În motivarea cererii, revizuienţii au arătat că, în motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptăţiţi la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002.
Prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei menţionate mai sus, în sensul că s-a înlăturat menţiunea „şi personalul auxiliar de specialitate”.
Ca urmare, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 50/1996, personalul auxiliar de specialitate are dreptul, pe perioada concediului de odihnă, la o indemnizaţie egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, iar această indemnizaţie nu le-a fost acordată în anii 2005-2006, se impune admiterea cererii de revizuire şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi acordării acestor drepturi.
Prin sentinţa nr. 168 din 15.08.2007 a Tribunalului Suceava – secţia civilă, s-a admis cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 307 din 12.02.2007 a Tribunalului Suceava – secţia civilă (dosar nr. 470/86/2007) formulată de revizuienţii F.D., R.G., ş.a.,
A fost schimbată în parte sentinţa nr. 307 din 12.02.2007 a Tribunalului Suceava – secţia civilă, în sensul că:
S-a admis acţiunea reclamanţilor F.D., R.G., ş.a.,
Au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava şi M.J. să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând prima de concediu pe anii 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
A fost obligat pârâtul M.F.P. să includă în buget sumele necesare efectuării acestor plăţi.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P.
Sub un prim aspect, recurentul a susţinut că cererea de revizuire nu s-ar circumscrie prevederilor art. 322 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „revizuirea se poate cere împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.
Referitor la fondul cauzei, recurenta, privitor la dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, a susţinut că instanţa de fond, prin sentinţa recurată, nu a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 56 şi 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Sub un ultim aspect, recurentul a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii este unul tipic de dreptul muncii, în conţinutul căruia intră drepturi şi obligaţii numai pentru angajator şi angajat, iar M.E.F. nu are nici o răspundere privind garantarea acestor drepturi.
Examinând recursul de faţă, curtea îl constată neîntemeiat.
Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, curtea constată că cererea de revizuire soluţionată de instanţa de fond se raportează pe deplin la teza a I-a din art. 322 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia se poate cere revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare.
Este adevărat că sentinţa nr. 307 din 12.02.2007 a Tribunalului Suceava – secţia civilă nu a fost pronunţată de o instanţă de apel, dar prevederile art. 322 din Codul de procedură civilă, trebuie coroborate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. c din acelaşi cod, potrivit cărora, tribunalul judecă în primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, cât şi cu prevederile art. 289 din Codul muncii, potrivit cărora, în această materie, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs şi acesta se constată a fi neîntemeiat, în considerentele sentinţei recurate corect reţinându-se că aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 a fost suspendată succesiv, până la data de 31.12.2005 prin art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 32 din Legea nr. 744/2001, Legea nr. 63/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. 5 din Legea nr. 511/2004, condiţii în care în cauză nu sunt incidente prevederile art. 56 şi 64 din Legea nr. 24/2000.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu se verifică a fi întemeiat, dat fiind că, prin sentinţa recurată, recurentul nu a fost obligat să garanteze drepturile băneşti cuvenite reclamanţilor, ci să includă în buget sumele necesare efectuării acestor plăţi, nefiind relevant sub acest aspect, că în raportul juridic dedus judecăţii intră drepturi şi obligaţii numai pentru angajator şi angajat.
Faţă de cele de mai sus şi cum sentinţa recurată este legală, curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
