Clauză de confidenţialitate. Temei juridic şi termen de prescripţie


Acordarea sporului de confidenţialitate prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, nu poate avea semnificaţia întreruperii termenului de prescripţie în sensul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, neavând semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului pretins, dimpotrivă, abia de la data intrării în vigoare a acestui act normativ sporul de confidenţialitate fiind legiferat pentru categoria profesională din care face parte reclamanta, acordarea lui pe perioada anterioară datei de 11.11.2009 având la bază o altă cauză.

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 1996 din 1 iunie 2011

Prin Sentința civilă nr. 4240 din 6 decembrie 2010, a Tribunalului Cluj, au fost respinse ca nefondate excepțiile invocate de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj.

A fost admisă cererea formulată de reclamanta A.A.C. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor București, astfel cum a fost precizată. Au fost obligați pârâții să calculeze și să plătească reclamantei drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data de 12.11.2006 și până la data de 11.11.2009. A fost obligat pârâtul de rând 1 să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei. A fost obligat pârâtul de rând 3 să aloce fondurilor necesare plății drepturilor salariale neîncasate.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

în ceea ce privește excepția inadmisibilității, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru sporul de confidențialitate aferent perioadei anterioare datei de 19.11.2007 și excepția lipsei de interes pentru perioada ulterioară datei de 12.11.2009, invocate de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj, care se impune a fi analizate cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C.proc.civ., instanța le-a respins pentru următoarele considerente:

Prin Deciziile nr. 819, 820 și 821 pronunțate de Curtea Constituțională la data de 03.07.2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției în Dosarul nr. 5.496/100/2007 al Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de administrativ și fiscal și în Dosarul nr. 7.980/99/2007 al Tribunalului Iași – Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de , republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

în speță, nu se pune însă problema substituirii unui act normativ cu alte norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci se solicită a se verifica dacă nu există o discriminare de fapt între angajații din sistemul public, prin acordarea sporului de confidențialitate în favoarea unor categorii, fără a exista criterii de natură să ofere egalitate de tratament tuturor celor potențial îndreptățiți la plata sporului. Or, această posibilitate și, totodată, obligație de verificare, este instituită în sarcina judecătorilor naționali prin dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, care consacră prevalența reglementărilor internaționale mai favorabile în materia drepturilor și libertăților cetățenilor.

în ceea ce privește celelalte excepții, prin precizarea de acțiune formulată în cauză reclamanta a arătat că își restrânge pretențiile la perioada noiembrie 2006 – noiembrie 2009.

Având în vedere faptul că art. 4 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 a recunoscut în mod expres dreptul judecătorilor (inclusiv) de la curțile de apel la acordarea sporului de confidențialitate, tribunalul apreciază că în speță este incident cazul de întrerupere a cursului prescripției reglementat de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr.167/1958, astfel că reclamanta beneficiază de un nou termen de prescripție pentru recuperarea drepturilor neacordate și care nu erau prescrise la data intrării în vigoare a legii de 12.11.2009.

Ca urmare a precizării formulate, în mod evident rămâne fără obiect excepția lipsei de interes a solicitării de acordare a sporului după data mai sus menționată.

Pentru toate acestea, au fost respinse excepțiile invocate de pârâți.

Pe fondul cauzei, analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:

Reclamanta A.A.C. face parte din personalul din unitățile de justiție, fiindu-i impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. (1) din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic adoptat prin Hotărârea C.S.M nr.328/2005, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 3 din O.G. nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, pentru păstrarea confidențialității în legătura cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe baza de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.

De asemenea, prin art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ. Prin alin. (2) al respectivului act normative se prevede că categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Apoi, O.G. nr. 9/2001 a reglementat acordarea sporului de confidențialitate de până la 30% calculat la salariul de baza brut, în favoarea anumitor categorii de personal din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (art. 13), iar Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor prevede acordarea sporului pentru personalul numit prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat, în cuantum de până la 15% din salariul de bază.

Sporul menționat este acordat și personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice (art. 13 din O.U.G. nr. 123/2003 și art. 13 din O.G. nr.10/2007).

Pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată, sporul de confidențialitate nu era prevăzut de actele normative care reglementau salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și respectiv cele ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării), directivă care a stat la baza adoptării Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

Or, prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.

Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), or, nefiind demnitar public, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare căruia i-a fost recunoscut dreptul la sporul de confidențialitate.

Toate persoanele din cadrul personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).

Obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii), corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru prestată (potrivit art.16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii).

Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv, cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

în același sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite prin Decizia nr. 46/2008 dată cu ocazia recursului în interesul legii promovat și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 16.07.2009, prin care a reținut că sporurile la salariul (indemnizația) de bază “trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

 Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.

Acceptând teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale art. 1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile”, concluzionând că “în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar”.

Or, dezlegarea dată de înalta Curte acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanțele judecătorești, conform art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat ca fiind fondată prezenta cerere și, pe cale de consecință, a obligat pârâții de rând 1-3 să calculeze și să plătească reclamantei drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada 12.11.2006 – 11.11.2009.

 De asemenea, conform art. 161 alin. (4) raportat la art. 78 alin. (1) din Codul muncii, sumele datorate vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație până la data plății efective.

în temeiul art. 3 din Decretul nr. 92/1976, actualizat, pârâta de rând 1 a fost obligată la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.

Conform art. 6 din H.G. nr. 652/2009, art. 30 raportat la anexa 2 din același act normativ, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale al reclamantei.

Reclamanta A.A.C. prezentă personal în fața instanței a arătat că înțelege să renunțe la judecată față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Ținând cont de atitudinea procesuală a reclamantei, precum și de dispozițiile art. 246 din (aplicabile în speță în temeiul art. 291 din Codul muncii), potrivit cărora „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”, instanța a dat eficiență actului de dispoziție al părții și a luat act de renunțarea la judecată.

în temeiul art. 291 Codul muncii raportat la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Cluj s-a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii doar în parte a acțiunii reclamantei, respectiv doar în ceea ce privește plata actualizată a sporului de confidențialitate în cuantum de 15% aferent perioadei 01.10.2007-11.11.2009.

în motivarea recursului pârâta a arătat că raportat la data înregistrării acțiunii – 19 noiembrie 2010 – este evident că prescripția dreptului la acțiune al reclamantei pentru orice sume aferente unor intervale de timp anterioare lunii octombrie 2007 este deja împlinită. Or, instanța a obligat-o la plata către reclamantă a sporului de confidențialitate de la data de 12.11.2006 și până la 11.11.2009.

Legea nr. 330/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 762 din 12 noiembrie 2009 prevede un nou sistem de salarizare pentru personalul din sistemul bugetar, inclusiv pentru personalul instanțelor judecătorești, aplicarea ei urmând a se face din momentul precizat de art. 47 și conform prevederilor art. 29-40 din lege precum și a art. 4 alin. (1) și 49-52 din Anexa VI la lege.

Faptul că prin Legea nr. 330/2009 s-a acordat un spor de confidențialitate nu constituie o recunoaștere a dreptului la sporul de confidențialitate solicitat de reclamantă și pentru trecut, pentru a avea semnificația atribuită de instanța de fond.

Dreptul la sporul de confidențialitate a fost recunoscut unui număr de judecători, anterior Legii nr. 330/2009, prin hotărâri judecătorești, însă aceste hotărâri au efecte doar pentru părțile pe care ele le vizează.

Sporul de confidențialitate instituit de Legea nr. 330/2009 s-a acordat, conform prevederilor legii, de la data intrării ei în vigoare, deci pentru viitor, și nu există în lege prevederile care să trimită la recunoașterea dreptului și pentru perioada anterioară.

Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj a solicitat casarea sentinței atacate, să se admită excepția de necompetentă materială a Tribunalului Cluj în soluționarea cererii și să se decline competența la Curtea de Apel București, iar pe fond să se respingă acțiunea ca inadmisibilă și neîntemeiată.

în dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul arată că deși acțiunea a fost înregistrată în contradictoriu și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, procedura de citare a fost îndeplinită cu Ministerul Finanțelor Publice, iar soluția a fost dată în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, persoană care în fapt nu există, existând așadar doar Ministerul Finanțelor Publice și care nu are nici o atribuție legală de plată a unor drepturi salariale ale persoanelor care au raporturi de serviciu cu alte instituții și autorități publice.

Având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 330/2009 pârâtul apreciază că acțiunea reclamantei nu este de competența Tribunalului Cluj.

Consideră că promovarea acțiunii este inadmisibilă având în vedere că reclamanta nu a parcurs căile de control prealabile prevăzute de Legea nr. 330/2009.

Netemeinicia acțiunii o apreciază prin prisma faptului că pe de o parte, pentru perioada anterioară datei de 19.11.2007 acțiunea este prescrisă, iar pe de altă parte, această excepție operează chiar dacă reclamanta a precizat că înțelege să-și restrângă pretențiile la perioada noiembrie 2006-noiembrie 2009.

Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat casarea sentinței atacate, cu constatarea că acțiunea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 19.11.2007, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

în motivare pârâtul arată că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 al art. 304 din C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.

Pronunțându-se asupra cererii cu care a fost investită, instanța a admis cererea cu ignorarea dispozițiilor care reglementează instituția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sens material.

Așadar, solicită instanței de recurs să observe că stabilirea obligației de plată în sarcina pârâților pentru o perioadă în care pretențiile corespunzătoare nu mai pot fi valorificate cu succes, întrucât s-a depășit termenul de prescripție de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958, precum și de art. 283 din Codul muncii, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată este total greșită.

Instanța a reținut în mod greșit că prin adoptarea Legii nr. 330/2009, care a reglementat acordarea sporului de confidențialitate, a operat o întrerupere a cursului prescripției. Este absurd a se considera că prin reglementarea unui spor printr-un act normativ operează o întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului de către debitor. Mergând pe acest raționament ajunge la concluzia că acordarea oricărui spor dă dreptul beneficiarilor să introducă o cerere de chemare în judecată prin care să solicite acest spor pe o perioadă de trei ani anterior adoptării legii. Este evident că nu acesta este sensul dispozițiilor legale referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Recurentul solicită să se observe că deși instanța de fond a reținut starea de discriminare în care s-ar afla reclamanții, totuși nu a ținut cont de deciziile Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și constată că prevederile art.1, art. 2 alin. (3) și art.27 alin. (1) din O.U.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii”.

De asemenea, învederează faptul că prin Deciziile 1325/4 decembrie Curtea Constituțională a statuat că „…O.U.G nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Deși instanța de fond a reținut că reclamanta-intimată nu a solicitat instituirea unor norme juridice nou, solicită instanței să observe că prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de legislația în vigoare tocmai acest lucru se realizează, și anume crearea unor norme pe cale judiciară.

Pârâtul arată că în cauză nu se poate pune problema existenței unei discriminări a intimaților în raport cu alte categorii profesionale și că, anterior intrării în vigoare a legii salarizării unitare, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției, începând cu 12 noiembrie 2009, așa cum a arătat, a intrat în vigoare legea salarizării unitare care reglementează acordarea sporului de confidențialitate, stabilind modul de calcul al acestuia.

Menționează că, confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. în nici un caz sistemul de salarizare nu este conceput după „principiul” potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.

Un alt motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimata-reclamantă este salariată în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceasta beneficiază, neputând acorda alte drepturi decât dacă cele prevăzute expres în favoarea acesteia, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea magistraților.

Prin urmare instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare, este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurile la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.

Or, în cazul de față obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

Menționează că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursurile sunt fondate în parte, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul declarat, a invocat neîndeplinirea procedurii de citare în fața primei instanțe, precum și excepțiile necompetenței teritoriale a instanței și a inadmisibilității în raport de procedura de contestare reglementată prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 330/2009.

în ceea ce privește primul aspect, Curtea constată că procedura de citare a pârâtului recurent în fața instanței de fond s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 87 C.proc.civ., faptul că recurentul pârât a fost chemat inițial în judecată și citat în cauză ca Ministerul Economiei și Finanțelor s-a datorat schimbării denumirii și reorganizării acestei instituții în timp.

Excepția necompetenței primei instanțe și a inadmisibilității nu pot fi primite, în cauză nefiind incidente prevederile Legii nr. 330/2009 în condițiile în care acțiunea dedusă judecății nu se întemeiază pe acest act normativ. De altfel reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită acordarea sporului de 15%, calculat până la data de 11.11.2009, data intrării în vigoare, în ceea ce privește personalul din justiție, a Legii nr. 330/2009.

Pe fondul cauzei cu referire la criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției, vizând lipsa de temei a acțiunii reclamanților, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 46 din 15 decembrie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii – obligatorie conform art. 329 C.proc.civ, prin care s-a stabilit că, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de 15% în favoarea reclamantului.

Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei.

S-a mai invocat prin motivele de recurs Decizia nr. 821/2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, soluția pronunțată nu ar fi putut fi decât de respingere a acțiunii.

Trebuie subliniat faptul hotărârea atacată nu se bazează pe prevederile O.G. nr. 137/2000, astfel că rămân fără suport criticile aduse sub acest aspect.

Este adevărat că, prin Decizia nr. 838/27 mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.

Numai că, însăși Curtea Constituțională în decizia de mai sus a reținut faptul că, decizia pe care o pronunță în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuțiilor consacrate de art. 329 C.proc.civ.

Prin aceste considerente, s-a dat valoare principiului separației puterilor în stat, recunoscând lipsa de efect a hotărârii pronunțate de Curtea constituțională asupra hotărârii pronunțate de o instanță de judecată, această instituție neavând competența de a cenzura legalitatea unei hotărâri judecătorești.

Recursurile pârâților se găsesc a fi fondate sub aspectul incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în ceea ce privește calculul termenului de prescripție.

Astfel potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani astfel că, raportat la data introducerii acțiunii în fața primei instanțe 19.11.2010, drepturile reprezentând sporul de confidențialitate se cuvin a fi acordate reclamantei începând cu data de 19.11.2007.

Contrar susținerilor primei instanțe, acordarea sporului de confidențialitate prin dispozițiile art. 4 alin.1 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, nu poate avea semnificația întreruperii termenului de prescripție în sensul prevederilor art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul 167/1958, neavând semnificația unei recunoașteri a dreptului pretins, dimpotrivă, abia de la data intrării în vigoare a acestui act normativ sporul de confidențialitate fiind legiferat pentru categoria profesională din care face parte reclamanta, acordarea lui pe perioada anterioară datei de 11.11.2009 având la bază o altă cauză.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.proc.civ., Curtea va admite în parte recursurile declarate de pârâți, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii cererii reclamantei de plată a drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada anterioară datei de 19.11.2007, ca fiind prescrisă.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.

(Judecător Ioana Rozalia Magzarosi)