Cu toate acestea, legea dispune că, în cazul în care instanţa respinge cererea de apărare: „va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise” [conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ.]. Aceste dispoziţii au fost respectate de asemenea în cauză, prima instanţă dispunând amânarea pronunţării pentru a acorda posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise, conform menţiunilor din încheierea de amânare a pronunţării.
In cauză însă, la termenul din data de 24.11.2010, nu au fost comunicate părţii adverse, în speţă recurentei, contrar dispoziţiilor art. 112 alin. (5) şi art. 138 C. proc. civ., înscrisurile depuse de reclamant în dovedirea acţiunii, în condiţiile în care i-au fost acordate patru termene de judecată pentru a produce această probă, probă pe care de altfel prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a acţiunii, încălcându-i evident recurentei dreptul la apărare, fiind încălcate totodată şi principiile publicităţii, contradictorialităţii, cc guvernează procesul civil, recurenta nefiind în măsură a formula apărări, raportat la conţinutul acestor înscrisuri, şi a putea depune probe în combaterea lor.
Aceste apărări au fost realizate însă în conţinutul prezentei căi de atac, anexându-se şi înscrisuri doveditoare, conform art. 112 alin. (5)
C. proc. civ. Prin urmare, casarea sentinţei recurate, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, se pronunţă în
toate cazurile când instanta a cărei hotărâre este recurată a solutionat
procesul fără a intra în cercetarea fondului (situaţie neincidentă în cauză) ori modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe.
Modificarea hotărârii în cauză este posibilă, având în vedere probatoriul cu înscrisuri administrat în faţa primei instanţe, cât şi înscrisurile noi anexate cereri de recurs.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondată, prima instanţă expunând motivele de fapt şi de drept ce i-au format convingerea, soluţia admiterii acţiunii din dispozitiv justificându-se prin considerentele sentinţei atacate, ce nu conţin motive contradictorii.
Prin al treilea motiv de recurs formulat, recurenta critică sentinţa atacată faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar fară a arăta în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv în ce constă schimbarea naturii actului juridic sau înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurenta critică sentinţa primei instanţe faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este nelegală, pe considerentul că Tribunalul Bucureşti a aplicat greşit legea.
Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial sau procedural, fie atunci când interpretează greşit norma juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau recurge la texte de lege aplicabile litigiului şi le dă o greşită interpretare.
Critica de recurs este întemeiată, prima instanţă realizând o greşită interpretare a normelor de drept substanţial incidente în cauză, respectiv art. 10 din Legea nr. 54/2003 şi nesocotirea art. 14-20 din Legea nr. 54/2003 şi art. 65 C. muncii.
Se va avea în vedere astfel că, prin cererea de chemare în judecată, cât şi în faţa primei instanţe, intimatul-reclamant a susţinut nelegalitatea măsurii conccdierii contestate în cauză, ca urmare a nerespectării art. 10 alin. (1) Legea nr. 54/2003, legea sindicatelor, arătând şi depunând la dosarul cauzei înscrisuri care atestă calitatea sa de membru în organele de conducere ale unei organizaţii sindicale.
S-au anexat în acest sens înştiinţarea emisă de Sindicatul Operatorilor din S.N.T.F.M., eliberată la data de 22.02.2010, şi procesul-verbal
din data de 29.12.2009 privind alegerea intimatului-reclamant I.M. în comitetul de conducere al Sindicatului Operatorilor S.N.T.F.M.
Numai că intimatul nu a probat înregistrarea componenţei organelor de conducere ale organizaţiei sindicale în care pretinde că ar fi avut calitatea de membru, respectiv calitatea sa de membru al organelor de conducere a Sindicatului Operatorilor din S.N.T.F.M.-C.F.R. Marfa, conform art. 20, prin raportare la art. 14-19 din Legea nr. 54/2003, normă imperativă, potrivit căreia organizaţia sindicală era obligată să aducă la cunoştinţa judecătoriei unde s-a înregistrat, în termen de 30 de zile, orice modificare a statutului, orice schimbare în compunerea organului de conducere, modificări ce produc efecte juridice de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere în registrul special.
Intimatul nu a depus o astfel de hotărâre judecătorească care să ateste că a fost modificată componenţa Comitetului Director al Sindicatului Operatorilor din S.N.T.F.M.-C.F.R. Marfa, hotărâre care ar fi fost în măsură să ateste calitatea sa de membru în organele de conducere ale acestui sindicat, aspect nesocotit de prima instanţă la pronunţarea sentinţei atacate, apreciind nelegal că procesul-verbal din data de 29.12.2009, anexat de intimat, ar fi fost în măsură să dovedească această calitate, contrar dispoziţiilor art. 14-19 şi art. 20 din Legea nr. 54/2003. De altfel, inclusiv prin înscrisurile anexate în calea de atac a recursului, s-a dovedit că intimatul nu a avut calitatea de membru, respectiv de secretar al Comitetului Director al Sindicatului Operatorilor din S.N.T.F.M.
Astfel, conţinutul în date al sentinţelor civile nr. 7/22.01.2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 27/P/2004; nr. 24/06.04.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 11768/299/2010, procesul-verbal din data de 18.03.2010, lista Comitetului Director din 23.03.2010 şi convocarea din data de 23.03.2010 a Sindicatului Comitetului Director al organizaţiei sindicale atestă componenţa Comitetului Director al Sindicatului Operatorilor din S.N.T.F.M.-C.F.R. Marfa în perioada 2004-06.04.2010 ca fiind cea din sentinţa civilă nr. 7/22.01.2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ce nu-1 include în această componenţă pe intimat.
Conform sentinţei civile nr. 24/06.04.2010, componenţa Comitetului Director al organizaţiei sindicale a fost modificată, conform procesului-verbal din data de 18.03.2010, ce nu-1 include, de asemenea, ca membru pe intimat.
însuşi preşedintele organizaţiei sindicale sus-menţionate a precizat că, din documentele arhivate la sediul sindicatului, nu a fost găsit
niciun act care să ateste calitatea de membru a intimatului în comitetul de conducere al organizaţiei sindicale.
Ca atare, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 14-20 din Legea nr. 54/2003, prima instanţă a apreciat calitatca intimatului de membru în cadrul organelor de conducere ale unei organizaţii sindicale, sens în care în favoarea sa ar fi operat interdicţia la concediere instituită de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003.
Nu trebuie neglijat totodată că intimatul-reclamant, chiar dacă ar fi îndeplinit această calitate, nu a informat recurenta-pârâtă de calitatea sa de membru de conducere în organizaţia sindicală sus-menţionată, înştiinţarea reţinută de prima instanţă că ar fi fost în măsură să realizeze dovada acestei calităţi, respectiv înştiinţarea nr. 330/22.02.2010, emisă de Preşedintele C.C., fiind eliberată spre a-i folosi într-un litigiu la tribunal din data de 22.02.2010, deci anterior promovării pricinii pendinte – la data de 26.03.2010.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, soluţia admiterii acţiunii prin dispozitiv justificându-se prin considerentele sentinţei atacate, în care se face referire doar la nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea interdicţiei de concediere instituite de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003, nicidecum la nerespcctarea criteriilor de stabilire a ordinii de concediere prestabilite de angajator.
Cum prin acţiunea introductivă s-a invocat ca aspect de nelega-litate a deciziei de concediere împrejurarea că nu s-au respectat în ceea ce-1 priveşte pe reclamant criteriile minimale la concediere şi că desfiinţarea postului său nu este efectivă, pe acesta fiind angajată o altă persoană, Curtea, în baza art. 304′ C. proc. civ., ce permite examinarea cauzei sub toate aspectcle, va analiza şi aceste aspecte de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei contestate, aspecte ce nu au mai fost analizate de prima instanţă, apreciind greşit că în cazul reclamantului operează interdicţia legală la concediere, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003, pentru aspectele deja înfăţişate, reţinând în acest sens greşit şi nelegalitatea conccdierii.
Se va constata astfel că, în cauză, recurenta-pârâtă, ca angajator, a realizat dovada respectării condiţiilor minimale la concediere, astfel cum ele sunt prevăzute în art. 81 din C.C.M. la nivel naţional, cât şi în art. 4 din proiectul de concediere colectivă emis de aceeaşi societate recurentă.
Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, angajatorul, căruia îi revenea sarcina probei conform art. 287 C. muncii, a dovedit cu carnetul de muncă al acestuia că îndeplineşte condiţiile de pensionare
la cercre – condiţie minimală prevăzută la conccdiere, având un stagiu de cotizare de 32 de ani, 55 zile şi 10 ani spor de grupă, pentru care beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare, conform Legii nr. 19/2000. De altfel, acestuia i s-a şi emis decizia de pensionare nr. 160102/01.07.2010 de către Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi.
Totodată, se va avea în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă, determinată de dificultăţile economicc prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii]. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării. Are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Or, din analiza deciziei de concediere contestate, Curtea constată că din cuprinsul acesteia rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.
Recurenta-pârâtă, care are sarcina probei potrivit art. 287 C. muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală în condiţiile art. 65 alin. (2) C. muncii, şi anume acte din care rezultă că desfiinţarea postului, a locului de muncă a reclamantului, a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în structura societăţii, că are o cauză reală şi serioasă, respectiv că este impusă de necesităţi de ordin economic şi că nu disimulează realitatea. Astfel, măsura concedierii reclamantului a fost consecinţa desfiinţării postului ocupat de acesta din cadrul Centrului comercial de producţie regional C., ca urmare a desfiinţării în întregime a structurii organizatorice, conform Programului de restructurare şi reorganizare şi a Proiectului de concediere colectivă. Prin urmare, nu poate fi primită apărarea intimatului că pe postul său ar fi fost angajată o altă persoană, în condiţiile desfiinţării în întregime a structurii organizatorice sus-precizate, Centrul comercial producţie regional C.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept sus-redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată, constatând pronunţarea acesteia cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept incidente în cauză şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
10. Concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Descrierea faptei, condiţie de legalitate a deciziei de concediere. Desfiinţare efectivă a locului de muncă. Cauză reală şi serioasă
C. muncii, art. 65 alin. (1) şi (2)
Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Caracterul efectiv, real şi serios al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere, organigramele şi statele de funcţii ale unităţii, anterioare şi ulterioare concedierii.
Măsura concedierii se justifică dacă se face dovada că a avut loc efectiv o reorganizare şi o restrângere a activităţii, impusă de nevoile unităţii. Reorganizarea trebuie dispusă de organul competent, respectiv de organul care a aprobat organigrama, structura organizatorică a societăţii, numărul de posturi, constituirea compartimentelor funcţionale.
Nu este permisă încetarea contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a angajatorului, pentru motive invocate arbitrar sau abuziv, astfel încât prin asemenea măsuri să fie îngrădit exerciţiul dreptului la muncă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 8097 din 7 decembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1794/02.05.2011, Tribunalul Teleorman, Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de contestatoarea S.A.M. împotriva pârâtei SC R. SRL; a anulat deciziile nr. 7 l/C/500/21.02.2011 şi nr. 94/C/500/03.03.2011 emise de intimata SC R. SRL; a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi
de care ar fi beneficiat, începând cu data de 04.03.2011 şi până la reintegrarea efectivă.
In considerente a reţinut că, prin contestaţia formulată la data de 17.03.2011, contestatoarea a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata SC R. SRL, anularea ca netemeinică şi nelegală a deciziei nr. 7 l/C/500/21.02.2011 şi a deciziei nr. 94/C/500/03.03.2011, emise de intimată, şi repunerea în funcţia deţinută anterior, respectiv cea de casier, prin menţinerea deciziei civile din 15.02.2011 a Tribunalului Teleorman. A solicitat, totodată, contestatoarea şi obligarea intimatei la plata diferenţei dintre salariul actual şi cel stabilit prin contractul individual de muncă, până la plata efectivă a acestora.
Contestatoarea a fost salariata unităţii intimate SC R. SRL, în funcţia de casier la staţia C.F.R. Alexandria, până la data de 21.02.2011, când s-a emis decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 71/C/500, anulată de decizia nr. 94/C/500/03.03.2011, prin această ultimă decizie dispunându-se încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 04.03
