Cereri noi în recurs. Inadmisibilitate Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)


Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta M.O.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii COLEGIUL NAŢIONAL „ANDREI MUREŞANU” din BISTRIŢA, PRIMARUL MUNICIPIULUI BISTRIŢA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BISTRIŢA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor de rândul 2 şi 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plăţii sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 4 aprilie 2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local al municipiului Bistriţa şi Primarul municipiului Bistriţa; s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă intentată de reclamanta M.O.M. împotriva pârâţilor Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” din Bistriţa, Consiliul local al municipiului Bistriţa şi Primarul municipiului Bistriţa; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii Consiliul local al municipiului Bistriţa, împotriva Ministerului Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că raportat la prevederile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 36 şi art. 62 din Legea nr. 215/2001, cei doi pârâţi justifică legitimitatea procesuală pasivă, deoarece Primarul municipiului Bistriţa are calitate de ordonator de credite al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază funcţionează angajatorul, iar Consiliul local al municipiului Bistriţa are atribuţia aprobării bugetului local, la propunerea primarului.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta a derulat cu pârâtul Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” din Bistriţa raporturi de muncă în perioada iulie-decembrie 2010, potrivit înscrisurilor din carnetul de muncă şi adeverinţa eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic şi nedidactic din învăţământul preuniversitar a cărui remunerare se circumscrie legii de salarizare a personalului bugetar nr. 330/2009.

Angajatorul le-a adus la cunoştinţă angajaţilor măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% începând cu data de 31 decembrie 2010, în baza Legii nr. 118/2010.

Salariul personalului bugetar fiind stabilit prin lege, înseamnă că poate fi modificat tot în temeiul legii, în sensul creşterii sau micşorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimţământul angajatorului sau al salariatului, deoarece nu este condiţionată de manifestarea de voinţă a angajatorului sau a angajatului.

Faţă de specificul reglementării salarizării personalului bugetar, nu era necesară încheierea unui act adiţional de modificare a cuantumului salariului, în lipsa căruia să poată fi invocată încălcarea prevederilor art. 16, 17, 40 şi 41 din Codul muncii.

Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 118/2010, au fost declarate ca fiind constituţionale prin deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010 ale .

Măsura diminuării drepturilor salariale cu 25% s-a impus pentru apărarea securităţii naţionale şi ea vizează exerciţiul dreptului iar nu substanţa lui, fiind determinată de o situaţie de criză financiară mondială, care în lipsa unor măsuri adecvate ar putea afecta stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

Fiind o măsură temporară, pentru perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010, ea este rezonabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Angajaţii din sectorul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică a celor din mediul privat, deoarece în primul caz angajatorul este întotdeauna statul prin entităţile sale de la nivel central sau local, iar salariile sunt stabilite în baza legii; aceasta înseamnă că atunci când se diminuează cuantumul salariilor prin lege, cuantumul lor nu mai trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante a celor doi cocontractanţi, pentru a li se aplica noile prevederi legale.

Art. 40 alin. (2) din Codul muncii, prevede că angajatorul trebuie să le acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă încheiate, însă angajatorii din sectorul public pot şi trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariaţii acordarea unor drepturi salariale mai mari sau mai mici prin contractul individual de muncă, întrucât s-ar afla înafara cadrului legal ce reglementează salarizarea personalului bugetar.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu se poate reţine că reclamanta are un „bun”, sau cel puţin o „speranţă legitimă” în ceea ce priveşte salariul angajatului, deoarece CEDO face distincţie între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru perioada în care a fost prestată. Existenţa „bunului” sau a „speranţei legitime” s-ar fi putut reţine numai atunci când fie creanţa reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010 ar fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul în speţă.

O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor judecătoreşti, dar Convenţia nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume Cauza Kechco împotriva Ucrainei.

S-a stabilit că art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială, fiind la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre regimuri, unica cerinţă impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din Convenţie privind nea.

Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de CEDO din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul de respectare a bunurilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei, în principal în sensul admiterii integrale a acţiunii, iar în subsidiar în sensul admiterii în parte a acţiunii şi în consecinţă obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferenţelor salariale de 25% reţinute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010.

În motivarea recursului, s-a suţinut că decizia atacată este nelegală, fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanta nu deţine un “bun” sau cel puţin o “speranţă legitimă” în sensul Convenţiei, dar chiar şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar împărtăşi raţionamentul şi argumentarea primei instanţe, sentinţa tot este nelegală, deoarece face o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, dând eficienţă aplicării retroactive a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 asupra drepturilor băneşti cuvenite cu titlu de indemnizaţie de concediu de odihnă pentru perioada anterioară datei de 3 iulie 2010.

Legea privind statutul personalului didactic prevede în art. 103 că toate cadrele didactice au dreptul pentru activitatea desfăşurată într-un an şcolar, la 62 zile lucrătoare; dreptul la concediul de odihnă născându-se zi de zi, deşi se execută sub aspectul timpului fizic în cursul vacanţelor şcolare.

Chiar dacă a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanţei de vară: iulie-august 2010, reţinerea de 25% din toată indemnizaţia de concediu este nelegală, pentru 10 luni şi anume septembrie 2009-3 iulie 2010, fiinţând dreptul la indemnizaţia de concediu de odihnă.

Numai aplicând retroactiv dispoziţiile Legii nr. 118/2010, prima instanţă a putut să o priveze pe reclamantă de dreptul la indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă celor 10 luni.

Pârâţii Primarul municipiului Bistriţa şi Consiliul local al municipiului Bistriţa prin întâmpinare depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului şi admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Chematul în garanţie prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa-Năsăud, prin întâmpinare depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta M.O.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii Colegiul Naţional “Andrei Mureşanu” din Bistriţa, Primarul municipiului Bistriţa şi Consiliul local al municipiului Bistriţa, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferenţelor cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor de rândul 2 şi 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plăţii sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

După cum se poate lesne observa din acest petit, prin acţiunea introductivă de instanţă nu s-a solicitat “obligarea pârâtului de ord. 1 la plata diferenţelor salariale reţinute, aferente concediului de odihnă convenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010”, aşa cum se solicită în petitul subsidiar al cererii de recurs.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, nu s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale reţinute, aferente concediului de odihnă, ci a diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 şi nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010-decembrie 2010, aşadar este vorba de pretenţii diferite şi pentru perioade diferite.

Potrivit art. 294 alin. (1) fraza I-a C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. La rândul său, art. 316 C.pr.civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Prin urmare, solicitarea privind obligarea pârâtului de rând 1 la plata diferenţelor salariale de 25% reţinute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, reprezintă o cerere nouă în recurs, care este inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată procedural.

În ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect “obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 118/2010 şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective”, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Sub acest aspect, recursul este motivat extrem de sumar, făcându-se trimitere la “motivele arătate în cuprinsul acţiunii introductive, pe care înţelegem să le invocăm din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia”.

Obiectul recursului în speţă, este sentinţa primei instanţe, astfel că prin motivele de recurs trebuiau să se formuleze critici împotriva sentinţei, iar nu să se facă trimitere la motivele arătate în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, care au fost redactate anterior pronunţării hotărârii recurate şi reprezintă argumente în favoarea admiterii acţiunii, nu critici aduse sentinţei recurate, care nici nu era pronunţată la data intentării acţiunii introductive de instanţă.

Diminuările salariale ale personalului bugetar, operate în baza Legii nr. 118/2010, sunt în acord cu României, întrucât prin deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010, s-a constatat că sunt constituţionale.

Salariile cadrelor didactice sunt suportate de stat, fiind stabilite prin lege de către acesta, iar nu prin negocieri individuale între angajator şi angajat, astfel că diminuarea lor poate fi dispusă tot prin lege.

Prin diminuarea salariului pentru o perioadă limitată, nu s-a încălcat nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În accepţiunea jurisprudenţei CEDO, noţiunea de “bun” are un înţeles autonom, care nu este limitat la deţinerea de bunuri fizice şi este independent de clasificările din legislaţia internă; o creanţă nu poate fi considerată ca având o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ca atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor Cauza Kopecky contra Slovaciei. Nu există un drept protejat de Convenţie la menţinerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei. Este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaţilor săi de la bugetul de stat, putând introduce, suspenda sau înceta plata anumitor drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate Cauza Kechko contra Ucrainei.

Dar reclamanta nu a avut nici măcar o “speranţă legitimă”, respectiv o valoare patrimonială, din perspectiva aceluiaşi art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, jurisprudenţa CEDO statuând că un criteriu decisiv al speranţei legitime este reprezentat de existenţa unei baze suficiente în dreptul intern Cauza Kopecky contra Slovaciei; ceea ce legitimează speranţa legitimă este fie o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă, prin care să fie recunoscut dreptul celui interesat, fie împrejurarea că acesta se fondează de o manieră rezonabilă justificată pe un act juridic având o bază juridică solidă şi o incidenţă asupra drepturilor de proprietate Cauza Strech contra Marii Britanii.

O măsură luată de stat pentru a putea fi calificată ca o ingerinţă în dreptul de proprietate conform jurisprudenţei CEDO, trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general şi să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei; să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat şi mijloacele folosite Cauza Pressos Compania Naviera SA şi alţii contra Belgiei.

Având în vedere că diminuarea temporară a salariului reclamantei cu 25 % penrtu perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010 a fost legală atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge recursul împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat. (Judecător Traian Dârjan)