Restituirea acestora proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă
C. muncii, art. 195 alin. (3)
Articolul 195 alin. (3) C. muncii statuează în mod expres că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei alin. (1) – referitoare la interdictia de a avea initiativa încetării contractului individual
de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională – determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
C.A. Ploieşti, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 470 din 4 aprilie 2008, în Jurindex
Pin sentinţa civilă nr. 116 din 25 ianuarie 2008 Tribunalul Dâm-boviţa a admis în parte cererea reclamantei, obligând salariatul să plătească angajatorului suma de 11.197,69 lei reprezentând cheltuieli formare profesională şi 1800 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant împotriva reclamantei-pârâte.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâtul-reclamant a fost angajatul reclamantei-pârâte, în calitate de muncitor necalificat, de la data de 17 martie 2005 până la data de 4 mai 2007, când i-a încetat contractul individual de muncă prin demisie, iar pe durata executării contractului individual de muncă, în baza unui contract încheiat la data de 19 mai 2006, pârâtul a fost trimis în Olanda, în vederea specializării, la o anumită firmă, ce a fost indicată.
S-a mai reţinut că potrivit contractului încheiat la data de 19 mai 2006, ce reprezintă un act adiţional la contractul individual de muncă,
pârâtul s-a angajat să desfaşoare activitatea la societatea-reclamantă, ca urmare a specializării, pe o perioadă de 3 ani de la data de 20 mai 2006 şi până la 20 mai 2009, obligându-se, potrivit art. 8 din contract, să notifice angajatorului cu cel puţin 6 luni înainte, după împlinirea perioadei de 3 ani, intenţia de a solicita încetarea unilaterală a contractului de muncă.
De asemenea, s-a arătat că prin art. 8 alin. (3) din actul adiţional la contractul individual de muncă s-a prevăzut că nerespectarea de către angajat a clauzelor stipulate în contract determină obligaţia acestuia de a plăti integral cheltuielile efectuate de către angajator cu ocazia specializării, iar în raport de data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa pârâtului, a reieşit că acesta a lucrat o perioadă mai mică decât cea de 3 ani stipulată în actul adiţional.
Instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei şi dispoziţiile art. 195 alin. (3) C. muncii, care stabilesc că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. (1), referitoare la interdicţia pentru salariat de a avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani, determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
Ţinând cont de concluziile raportului de expertiză contabilă, ce a calculat cheltuielile cu specializarea în Olanda a pârâtului, proporţional cu perioada nelucrată, la suma de 11.197,69 lei, instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantei, în sensul celor sus-arătate.
Cererea reconvenţională a fost respinsă pe motiv că reclamanta-pârâtă a plătit pârâtului-reclamant drepturile salariale stabilite prin negociere directă cu ocazia încheierii contractului individual de muncă şi a actului adiţional, arătându-se totodată că prin semnarea actului adiţional se prezumă că salariatul a fost în deplină cunoştinţă asupra clauzelor contractuale, nefiind primită susţinerea pârâtului referitoare la nulitatea absolută a actului adiţional.
Referitor la acordarea daunelor morale, tribunalul a reţinut că prin desfăşurarea activităţii conform contractului individual de muncă, legal încheiat, nu s-a adus vreo atingere personalităţii pârâtului-reclamant, vreo suferinţă fizică sau psihică.
împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta-pârâtă N.E. SRL a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidcnţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Motivul de modificare a sentinţei prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Astfel, potrivit art. 7 din contractul încheiat între părţi la data de 19 mai 2006, reprezentând un act adiţional la contractul individual de muncă, al cărui obiect l-a constituit specializarea pârâtului în Olanda, la T.B.E., pârâtul s-a obligat să îşi desfăşoare activitatea în cadrul societăţii-reclamante pe o perioadă de 3 ani.
Articolul 195 alin. (3) C. muncii statuează în mod expres că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei alin. (1) – referitoare la interdicţia de a avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională – determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
In raport de aceste prevederi legale imperative, în mod justificat prima instanţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de
11.197.69 lei reprezentând cheltuieli de formare profesională, calculate proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă, neputându-se dispune obligarea acestuia la plata integrală a respectivelor cheltuieli, aşa cum solicită recurenta, prevalându-se de dispoziţia cuprinsă la art. 8 din contractul încheiat între părţi la data de 19 mai 2006.
In ceea ce priveşte cuantumul efectiv al cheltuielilor cu formarea profesională, la care pârâtul a fost obligat în raport de prevederile art. 195 alin. (3) C. muncii, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia suma ce trebuia acordată era de 50.043,02 lei potrivit primei variante din raportul de expertiză contabilă judiciară, în urma obiecţiunilor aduse de pârât raportului iniţial de expertiză, în loc de
11.197.69 lei, cât a acordat instanţa de fond luând în considerare varianta a doua a aceluiaşi raport de expertiză.
Aceasta, deoarece certificatul de testare calificare sudor, prin care se atestă că intimatul-pârât a trecut cu succes testele de calificare pentru sudură în construcţii aerospaţiale pentru N., a fost eliberat de firma T.B.E. la data de 16 iunie 2006 şi nu se poate reţine că şi activitatea ulterioară desfăşurată de intimat, până la data de 19 septembrie
2006 s-ar încadra tot în specializarea acestuia, contractul încheiat între părţi la 19 mai 2006 neprevăzând modalitatea concretă de formare profesională a intimatului.
De asemenea, chiar şi acordul încheiat la data de 18 mai 2006 între societatea din Olanda şi societatea-recurentă, cu o zi înaintea încheierii actului adiţional la contractul individual de muncă dintre părţile din cauza de faţă, priveşte punerea la dispoziţia societăţii din Olanda, a doi angajaţi ai societăţii-recurente, printre care şi intimatul, fară nicio plată, sub forma contribuţiei lor pentru desfăşurarea proiectului, pe o perioadă mult mai scurtă, respectiv de la 20 mai 2006 până la 8 iulie 2006, stipulându-se că volumul total al componentelor şi tipul eventual al componentelor care vor fi transferate depinde de calificările candidaţilor şi de rezultatele la examenele teoretice, iar certificatul de calificare a fost obţinut de pârât la data de 16 mai 2006, aşa cum s-a arătat mai sus.
Concluzionând, faţă de cele ce preced, Curtea priveşte recursul reclamantei-pârâte ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, decurgând dintr-o corectă apreciere a probelor administrate şi aplicare a dispoziţiilor legale, în raport de situaţia de fapt reţinută, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de modificare a sentinţei indicate de recurentă în motivarea recursului.
