Reintegrarea poate fi solicitată de salariat doar în litigiul ce a avut ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere, aceasta fiind interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. muncii.
O astfel de interpretare este mult mai apropiată de necesitatea protejării circuitului civil, deoarece raporturile juridice dintre părţi nu pot rămâne într-o stare de incertitudine şi după soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de concediere. Stabilind în sensul că doar instanţa care a dispus concedierea poate soluţiona şi cererea de reintegrare, legiuitorul a încercat să asigure protejarea ambelor părţi în litigiu. Salariatul are asigurate toate garanţiile procedurale în litigiile de muncă, toate dispoziţiile fiind determinate de interesul protejării acestei părţi. Dar, dezideratul asigurării protecţiei salariatului nu poate pune cealaltă parte într-o situaţie de profund dezechilibru şi de aceea dispoziţiile art. 78 alin. (2) trebuie interpretate în sensul că toate cererile accesorii contestaţiei împotriva deciziei de concediere se soluţionează în mod unitar, în cadrul aceluiaşi proces, de
către aceeaşi instanţă. în acest fel, odată stabilit caracterul legal sau nelegal al concedierii, trebuie să se dispună şi asupra repunerii în situaţia anterioară, în limitele învestirii instanţei, fără ca salariatul să poate formula astfel de cereri şi după soluţionarea contestatiei.
Repunerea în situaţia anterioară, în reglementarea Codului muncii, este o cerere accesorie contestaţiei împotriva deciziei de concediere, tocmai pentru a soluţiona definitiv şi exhaustiv aspectele legate de raporturile juridice de muncă, pentru a nu trena incertitudinea niciuneia dintre părţi după momentul pronunţării, pentru a reglementa toate efectele acestui raport juridic.
Această interpretare a fost confirmată şi de completarea art. 78 prin Legea nr. 40/2011, fiind introdus un nou alineat, stabilindu-se că în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situatia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Cum contestaţia împotriva deciziei de concediere este supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a), iar cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 78 alin. (2) C. muncii, având caracter accesoriu acesteia, potrivit principiului accessorium sequitur principale, aceasta este supusă aceluiaşi termen de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea principală.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 1158R din 10 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 159/LM/08.02.2011, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a admis excepţia tardivităţii formulării cererii şi a respins cererea ca tardiv formulată. în considerente a reţinut următoarele:
Reclamantul C.M. a fost salariatul pârâtului T.V. Giurgiu, fiindu-i desfăcut CIM în cursul anului 2009. Decizia de concediere a fost contestată, fiind anulată prin decizia civilă nr. 1928/R/28.04.2010 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin aceeaşi decizie s-a dispus plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii, până la data de 28.04.2010.
Potrivit art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea CIM.
în cauză nu are relevanţă în soluţionarea acestei excepţii faptul că reclamantul a contestat decizia nr. 33/28.04.2009, anulată prin decizia civilă nr. 1928/R/28.04.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, deoarece prin această decizie i s-au acordat acestuia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data de 28.04.2010, or, aşa cum a reţinut şi Curtea, prin această contestaţie nu s-a solicitat şi reintegrarea.
în calculul termenului de contestare a deciziei de încetare a raporturilor de muncă nu poate avea relevanţă nici data introducerii acţiunii de contestare a deciziei nr. 33/28.04.2009 şi nici data pronunţării deciziei civile nr. 1928/R/28.04.2010, pentru că, aşa cum reiese expres din textul de lege sus-enunţat – art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii – termenul de contestare se calculează de la data comunicării deciziei emise de angajator de încetare a raporturilor de muncă.
Faptul că reclamantul a formulat o nouă acţiune, prin care solicită şi reintegrarea pe postul deţinut anterior, nu justifică repunerea în termenul de introducere a contestaţiei, deoarece această cerere este subsecventă cererii principale care a privit contestarea deciziei de încetare a raportului de muncă. Deci singura dată relevantă în dreptul muncii în calculul termenului de introducere a contestaţiei împotriva deciziei de concediere este data comunicării deciziei, orice altă dată pusă în discuţie de părţi fiind lipsită de suport legal.
Cum partea a lăsat să expire termenul stabilit de legiuitor pentru săvârşirea actului de procedură fară să beneficieze de el şi nu a dovedit existenţa unei împrejurări obiective, independente de culpa sa, care să fi determinat depăşirea termenului prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării cererii şi a respins cererea ca tardiv formulată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal reclamantul C.M.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Recurentul-reclamant a fost concediat prin decizia nr. 33/28.04.2009 emisă de intimată. împotriva acestei decizii de concediere, recurentul a formulat contestaţie, fară a solicita şi reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii.
Prin decizia civilă nr. 1928/R/28.04.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a, a fost admis recursul formulat de acelaşi recurent, a fost modificată sentinţa civilă nr. 257/09.10.2009 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în sensul că a fost admisă contestaţia împotriva deciziei nr. 33/28.04.2009 şi s-a dispus plata despăgubirilor egale cu salariile majorate, indexate şi actualizate şi cu celelalte drepturi cuvenite
salariatului de la data concedierii până la data pronunţării respectivei decizii.
în cauză, instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere prin care fostul salariat, a cărui decizie de concediere a fost anulată printr-o decizie irevocabilă, solicită pe cale separată reintegrarea în postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere anulate.
Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 78 C. muncii, potrivit cărora, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
La solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Reintegrarea în postul şi funcţia deţinute anterior concedierii nu poate fi dispusă din oficiu de instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere, ci doar în condiţiile în care reclamantul înţelege să formuleze un capăt de cerere în acest sens. Problema care se pune este aceea dacă cererea având ca obiect reintegrarea poate fi formulată doar odată cu contestaţia împotriva deciziei de concediere, în cadrul acestui litigiu de muncă sau poate fi introdusă şi ulterior, după soluţionarea contestaţiei împotriva concedierii.
Din analiza textului de lege invocat, ţinând seama de efectele nulităţii, dar şi de efectele speciale pe care atât anularea deciziei de concediere, dar şi repunerea în situaţia anterioară le au în cadrul raporturilor juridice de muncă, Curtea apreciază că reintegrarea poate fi solicitată de salariat doar în litigiul ce a avut ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere. Astfel, art. 78 alin. (2) C. muncii arată expres că repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere poate fi dispusă de instanţa care a dispus anularea concedierii.
Acest aspect nu reprezintă doar o trimitere la competenţa materială a instanţelor speciale de litigii de muncă, deoarece nu ar exista nicio raţiune în stabilirea competenţei într-un articol care reglementează sancţionarea concedierilor nelegale, întrucât Codul muncii stabileşte jurisdicţia muncii, inclusiv competenţa, în Titlul XII, Capitolul II.
Este evident că şi cererea de reintegrare este un litigiu de muncă şi soluţionarea acesteia ar cădea în competenţa aceleiaşi instanţe care a soluţionat şi contestaţia împotriva deciziei, deoarece competenţa este determinată în funcţie de domiciliul reclamantului. Cum contestatorul împotriva deciziei de concediere este acelaşi cu reclamantul din cererea de reintegrare, referirea expresă la instanţă din art. 78 alin. (2) C. muncii nu ar reprezenta decât o reiterare a normelor de competenţă, fară niciun efect.
Dar, potrivit principiilor generale, legea se interpretează în sensul în care are o finalitate, iar ratio legis în cazul concret pe care-1 analizăm nu este stabilirea unei norme de competenţă, ci a unui aspect de admisibilitate, în sensul că cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar în faţa instanţei care analizează concedierea şi doar instanţa astfel sesizată poate dispune reintegrarea.
O astfel de interpretare este mult mai apropiată de necesitatea protejării circuitului civil, deoarece raporturile juridice dintre părţi nu pot rămâne într-o stare de incertitudine şi după soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de concediere. Stabilind în sensul că doar instanţa care a dispus concedierea poate să soluţioneze şi cererea de reintegrare, legiuitorul a încercat să asigure protejarea ambelor părţi în litigiu. Salariatul are asigurate toate garanţiile procedurale în litigiile de muncă, toate dispoziţiile fiind determinate de interesul protejării acestei părţi. Dar, dezideratul asigurării protecţiei salariatului nu poate pune cealaltă parte într-o situaţie de profund dezechilibru şi de aceea dispoziţiile art. 78 alin. (2) trebuie interpretate în sensul că toate cererile accesorii contestaţiei împotriva deciziei de concediere se soluţionează în mod unitar, în cadrul aceluiaşi proces, de către aceeaşi instanţă.
în acest fel, odată stabilit caracterul legal sau nelegal al concedierii, trebuie să se dispună şi asupra repunerii în situaţia anterioară, în limitele învestirii instanţei, fară ca salariatul să poată formula astfel de cereri şi după soluţionarea contestaţiei. Acesta este sensul expresiei „instanţa care a dispus anularea concedierii”, din art. 78 alin. (2) C. muncii, şi o interpretare contrară l-ar pune pe angajator în faţa unei situaţii cu totul defavorabile, deoarece ar exista o incertitudine ce ar trena în timp, salariatul putând solicita reintegrarea oricând în termenul de prescripţie.
Mai mult, angajatorul ar putea fi obligat ca urmare a unei cereri ulterioare de reintegrare să acorde despăgubiri şi după data pronunţării hotărârii prin care a fost anulată concedierea, deoarece, ca efect al nulităţii, prin ficţiunea legii, salariatul ar trebui să beneficieze de toate drepturile pe care le avea anterior concedierii.
în aceste condiţii, dacă nu s-ar accepta caracterul strict accesoriu al cererii de reintegrare şi admisibilitatea formulării acesteia doar în cadrul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, am putea întâlni situaţia în care la mult timp după pronunţarea instanţei asupra concedierii, un salariat să solicite şi reintegrarea, pe cale separată, beneficiind de vechime în muncă, deşi nu s-a prezentat la serviciu nici după anularea concedierii, de toate drepturile de asigurări sociale şi chiar de despăgubiri calculate la nivelul drepturilor salariale, cu toate că angajatorul nu mai are nicio culpă, deoarece nu putea prevede eventualitatea unor pretenţii în sensul reintegrării, după data soluţionării contestaţiei.
Or, repunerea în situaţia anterioară, în reglementarea Codului muncii, este o cerere accesorie contestaţiei împotriva deciziei de concediere, tocmai pentru a soluţiona definitiv şi exhaustiv toate aspectele legate de raporturile juridice de muncă, pentru a nu trena incertitudinea niciuneia dintre părţi după momentul pronunţării, pentru a reglementa toate efectele acestui raport juridic.
Această interpretare a fost confirmată şi de completarea art. 78 prin Legea nr. 40/2011, deoarece anterior acestui act normativ exista un vid legislativ cu privire la soarta CIM, în situaţia în care se anula decizia de concediere, fară ca partea să solicite reintegrarea. Astfel, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, în această situaţie, instanţele acordau din oficiu doar despăgubirile prevăzute de art. 78 alin. (1) C. muncii, până la data pronunţării hotărârii, dar soarta contractului era incertă, deoarece legea nu prevedea nimic cu privire la acesta.
Prin Legea nr. 40/2011 a fost introdus un nou alineat, stabilindu-se că în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, CIM va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti. Acest alineat nu este aplicabil în speţă, deoarece decizia prin care a fost admisă contestaţia a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 40/20011, dar, în tăcerea legii, revine instanţelor judecătoreşti să stabilească efectele anulării deciziei de concediere în situaţia în care salariatul nu a solicitat reintegrarea.
Aşa cum am arătat, singura interpretare care se poate da trimiterii făcute de art. 78 alin. (2) la „instanţa care a dispus anularea concedierii” este aceea că s-a dorit stabilirea admisibilităţii cererii de reintegrare doar în cadrul procesului declanşat prin contestarea deciziei de concediere, ca cerere accesorie acestei contestaţii. Este o situaţie similară cererii referitoare la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei, cerere care nu se poate face decât în cadrul procesului de divorţ, fară ca partea să poată formula o astfel de cerere ulterior.
în aceste condiţii, stabilind caracterul esenţial accesoriu al cererii de reintegrare, Curtea constată că sunt corecte aspectele reţinute de instanţa de fond, deoarece cererea accesorie este supusă aceluiaşi termen de prescripţie ca şi cererea principală. în speţă, termenele prevăzute de art. 283 C. muncii, în varianta anterioară republicării, nu reprezintă termene de decădere pentru a interveni tardivitatea, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci termene speciale de prescripţie extinctivă, aşa cum în mod constant a apreciat doctrina şi jurisprudenţa.
Cum contestaţia împotriva deciziei de concediere este supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a), iar cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 78 alin. (2) C. muncii, având caracter accesoriu acesteia, potrivit principiului accessorium sequitur
principale, aceasta este supusă aceluiaşi termen de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea principală.
în concluzie, în mod corect prima instanţă a constatat că, în temeiul art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, cererea reclamantului trebuie respinsă, deoarece a intervenit prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune. Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.
