Cererea de chemare în garanţie în materia răspunderii patrimoniale. Caracterul divizibil al răspunderii. Solidaritatea între debitori


Admiterea unei cereri de chemare în garanţie presupune ca între partea pârâtă din litigiu şi chematul în garanţie să existe un raport juridic care să activeze o obligaţie de garanţie legală sau convenţională preexistentă sau care să atragă răspunderea chematului în garanţie, pentru încălcarea unei obligaţii contractuale, cu obligaţia la dezdăunări.

Nu se poate reţine existenţa unui raport juridic contractual şi nici chiar delictual între pârâtul salariat chemat în judecată de angajator pentru angajarea răspunderii patrimoniale, decurgând din raportul juridic special de muncă existent între aceştia şi un alt salariat, chemat în garanţie de către pârât, de natură a atrage practic subrogarea chematului în garanţie în obligaţiile pârâtului principal, în ceea ce priveşte obligaţia de achitare a debitului.

Institutia solidarităţii dintre debitori acţionează în limitele dreptului comun, însă, în situaţia declanşării unei răspunderi patrimoniale, normele speciale ale Codului muncii prevăd expres reguli prin care prejudiciul se recuperează de la persoanele vinovate.

Cuantumul răspunderii fiecărui salariat se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea acesteia, iar în cazul în care nu poate fi stabilită o astfel de proporţie, se raportează, proporţional, la salariul fiecăruia, solidaritatea salariaţilor nefiind prevăzută de legislaţia muncii.

C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 3073/R din 25 aprilie 2012, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 5337/23.05.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamantă L.B. SA în contradictoriu cu pârâta C.L. şi cererea de chemare în garanţie C.L.; a obligat pârâtele C.L. şi C.F.M. la plata către reclamanta a sumei de 925.435 RON, cu titlu de prejudiciu. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin încheierea din 14.11.2005 s-a admis în principiu doar cererea privind chemarea în garanţie a lui C.M. şi s-au respins ca inadmisibile cererile de chemare în garanţie privind societăţile comerciale.

în ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un CIM înregistrat la Camera de muncă sub nr. 799/08.02.1999,

prin care intimata C.L. A. a fost angajată în funcţia de director al Sucursalei

B. a SC L.B. SA, cu sediul în B., până în data de 11.02.2004.

Potrivit fişei postului, atribuţiile ce îi reveneau intimatei erau următoarele: organizarea şi coordonarea activităţii Sucursalei B. a băncii, angajarea sucursalei în raporturile cu terţii prin semnarea de documente, conform limitelor de competenţă stabilite de centrala băncii, coordonarea activităţii de creditare desfăşurate de sucursală, urmând încadrarea în limitele de activităţi şi plafoane valorice aprobate de Consiliul de administraţie.

întreaga activitate a intimatei era subordonată respectării dispoziţiilor Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară şi a normelor de creditare ale L.B. SA, emise în baza legii.

S-a constatat că la dosarul cauzei s-au depus în copie mai multe contracte prin care diverse au primit de la bancă sume de bani pentru desfăşurarea activităţii, fără îndeplinirea şi respectarea prevederilor legale în materie, deoarece, aşa cum rezultă din observarea acestor înscrisuri, nu au ştampila băncii şi nici semnătura reprezentantului legal.

Creditele fiind acordate şi utilizate de clienţi fără ca aceştia să semneze contractele de credit, banca s-a aflat în imposibilitatea de a se îndrepta împotriva acestor clienţi-debitori, deoarece nu exista titlu executoriu valabil încheiat (adică semnat de părţile contractante).

Referitor la declanşarea urmăririi penale împotriva intimatei C.L.A. de către P.N.A., începând cu luna decembrie 2003, pentru fapte prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. privind luarea de mită, aceasta a fost achitată.

în ceea ce priveşte procedura de acordare a creditelor, instanţa a reţinut că, în mod obligatoriu, contractele/convenţiile de împrumut încheiate între Sucursala B. şi clienţi trebuiau semnate de intimata C.L., în calitate de reprezentant legal al Sucursalei B., şi de directorul de operaţiuni şi numai în lipsa unuia dintre aceştia (concediu de odihnă, concediu medical etc.), contractele/convenţiile de credit puteau fi semnate de alte persoane desemnate de Centrala băncii cu putere de semnătură.

S-a reţinut că din procesele-verbale de cercetare disciplinară încheiate în data de 29.01.2004 rezultă că atât directorul de operaţiuni C.F.M., cât şi alţi salariaţi ai Sucursalei B. a L.B. SA declară că, în fapt, întreaga activitate a Sucursalei B., inclusiv activitatea de creditare, se desfăşura sub stricta coordonare şi supraveghere a intimatei C.L., nefiind posibilă acordarea de credite fără ştiinţa şi aprobarea intimatei.

S-au consemnat drept credite acordate în mod nelegal, creditele acordate următoarelor societăţi comerciale:

– SC A. SRL – două credite (de 216 milioane lei, respectiv 101 milioane Iei), în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii şi ai împrumutatului şi fără a se constitui garanţiile obligatorii;

– SC A.I. SRL – patru credite în sumă totală de 11 milioane lei, în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii şi ai împrumutatului şi fară a se constitui garanţiile obligatorii (girul în favoarea băncii a biletelor la ordin al căror beneficiar era împrumutatul);

– SC D. SRL – un credit în sumă de 658 milioane lei, în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de intimată, în calitate de director sucursală şi fară a se constitui garanţiile obligatorii. Mai mult, în arhivele sucursalei nu s-au putut identifica nici exemplarele originale ale contractului de împrumut, nici biletele la ordin menţionate ca garanţie în contract, care trebuiau păstrate în tezaur conform normelor bancare;

– SC F. SRL – două credite (de 250 milioane lei, respectiv de 195 milioane lei), în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii (director sucursală şi director de operaţiuni) şi fară a se constitui garanţiile obligatorii (girul în favoarea băncii a biletelor la ordin al căror beneficiar era împrumutatul);

– SC H.I. SRL – patru credite în sumă totală de 701 milioane lei, în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii şi ai împrumutatului şi fară a se constitui garanţiile obligatorii (girul în favoarea băncii a biletelor la ordin al căror beneficiar era împrumutatul);

– SC I. SRL – un credit în sumă de 270 milioane lei, fară a exista un contract de împrumut şi garanţiile aferente (în arhiva băncii nu s-au putut identifica exemplare originale sau copii ale acestor documente);

– SC M.I. SRL – şapte credite în sumă totală de 1.631.000.000 lei, în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii (director sucursală şi director de operaţiuni) şi ai împrumutatului şi fară a se constitui garanţiile obligatorii (girul în favoarea băncii a biletelor la ordin al căror beneficiar era împrumutatul);

– SC M.E. SRL – un credit în sumă de 752 milioane, în condiţiile în care convenţia de împrumut nu a fost semnată de reprezentanţii legali ai băncii de la acea dată şi fară ca exemplarele originale ale contractelor şi biletelor la ordin ce constituiau garanţie să poată fi identificate în arhivele băncii;

– SC R.I. SRL – cinci credite în sumă totală de 1.471.000.000 lei, în condiţiile în care convenţiile de împrumut nu au fost semnate de reprezentanţii băncii (director sucursală şi director de operaţiuni) şi ai împrumutatului şi fară a se constitui garanţiile obligatorii (girul în favoarea băncii a biletelor la ordin al căror beneficiar era împrumutatul).

Tribunalul a constatat că faptul acordării de către bancă a creditelor reiese din fişele de cont ale clienţilor sus-menţionaţi, în care au fost evidenţiate sumele reprezentând creditele, şi din notele contabile prin care administratorii de cont au acordat sau efectuat trageri din creditele puse la dispoziţia clientului de către bancă.

S-a apreciat că, prin acordarea creditelor fară a întocmi contract de credit, intimata a încălcat dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, potrivit cărora „toate documentele de credit şi de garantare ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii”.

Astfel, s-a constatat că acordarea creditelor în baza unor contracte de credit nesemnate de către reprezentanţii băncii şi/sau de către reprezentanţii împrumutaţilor reprezintă o încălcare gravă a normelor de creditare ale băncii (potrivit cap. VII – Acordarea creditului „fiecare pagină a contractului va fi semnată de reprezentanţii legali ai băncii şi de împrumutaţi, respectiv şi de giranţi (unde este cazul). Odată semnat, contractul de credit se va înregistra în registrul de evidenţă al cererilor şi contractelor de credit, existent la nivelul fiecărei unităţi bancare” Acordarea creditelor în lipsa garanţiilor obligatorii, respectiv fară a se gira în favoarea băncii biletele la ordin emise în favoarea împrumutaţilor, încalcă normele de creditare ale băncii cuprinse în cap. VI – Garanţii, conform cărora „pentru asigurarea recuperării creditelor în situaţia în care împrumutatul nu-şi execută obligaţiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor şi a celorlalte obligaţii rezultate din contract, din cauze care nu pot fi prevăzute, la acordarea creditului, precum şi pentru crearea unui privilegiu faţă de alţi creditori, banca va solicita împrumutaţilor garanţii asigurătorii care pot fi oferite atât de debitori, cât şi de terţe persoane, fizice sau juridice, numite garanţii. Nivelul garanţiei admise de L.B. pentru creditele aprobate este de cel puţin 100% faţă de valoarea creditului, cu excepţia cazurilor când comitetul de direcţie decide altfel”.

în cauză s-a întocmit un raport de expertiză care stabileşte fară dubiu prejudiciul cauzat reclamantei, instanţa constatând că în cauză sunt întrunite şi celelalte elemente ale răspunderii patrimoniale, respectiv culpa pârâtei, care şi-a încălcat prin gravă neglijenţă atribuţiunile de serviciu, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 270 C. muncii.

Referitor la cererea de chemare în garanţie a lui C.M., instanţa a reţinut că, potrivit organigramei din cadrul sucursalei unde era angajată, această salariată avea în atribuţiunile de serviciu activitatea de creditare, fiind director operaţiuni. în conformitate cu fişa postului, aceasta era obligată să întocmească contractele de credit şi să îndeplinească toate cerinţele privind instituirea unor eventuale garanţii. Mai mult, o parte din contracte au fost semnate de această pârâtă, ceea ce conduce la reţinerea vinovăţiei în producerea prejudiciului.

Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare disciplinară din data de

29.01.2004 rezultă că în dimineaţa fiecărei zile se listau fişe de cont (situaţii client) cu situaţia creditelor care expirau în ziua respectivă. Intimata

C.L.A., ca director de sucursală, verifica aceste situaţii şi indica angajaţilor care aveau drepturi de operare pe modulul de credite, clienţii ale căror credite expirau în ziua respectivă şi nu aveau în conturi disponibilul necesar rambursării creditului în sold. Pentru aceşti clienţi, intimata indica sumele cu care trebuia să fie creditate conturile clienţilor, prin acordarea de noi împrumuturi, în scopul acoperirii creditelor restante, în cazul celor 9 societăţi comerciale menţionate, această operaţiune s-a făcut fară să fie semnate contractele de credit aferente creditelor acordate.

Prin această procedură se aproba acordarea de noi credite societăţilor comerciale care, din diverse motive, nu achitau la termen credite contractate anterior şi care altfel ar fi devenit restante. Utilizarea noilor credite astfel acordate se facea pentru stingerea creditelor anterioare neachitate la termen, evitându-se astfel înregistrarea clienţilor respectivi ca restanţieri. Aprobarea noilor credite se facea de multe ori fară să existe o nouă cerere de credit din partea clientului, fară să se facă o nouă analiză a indicatorilor financiari ai clientului şi, în unele cazuri, aşa cum este cazul celor 9 societăţi comerciale, fară să se mai încheie contracte de credit sau să fie constituie garanţii asigurătorii, aferente creditului.

Din procesul-verbal de control al activităţii sucursalei nr. 388/

02.02.2004 rezultă că C.M., chemată în garanţie, a recunoscut că a semnat şi aprobat contractele de credite înregistrate sub nr. 584/2003, nr. 643/2003 în registrul de credite, operaţiuni efectuate pentru rambursarea altor credite.

S-a mai reţinut că din 11.06.2003 comitetul de direcţie a hotărât modificarea competenţelor de acordare a creditelor pentru Sucursala

B., în sensul că pentru solicitările de credite peste plafonul de la pct. a) competenţa aparţinea comitetului de direcţie, iar pentru noii clienţi, indiferent de sumă, competenţa de aprobare aparţinea, de asemenea, comitetului. Conducerea sucursalei a depăşit cadrul în care a fost aprobată competenţa de aprobare a creditelor, întrucât rambursarea automată a creditelor scadente nu este prevăzută în normele de creditare, iar comitetul nu a autorizat un mod de lucru în contradicţie cu normele băncii.

Tot din această notă rezultă că din anul 2002 salariaţii care au avut acces la modul informatic care le permitea să configureze credite pentru clienţi au utilizat parola directorului de operaţiuni M.C., cu ştiinţa acesteia, iar din 2003 au primit drepturi de a configura creditele direct în mod informatic din dispoziţia directorului L.C.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a admis atât acţiunea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie, constatând că ambele angajate şi-au încălcat atribuţiunile de serviciu care au dus la înregistrarea unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, sens în care le-a obligat la plata sumei de 925.435 lei cu titlu de prejudiciu, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal şi motivat, recurenta-pârâtă C.L. şi recurenta chemată în garanţie C.F.M.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:

în ceea ce priveşte incidenţa unei cereri de chemare în garanţie în materia răspunderii patrimoniale, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi admisă, întrucât excede mecanismului raportului juridic de muncă. Astfel, potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanţie o terţă persoană pentru ca în cazul în care cade în pretenţii să se poată îndrepta împotriva ei cu o acţiune în garanţie sau în despăgubiri.

Prin urmare, rezultă din definiţie că între partea din litigiu şi chematul în garanţie trebuie să existe un raport juridic care să activeze o obligaţie de garanţie legală sau convenţională preexistentă sau care să atragă răspunderea chematului în garanţie pentru încălcarea unei obligaţii contractuale, cu obligaţia la dezdăunări.

în speţă, angajatorul s-a îndreptat împotriva salariatului cu o acţiune în răspundere patrimonială, o formă specifică a răspunderii civile contractuale, decurgând din raportul juridic special de muncă existent între angajat şi angajator, iar salariatul a chemat la rândul său în judecată un alt salariat, indicându-1 la rândul său ca fiind cel care a produs acel prejudiciu angajatorului. Or, în această situaţie nu se poate reţine existenţa unui raport juridic contractual şi nici chiar delictual între cei doi salariaţi, de natură a atrage practic subrogarea chematului în garanţie în obligaţiile pârâtului principal, în ceea ce priveşte obligaţia de achitare a debitului.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a procedat la admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie, în lipsa unui temei legal în baza căruia persoana chemată în garanţie urmează să o despăgubească pe pârâta căzută în pretenţii.

Pe de altă parte, prima instanţă a aplicat greşit mecanismul acestei despăgubiri, obligând în solidar pârâta şi chemata în garanţie la plata debitului.

Instituţia solidarităţii între debitori acţionează în limitele dreptului comun, însă, în situaţia declanşării unei răspunderi patrimoniale, normele speciale ale Codului muncii prevăd expres reguli prin care prejudiciul se recuperează de la persoanele vinovate. Astfel, potrivit art. 271 C. muncii referitor la caracterul divizibil al răspunderii, cuantumul răspunderii fiecărui salariat se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei, iar în cazul în care nu poate fi stabilită o astfel de proporţie, se raportează, proporţional, la salariul fiecăruia. în niciun caz Codul muncii nu prevede o obligaţie patrimonială solidară între salariaţi.

Raportat la aceste considerente, Curtea apreciază că sunt întemeiate atât recursul chematei în garanţie în ceea ce priveşte greşita admitere a

cererii incidentale, cât şi recursul pârâtei referitor la greşita aplicare a principiului solidarităţii între debitoare.

Cu privire la celelalte critici din recursuri referitoare la fondul cauzei, Curtea reţine următoarele:

Susţinerile pârâtei referitoare la faptul că răspunderea sa este eventuală şi subsidiară recuperării creditelor de la societăţile împrumutate sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de fond că în cauză creditele nu au putut fi recuperate de la societăţile beneficiare ale acestora, în condiţiile în care contractele de împrumut erau nule pentru vicii de formă, astfel că nu puteau constitui titluri executorii bancare pentru a putea fi executate silit.

Astfel, s-a reţinut de către instanţa de fond, fară dovadă contrară din partea pârâtei, că acele contracte nu erau semnate de către reprezentantul legal al băncii, pârâta din prezenta cauză, fiind nule ca act juridic doveditor al împrumutului.

Recurenta-pârâtă a criticat respingerea cererii sale de chemare în garanţie a celor 9 societăţi comerciale care nu au achitat creditele pe care le-a acordat, însă, faţă de reţinerea inexistenţei unor contracte de împrumut cu aceste societăţi pentru respectivele credite, temeiul juridic al răspunderii contractuale, invocat în cererea de chemare în garanţie, nu a putut fi dovedit.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că ceea ce trebuie verificat este primul contract de împrumut care era legal, însă acesta s-a stins, pentru fiecare societate, la momentul plăţii creditului principal din noul credit avansat la scadenţa celui anterior, apărând astfel un nou împrumut, ce nu a îmbrăcat formele legale, cu date scadente de rambursare, care la rândul său nu a fost achitat.

Din aceleaşi considerente, nu pot fi admise nici susţinerile recurentei-pârâte privind obligaţia băncii de a valorifica cu prioritate garanţiile constituite de societăţi, în măsura în care au existat, în condiţiile în care obligaţia principală de restituire a debitului nu poate fi executată în lipsa unui titlu executoriu valabil, astfel că nici garanţia nu poate fi supusă executării, având un caracter subsidiar existenţei şi valabilităţii obligaţiei principale.

Sunt întemeiate însă, aşa cum instanţa de recurs a arătat anterior, susţinerile pârâtei în sensul că răspunderea patrimonială se stabileşte proporţional şi nu în solidar, în raport de criteriile art. 271 C. muncii.

Astfel, analizând atribuţiile celor două persoane în litigiu, directorul de sucursală C.L. şi directorul de operaţiuni C.F., Curtea reţine că acestea împărţeau în egală măsură răspunderea pentru aplicarea corectă a normelor interne ale băncii edictate în vederea derulării operaţiunilor de creditare. Se constată că niciuna dintre cele două persoane nu şi-a îndeplinit atribuţiile prevăzute în fişa postului.

Astfel, directorul de sucursală avea atribuţia de a angaja sucursala în relaţiile cu terţii, prin semnare de documente, în care sunt incluse şi contractele de împrumut, ceea ce nu a făcut. Potrivit normelor de creditare interne, contractul de împrumut se semnează numai la sediul băncii, după avizarea sau aprobarea lui de către organismele superioare, sau în baza delegărilor de competenţe, de către directorul de sucursală sau alte persoane împuternicite.

De asemenea, directorul de sucursală urmăreşte încadrarea în buget şi coordonează activitatea de creditare, astfel că situaţia creditării societăţilor trebuia urmărită de către pârâtă, fiind în sarcina sa, aceasta neputându-se prevala de faptul că nu a cunoscut alimentarea conturilor cu noi sume de bani în vederea stingerii altor obligaţii ajunse la scadenţă.

Pârâta a susţinut că nu i s-au adus la cunoştinţă contractele de credit, fapt infirmat de declaraţiile personalului din subordine la cercetarea disciplinară, din care rezultă că i se aducea zilnic la cunoştinţă situaţia creditelor scadente, ea fiind cea care dispunea care sunt sumele cu care se creditau conturile pentru stingerea obligaţiilor anterioare. Chiar şi în situaţia în care creditările s-ar fi făcut fară aprobarea sa, o astfel de apărare nu este nici ea de natură a o exonera de răspundere, câtă vreme avea atribuţia urmăririi bugetului de cheltuieli şi putea identifica virările de credite pentru conturile pe care, aşa cum susţine, nu le aprobase. De asemenea, justificarea pârâtei în sensul că ar fi avut acordul tacit al organului ierarhic superior din bancă nu reprezintă o cauză ce înlătură răspunderea acesteia, în condiţiile în care obligaţia sa era de a respecta normele de creditare, acestea fiind încălcate prin activitatea proprie a salariatei.

Curtea reţine că soluţia pronunţată în dosarul penal nu exclude declanşarea răspunderii patrimoniale, în condiţiile în care faptele pentru care a fost cercetată şi care constituie obiect al acelor infracţiuni sunt distincte de cea care face obiectul cercetării judecătoreşti în prezentul dosar.

în ceea ce o priveşte pe C.F., Curtea reţine că aceasta, în calitate de director de operaţiuni, potrivit fişei postului, este cea care se ocupa de procesul propriu-zis de creditare, executa analiza economico-financiară a agenţilor economici ce solicitau credite, întocmea referatul cu propunerea de acordare sau nu a creditului, verifica existenţa garanţiilor, asigura încheierea contractelor de credit şi constituirea garanţiilor, verifica rambursarea creditelor şi propunea măsuri de a contractelor de credit.

Este evident faptul că, dacă chemata în garanţie ar fi îndeplinit aceste atribuţii vizând configurarea creditelor sau dacă, împiedicată fiind să le exercite, ar fi adus la cunoştinţa organelor ierarhic superioare această împrejurare, existenţa neregulilor în activitatea de creditare ar

fi fost descoperite şi prejudiciul ar fi fost limitat. Faptul că ar fi încercat prevenirea producerii prejudiciului, cum a susţinut în apărare, nu este dovedit prin niciun mijloc de probă administrat în cauză.

Nu pot fi reţinute drept cauze exoneratoare de răspundere apărările chematei în garanţie, despre care rezultă, fară echivoc, faptul că avea cunoştinţă de sistemul de creditare practicat cu încălcarea normelor băncii şi chiar a completat şi aprobat din aceste contracte, cum este cel cu SC D. SRL, apărări în sensul că ar fi fost supusă unor constrângeri de ordin moral şi profesional din partea pârâtei, în calitate de şef ierarhic, întrucât ordinul nelegal al superiorului nu justifică încălcarea normelor pe care chemata în garanţie era ţinută să le respecte.

De asemenea, faptul că angajatorul a înţeles să o cheme în judecată numai pe pârâtă nu reprezintă o dovadă a lipsei de vinovăţie a chematei în garanţie, câtă vreme procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, cadrul procesual fiind stabilit de reclamant la introducerea acţiunii.

în concluzie, Curtea constată că în cauză, din probele administrate, rezultă în mod indubitabil că ambele salariate sunt vinovate de săvârşirea prejudiciului, întrucât în egală măsură şi-au încălcat atribuţiile de serviciu la momentul la care au procedat la acordarea de noi credite, la scadenţa celor anterioare, fară a încheia contractele în formele legale şi cu garanţiile reglementate de normele ce vizau activitatea de creditare.

Din raportul de control întocmit la 02.02.2004 rezultă că directorul şi directorul de operaţiuni sunt singurii angajaţi care aveau prevăzute în fişa postului responsabilităţi în activitatea de creditare prin angajarea băncii în această activitate, supervizarea şi coordonarea creditării. în acelaşi raport de control s-a reţinut culpa ambelor angajate, care prin încălcarea limitelor de competenţe au dispus începând cu anul 2002 ca salariaţii sucursalei să procedeze la rambursarea automată a soldului creditelor scadente, pentru societăţile nominalizate în cauză.

însă, cum angajatorul a înţeles să cheme în judecată numai pârâta, iar în materia răspunderii patrimoniale cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă nu este admisibilă, în lipsa unui raport juridic între părţi, şi nici nu poate opera solidaritatea pasivă a pârâtei cu chemata în garanţie, Curtea va face aplicarea dispoziţiilor speciale în materie, stabilind prejudiciul raportat la gradul de culpă al fiecăreia.

Luând în considerare valoarea prejudiciului ale cărui existenţă şi certitudine a fost confirmate şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, însă raportat la cuantumul cu care reclamanta a învestit instanţa de fond, în lipsa unei cereri de majorare a câtimii acestuia, respectiv 925.435 lei, omologat şi de prima instanţă, Curtea a reţinut că, pentru considerentele expuse anterior, fiecare dintre cele două angajate cu funcţie de conducere la nivelul sucursalei sunt responsabile în egală măsură de producerea acestui prejudiciu.

în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul chematei în garanţie, a modificat potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. sentinţa recurată, în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., a admis, de asemenea, recursul pârâtei şi pe fondul cauzei, a constatat că aceasta nu are o culpă exclusivă în producerea prejudiciului, culpa sa fiind concurentă cu cea a directorului de operaţiuni, astfel că a modificat sentinţa, reducând prejudiciul reţinut de instanţa de fond în sarcina sa la 1/2 din valoarea acestuia, respectiv la 462.717,5 lei.