denumită B., salariata care a înlocuit-o pe contestatoare în timpul concediului de creştere a copilului a devenit director editorial al acestor două publicaţii, deşi toate celelalte reviste au un post de redactor-şef. Din modul de organizare rezultat din organigrame, se desprinde concluzia că denumirea postului a fost
schimbată din redactor-şef în director editorial, pentru a crea impresia desfiinţării postului ocupat de contestatoare.
Realitatea şi seriozitatea cauzei desfiinţării hotărâte de Consiliul de administraţie în 17 aprilie nu au fost probate în instanţă. Necesitatea reorganizării prin unirea a două publicaţii nu rezultă din actele conducerii societăţii, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesităţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Nu a fost prezentată instanţei strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidenţieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaţilor pentru îmbunătăţirea activităţii, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului contestatoarei este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
Constatând nelegalitatca concedierii, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 76 C. muncii, anulând decizia de concediere. Pe cale de consecinţă, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, conform art. 78 C. muncii, prin reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii şi obligarea angajatorului la plata unui despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii până la data reintegrării efective. Intimata a fost obligată la plata către contestatoare a unui salariu mediu pe unitate de la data naşterii copilului contestatoarei –
19.10.2007, în conformitate cu art. 51 lit. c) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de anulare a adresei nr. 776/14.05.2008, emisă de intimată, întrucât aceasta nu produce efecte asupra raporturilor de muncă, aducând la cunoştinţă salariatei că în viitor va fi desfiinţat postul ocupat de ea, actul unilateral de încetare a raporturilor de muncă fiind decizia nr. 817. Instanţa a admis cererea de acordare a daunelor morale, apreciate la suma de 50.000 RON, întrucât drepturile personale nepatrimoniale ale contestatoarei au fost afectate, concedierea dispusă nelegal fiind de natură a-i ştirbi prestigiul profesional. Prin natura profesiei contestatoarea este cunoscută atât în mediul de desfaşurare a activităţii, cât şi în afara lui, printre cititorii revistei, astfel că înlăturarea din postul deţinut fară respectarea legii este de natură a-i provoca suferinţe de ordin moral.
Prin decizia civilă nr. 250 din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au fost respinse recursurile ambelor părţi, reţinându-se următoarele:
In privinţa recursului declarat de recurenta-pârâtă SC R.R. SRL, s-a constatat că între părţi s-au stabilit raporturi de muncă, recurenta-reclamantă îndeplinind funcţia de redactor-şef, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat la 01.03.2003.
Cu adresa nr. 776 din 14.05.2008, recurenta-pârâtă a comunicat salariatei că începând cu data de 14.05.2008, activitatea acesteia va înceta, ca urmare a reorganizării societăţii, locul de muncă al acesteia va fi desfiinţat, conform art. 65 alin. (1) C. muncii, iar activitatea sa în cadrul societăţii va înceta la data de 14.05.2008 şi, pe cale de consecinţă,
nu va mai avea acces în incinta sediului social al unităţii. In acelaşi timp, prin aceeaşi adresă, i se aducea la cunoştinţă lista locurilor de muncă vacante pentru care poate opta, iar în cazul în care nu va face opţiunea pentru unul din acest locuri, contractul de muncă îşi încetează valabilitatea începând cu data de 20.05.2008. Prin decizia nr. 817/21.05.2008, s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantei începând cu data de 21.05.2008, ca urmare a desfiinţării postului de redactor-şef, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, faţă de reorganizarea activităţii firmei.
Aşa cum rezultă din procesul-verbal al Consiliului de administraţie al recurentei-pârâte, întocmit la 17.04.2008, dosarul de fond, s-a propus unificarea managementului editorial al revistelor U. şi B. sub conducerea doamnei R.H., redactor-şef al revistei B. şi carc ocupase şi postul de redactor-şef al revistei U. pe timpul cât recurenta-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului. Astfel, doamna R.H. a fost numită director editorial pentru ambele produse. Totodată, au fost menţinute birourile redacţionale ale celor două reviste, fiecare având un şef de birou care raportează directorului editorial. Se arată în acelaşi proces-verbal că nu mai apare necesară menţinerea postului de redactor-şef al revistei U.
Se reţine că un post de şef birou redacţie sau redactor-şef adjunct atât pentru revista U., cât şi pentru revista B., exista şi anterior datei de
17.04.2008, când s-a întocmit procesul-verbal amintit, după cum rezultă din fişa postului de redactor-şef adjunct elaborată în luna ianuarie 2008 în ce priveşte revista U. ca şi din alte acte depuse la dosar în privinţa revistei B.). Din organigrama existentă la dosarul de fond, se constată că, anterior datei de 02.05.2008, exista un post de redactor-şef al revistei, ocupat de M.I.L., şi un post de redactor-şef al revistei B., ocupat de R.H. După data de 02.05.2008, în structura organizatorică a Direcţiei de reviste apare un post de director editorial pentru revistele B./U., deţinut de doamna R.H., astfel cum reiese din organigrama depusă la dosarul de fond.
Reorganizarea invocată de recurenta-pârâtă a avut loc numai la nivelul postului de redactor-şef al celor două reviste, U. şi B., birourile redacţionale ale acestora fiind în continuare distincte, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul de fond, fiecare birou redacţional având un şef de birou subordonat directorului editorial, după cum se reţine din
organigrama de la dosarul de fond. In structura organizatorică a Direcţiei de reviste, postul de director editorial este menţionat pe acelaşi plan cu
cel de redactor-şef al altor reviste. Toate acestea conduc la concluzia că reorganizarea este numai formală, nefiind determinată de lipsa de utilitate a postului de redactor-şef la revista U., în condiţiile în care biroul de redacţie există în mod distinct în continuare, este menţinut
postul de şef birou, iar directorul editorial conduce acest birou. In consecinţă, un post care să aibă atribuţia de supraveghere şi conducere a biroului de redacţie al revistei U. este necesar în continuare şi atribuţiile aferente unui astfel de post sunt exercitate de directorul editorial, care îndeplineşte aceleaşi atribuţii şi pentru revista B.
Reorganizarea pretinsă de recurenta-pârâtă a constat în stabilirea unui post comun de redactor-şef pentru ambele publicaţii, atribuţiile fiind exercitate de aceeaşi persoană, situaţia de fapt existentă după concedierea recurentei-reclamante fiind identică cu cea existentă cât timp aceasta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului. Practic, aceeaşi persoană a continuat să îndeplinească sarcinile ambelor posturi de redactor-şef. Singura modificare constă în denumirea postului, care nu se mai numeşte redactor-şef, ci director editorial, cele două denumiri desemnând acelaşi lucru. Or, caracterul efectiv al desfiinţării unui post se apreciază nu numai la nivel formal, ci în funcţie de situaţia de fapt, independent de denumirea dată unor posturi.
In speţă, nu se poate reţine efectivitatea desfiinţării postului de redactor-şef al revistei U., ocupat de recurenta-reclamantă, în condiţiile în care el este necesar dată fiind structura redacţiei revistei, iar atribuţiile corespunzătoare acestui post sunt exercitate în continuare, dar de o singură persoană care preia astfel, pe lângă atribuţiile postului propriu, şi atribuţiile altui post. Din probele administrate nu reiese că desfiinţarea postului de redactor-şef al recurentei-pârâte nu a devenit necesară din cauza inutilităţii în structura organizatorică a societăţii, a lipsei de sarcini, a desfiinţării ori restrângerii redacţiilor, aşadar, din motive obiective, ci prin faptul că o singură persoană a fost numită să conducă ambele redacţii.
Dispariţia formală a postului din organigrama societăţii nu este suficientă pentru a fi respectată cerinţa impusă de art. 65 C. muncii, caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă trebuind apreciat în concret, astfel încât susţinerile recurentei-pârâte sub acest aspect nu sunt fondate.
Susţinerile recurentei-pârâte cu privire la faptul că oportunitatea măsurii reorganizării nu este cenzurabilă de instanţa de judecată nu au relevanţă în cauză, deoarece prima instanţă nici nu făcut aprecieri referitoare la acest aspect, ci a analizat numai caracterul efectiv al desfiinţării postului, caracterul real şi serios al cauzei desfiinţării postului.
Aceste împrejurări sunt esenţiale pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei măsurii desfiinţării unui loc de muncă, potrivit art. 65 C. muncii şi
fac obiectul analizei instanţei de judecată. Dacă nu s-ar recunoaşte instanţei de judecată posibilitatea verificării efectivităţii desfiinţării locului de muncă, caracterul real şi serios al cauzei desfiinţării, în speţă, al reorganizării, dreptul salariatului de a contesta măsura concedierii ar fi iluzoriu, iar nu un drept efectiv şi real, ceea ar restrânge accesul la justiţie. De altfel, în cuprinsul cererii de recurs, însăşi recurenta-pârâtă menţionează că instanţa nu poate decât să verifice dacă reorganizarea a fost reală şi serioasă. Prin urmare, aprecierile recurentei-pârâte privitoare la cenzurarea modalităţii de reorganizare a societăţii nu au relevanţă.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la caracterul serios al reorganizării, nefiind vorba de o reorganizare propriu-zisă, ci de o unire a celor două posturi de redactor-şef existente într-unul singur, dar care exercită conducerea redacţiilor ambelor reviste.
In legătură cu acordarea termenului de preaviz, Curtea a constatat că salariata a primit o indemnizaţie care compensează neacordarea acestuia, ceea ce este în concordanţă cu Contractul colectiv de muncă la nivel naţional valabil pentru anii 2007-2010. O cerinţă de fond pentru aplicarea sancţiunii nulităţii este existenţa unei vătămări, or, în speţă nu s-a făcut dovada vreunei vătămări din cauza neacordării termenului de preaviz, iar prin acordarea respectivei indemnizaţii s-a păstrat un echilibru între interesele salariatului şi măsura neacordării preavizului. Chiar dacă criticile recurentei-pârâte sunt fondate în aceasta privinţă, ele nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei de anulare a deciziei de concediere.
Motivul de recurs privitor la cererile accesorii având ca obiect plata despăgubirilor şi reintegrarea salariatei nu sunt fondate, având în vedere anularea deciziei de concediere.
Cu privire la plata indemnizaţiei pentru naşterea copilului, s-a reţinut că instanţa nu a obligat recurenta-pârâtă la plata succesivă a acestei indemnizaţii, ci la plata unei singure sume cu acest titlu. Sintagma folosită de prima instanţă, şi anume „de la data naşterii copilului”, se referă la stabilirea indemnizaţiei prin raportare la salariul mediu pe unitate în cuantumul existent la data naşterii copilului.
Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la plata daunelor morale, deoarece prin concedierea nelegală, determinată de o pretinsă desfiinţare a locului de muncă, la scurt timp de la revenirea la serviciu, i s-a adus atingere reputaţiei în mediul profesional, cum a reţinut şi Tribunalul.
Pentru cele expuse mai sus, recursul declarat de recurenta-pârâtă apare ca nefondat.
în legătură cu recursul declarat de recurenta-reclamantă, având ca obiect încheierea din data de 21.05.2009, s-a reţinut, de asemenea, că este nefondat. Astfel, despăgubirile datorate de angajator au ca temei
răspunderea civilă a acestuia pentru încetarea nelegală a contractului individual de muncă dintre părţi. Răspunderea civilă are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat de angajator salariatului prin fapta sa ilicită, prejudiciu care trebuie să fie cert, atât din punctul de vedere al existenţei, cât şi al posibilităţii de evaluare. Având în vedere caracterul retroactiv al anularii deciziei de concediere, precum şi dispoziţiile art. 78 alin. (1) C. muncii, prejudiciul încercat de un salariat concediat nelegal este cert sub ambele aspecte. Aceasta deoarece, în urma anulării măsurii concedierii, părţile contractului trebuie repuse în situaţia anterioară concedierii, considerându-se că această măsură nici nu a existat. Pe de o parte, salariatul ar fi trebuit să primească în toata această perioadă sala-riu. Insă, cum nu a prestat muncă, suma pe care o va primi nu reprezintă salariu în înţelesul Codului muncii (salariul fiind contraprcstaţia muncii depuse de salariat), ci va primi o despăgubire, al cărci scop este să repare paguba produsă salariatului concediat în această perioadă. Astfel, prejudiciul suferit de salariat este lipsa salariului în perioada de la concediere până la reintegrare. Pe de altă parte, legea este cea care evaluează despăgubirile pe care angajatorul este dator sa le plătească salariatului, acestea fiind egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Legea nu precizează dacă este vorba de salariul net sau salariul brut, dar această precizare nici nu era necesară, faţă de regimul răspunderii civile. Prejudiciul suferit de salariat, care trebuie reparat prin plata despăgubirii, consta în salariul pe care l-ar fi primit salariatul de la data concedierii şi până la reintegrare. Or, angajatul primea salariul în cuantum net, iar nu în cuantum brut, astfel încât nu poate pretinde mai mult decât prejudiciul suferit, pentru că s-ar ajunge la o îmbogăţire fară just temei.
Calcularea sumelor datorate de salariat la diverse bugete se impune deoarece această perioadă se considcră perioadă lucrată, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa altor drepturi actuale sau viitoare.
In speţă, nu este o problemă de fiscalitate, ci de stabilire a întinderii prejudiciului carc trebuie reparat de angajator, astfel încât prevederile art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 invocate de recurenta-reclamantă nu au relevanţă. Acestea privesc calcularea impozitului pe asupra unor despăgubiri achitate ca urmare a unei obligaţii stabilite prin hotărâre judecătorească, aşadar, ulterior pronunţării hotărârii respective, iar nu determinarea întinderii prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor pe care una dintre părţi are dreptul de a le incasa, aceasta fiind o problemă de judecată. Articolul 55 din aceeaşi lege, de asemenea, nu prevede vreo exonerare de la plata contribuţiilor şi impozitelor aferente sumelor primite cu titlu de despăgubire.
