C. muncii, art. 40. alin. (2) lit. c), art. 161-164, art. 270
■ Nu se poate reţine că angajatorul nu a făcut dovada suferirii unui prejudiciu efectiv, cert, direct, ca urmare a faptei culpabile a pârâtului, de vreme ce acesta a făcut proba şcolarizării şi atestării profesionale a salariatului, precum şi a faptului că acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată prin actul adiţional la contractul individual de muncă, respectiv de a rămâne în societate timp de 5 ani şi de a aplica în unitate cunoştinţele dobândite pe cheltuiala angajatorului.
■ Actul adiţional la contractul individual de muncă reprezintă legea părţilor, astfel că salariatului îi revine obligaţia de a restitui suma suportată de angajator cu şcolarizarea sa pe perioada nelucrată din cei 5 ani, de vreme ce a plecat din unitate la cererea sa, prin demisie, mai devreme de 5 ani de la data încheierii actului adiţional, cuantumul prejudiciului fiind evaluat anticipat de părţi la momentul semnării acestei clauze.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3063/R din 25 octombrie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2555/2006, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamantul SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.M.; s-a admis cererea reconvenţională precizată; s-a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 909,158 lei, reprezentând drepturi salariale; s-a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că actul adiţional la contractul individual de muncă intervenit între părţi a fost legal încheiat în raport de dispoziţiile art. 13 şi art. 71 din vechiul Cod al muncii în vigoare la data la care s-a semnat această convenţie (23.07.2001). S-a considcrat că această convenţie cu caractcr sinalagma-tic, prin carc angajatul se obligă faţă de angajator să lucreze în unitate o perioadă de timp determinată, sub sancţiunea plăţii unor despăgubiri, iar angajatorul se obligă să-l şcolarizeze pe salariat pe cheltuiala sa, obligaţiile părţilor fiind interdependente şi condiţionându-se reciproc,
nu arc vreo cauză ilicită, contrar susţinerilor pârâtului-reclamant şi nu îi încalcă acestuia dreptul la muncă, ci numai garantează securitatea raporturilor juridice de muncă, asigurând posibilitatea angajatorului de a beneficia de cunoştinţele profesionale dobândite de salariat pe cheltuiala sa, respectiv posibilitatea de a fi despăgubit cu aceste cheltuieli în cazul în care salariatul părăseşte din culpa sa unitatea.
S-a avut în vedere că în sarcina pârâtului-reclamant nu se naşte răspunderea patrimonială prevăzută de art. 270 C. muncii, deoarece, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâtului-reclamant, câtă vreme reclamantul-pârât nu a dovedit suferirea unui prejudiciu prin efectuarea unor cheltuieli cu şcolarizarea şi atestarea salariatului.
In acest sens, s-a considerat că procesele-verbale de examinare profesională din 18.01.2002, 9.04.2003, fişele de pregătire individuală şi fişele de atestare a petentului nu fac dovada suferirii de către societate a unui prejudiciu efectiv, cert, direct, ca urmare a faptei culpabile a pârâtului-reclamant.
S-a ţinut seama că reclamantul-pârât nu şi-a respectat obligaţiile asumate faţă de pârâtul-reclamant de a-i plăti acestuia salariul, reprezentând contraprestaţia muncii prestate, refuzându-i plata drepturilor salariale cuvenite, reprezentând a doua lichidare aferentă lunii mai 2005, în cuantum de 4.692.597 Ici, drepturile băneşti aferente perioadei lucrate efectiv în perioada de preaviz din 1-8 mai 2005, în cuantum de 3.409.628 lei şi diferenţele de impozit pe veniturile salariale aferente anului 2004, în sumă de 98,9 lei, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) lit. c) raportat la art. 161-164 C. muncii, s-a admis cererca reconvenţională şi s-a obligat reclamantul-pârât la plata în favoarea pârâtului-reclamant a sumei de 909,158 lei.
împotriva acestei hotărâri, s-a declarat recurs de către recla-manta-pârâtă, care a criticat-o pentru nelegalitate. Analizând întregul material probat administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
La data de 23.07.2001 între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3620/2001, prin care pârâtul era angajat pe o durată nedeterminată, în funcţia de inginer. La aceeaşi dată părţile au semnat un act adiţional la contractul individual de muncă, în temeiul art. 71 C. muncii (Legea nr. 10/1972) şi art. 111 din Contractul colcctiv de muncă al SC R. SA, prin carc angajatorul s-a obligat să-l şcolarizeze şi
să-l ateste pe pârât, în vederea desfăşurării unei bune activităţi în societate, valoarea cheltuielilor şcolarizării şi atestării suportate de recla-
mantă fiind de 5.000 USD. In baza aceluiaşi act adiţional, pârâtul s-a obligat: să participe la programul dispus, însuşindu-şi cunoştinţele predate; să aplice în practică cunoştinţele acumulate în interesul activităţii profesionale pe care o desfăşoară în societate; să lucreze în societate, cu bune rezultate, o perioadă de 5 ani, în caz contrar, respectiv în ipoteza părăsirii societăţii din vina sa, chiar prin solicitarea transferului, să restituie cheltuielile efectuate de reclamantă pentru şcolarizarea respectivă.
Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a reţinut că actul adiţional la contractul individual de muncă amintit a fost încheiat legal, în raport cu prevederile art. 13 şi art. 71 din vechiul Cod al muncii, în vigoare la data la care a intervenit convenţia între părţi. Deşi la dosarul cauzei s-au depus de către reclamantă înscrisuri, necontestate de pârât, prin care s-a făcut dovada efectuării şcolarizării şi atestării, în mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.217 USD, reprezentând cheltuielile de şcolarizare şi atestare profesională a acestuia.
Nu se poate reţine că reclamanta nu a făcut dovada suferirii unui prejudiciu efectiv, cert, direct, ca urmare a faptei culpabile a pârâtului, de vreme ce acesta a făcut dovada şcolarizării şi atestării profesionale a pârâtului, precum şi faptul că acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată prin actul adiţional din 23.07.2001, respectiv de a rămâne în societate 5 ani şi de a aplica în unitate cunoştinţele dobândite pe cheltuiala angajatorului societăţii.
Instanţa de fond trebuia să ţină seama că actul adiţional din 23.07.2001 (pc carc, de altfel, l-a considerat legal încheiat) reprezintă legea părţilor şi că, astfel, pârâtului îi revine obligaţia de a restitui suma suportată de reclamantă cu şcolarizarea sa pe perioada nelucrată din cei 5 ani (8.05.2005 – 23.07.2006), respectiv 1.217 USD pentru 446 zile rămase nelucrate, de vreme ce a plecat din unitate la cererea sa, prin demisie, mai devreme de 5 ani de la data încheierii actului adiţional, cuantumul prejudiciului fiind evaluat anticipat de părţi la momentul semnării acestei clauze.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis acţiunea principală şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la cererea reconvenţională şi cheltuielile de judecată.
Notă: în practica judecătorească au existat şi puncte de vedere contrare, în sensul că libertatea contractuală nu este suficientă, ci clauzele trebuie să respecte dispoziţiile art. 195 C. muncii, iar prejudiciul să fie dovedit, în caz contrar, neexistând obligaţia de restituire a cheltuielilor de formare profesională
