C. muncii, art. 16, art. 17, art. 20, art. 38, art. 195,
art. 270, art. 287
■ Potrivit art. 16 C. muncii, contractul individual de muncă are caracter consensual, în cuprinsul acestuia putând fi înscrise, în baza negocierii părţilor, potrivit art. 20 C. muncii, în afara clauzelor generale prevăzute la art. 17, şi alte clauze specifice.
■ Dispoziţiile art. 195 C. muncii nu consacră un drept legal în favoarea salariatului, ci reglementează obligaţiile angajatului care a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile. Prin urmare, nu se poate pune problema renunţării salariatului la un drept recunoscut prin lege ori a existenţei unei tranzacţii prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 38 C. muncii.
■ Potrivit convenţiei părţilor, în cazul în care salariatul rezi-liază contractul individual de muncă înaintea împlinirii termenului stipulat, acesta se obligă să achite societăţii suma de 5.000 euro, prevedere ce are caracterul unei clauze penale, convenţie accesorie prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de debitorul său. Având o natură convenţională, această clauză este menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului pe care îl va suferi creditorul, instanţa urmând doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3910/R din 16 noiembrie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3395/24.05.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC B.A. T. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.E.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că angajatorul are dreptul de a cere şi de a obţine obligarea salariatului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională, numai în condiţiile art. 195 alin. (1) şi (3) C. muncii, angajatorul fiind ţinut să dovcdească, potrivit art. 287 C. muncii, atât efectuarea cursurilor de pregătire profesională pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit prin plecarea salariatului mai înainte de expirarea termenului de 4 ani, prejudiciu reprezentat de cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională.
Instanţa de fond a avut în vedere că, în speţă, angajatorul nu a produs dovezi din carc să rezulte participarea salariatului la stagiul sau cursul de formare profesională, că acesta a avut o durată mai mare de 60 de zile, că salariatul a fost scos din producţie pe perioada prevăzută de
lege şi că i s-a plătit pc această perioadă salariul sau indemnizaţia; de asemenea, s-a reţinut că angajatorul nu a probat suportarea sumei solicitatc cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională a pârâtului.
Sub aspectul cheltuielilor ocazionate cu pregătirea profesională a salariatului, instanţa de fond a apreciat că acesta nu poate fi, în niciun caz, obligat la executarea clauzei penale, stabilită, în mod arbitrar, în
actul adiţional. In acest context, prima instanţă a considerat că, şi în cazul în care salariatul, în cunoştinţă de cauză sau nu, şi-ar exprima acordul privitor la inserarea unei clauze prin care i s-ar agrava răspunderea, pentru situaţia acoperirii unui prejudiciu evaluat în mod arbitrar de către angajator şi în lipsa probării de către acesta a existenţei şi întinderii prejudiciului, această clauză urmează a fi lovită de nulitate, fiind o tranzacţie dintre cele la care se referă art. 38 C. muncii.
S-au avut în vedere prevederile art. 270 alin. (1) C. muncii, reţinându-se că reclamanta a inserat într-un act exterior contractului de muncă o clauză de fidelitate carc are natura unei clauze penale, prin care instituie răspunderea pârâtului şi în situaţia în care nu se face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului, fiind o clauză prin care se încalcă dreptul salariatului la stabilirea şi evaluarea pe cale judiciară a unei eventuale pagube materiale produse angajatorului, în condiţiile în care numai convenţiile legal asumate au putere de lege în raporturile contractuale de muncă.
S-a ţinut scama de faptul că salariatul trebuie să restituie numai cheltuielile în legătură cu formarea sa profesională, pe care angajatorul dovedeşte că lc-a efectuat şi numai în condiţiile respectării de cătrc angajator a tuturor obligaţiilor legale în legătură cu durata cursurilor şi cu modalităţile de formare profesională, salariatul suportând aceste cheltuieli proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen şi motivat, reclamanta. Analizând recursul declarat, prin prisma criticilor invocate şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că hotărârea instanţei de fond ar fi nelegală, prin prisma art. 1551 C. proc. civ. Aceasta întrucât, deşi în litigiul dedus judecăţii recurenta a avut calitatea de reclamantă, aceasta avea obligaţia de a-şi proba pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, în baza art. 1169 C. civ. Pe de altă parte, împrejurarea că reclamanta nu a depus la dosar înscrisurile pe care instanţa de fond, în baza rolului său activ, i-a pus în vedere să le
prezinte, nu era de natură să conducă la suspendarea judecării pricinii, în baza art. 1551 C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerinţele impuse de acest text de lege.
Sc apreciază a fi însă întemeiate criticile recurentei vizând interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 195 C. muncii. Sub acest aspect, se are în vedere, în primul rând, că art. 195 alin. (1) C. muncii reglementează situaţia în care salariaţii au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, caz în care aceştia nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Alin. (3) al aceluiaşi text de lege prevede că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
Aceasta nu poate să însemne, însă, că părţile nu pot conveni asupra modalităţii de despăgubire a angajatorului, pentru cazul în carc salariatul care a beneficiat de un curs ori de un stagiu de formare profesională o perioadă mai mică de 60 de zile are iniţiativa încetării contractului individual de muncă anterior expirării intervalului convenit, de asemenea, de părţi, în carc subzistă obligaţia salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului.
Sc arc în vedere în acest context că nici art. 195 şi nici un alt text din Codul muncii, nu intcrzic acest lucru şi că, potrivit art. 295 alin. (1) C. muncii, dispoziţiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii, precum şi, în măsura în carc nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
Or, potrivit art. 16 C. muncii, contractul individual de muncă are caracter consensual, în cuprinsul acestuia putând fi înscrise, în baza negocierii părţilor, potrivit art. 20 C. muncii, în afara clauzelor generale prevăzute la art. 17, şi alte clauze specifice [enumerate de art. 17 alin. (2), fară însă ca enumerarea respectivă să fie limitativă].
Se reţine şi faptul că art. 195 C. muncii nu consacră un drept legal în favoarea salariatului, ci reglementează, aşa cum am arătat, obligaţiile angajatului care a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile. Prin urmare, nu se poate pune problema renunţării intimatului-pârât la un drept recunoscut prin lege ori a existenţei unei tranzacţii prin carc se urmăreşte renunţarea la drepturile
recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, pentru a fi incidcnte dispoziţiile art. 38 C. muncii.
In speţă, părţile au convenit în ceea ce priveşte formarea profesională a intimatului-pârât, prin încheierea actului adiţional nr. 1 la contractul individual de muncă al acestuia, fiind respectate pe deplin prevederile art. 193 C. muncii. S-a stabilit astfel, prin clauza de fidelitate inserată în actul adiţional nr. 1, semnat atât de angajator, cât şi de angajat, că, întrucât angajatul urma a fi trimis pe cheltuiala angajatorului la cursuri de perfecţionare în străinătate, acesta se obliga a lucra timp de
4 ani la societatea angajatoare, respectiv până la 1.05.2008. In cazul în care salariatul rezilia contractul individual de muncă înaintea termenului prevăzut, acesta se obliga să achite societăţii suma de 5.000 euro în momentul rezilierii unilaterale a contractului de muncă, prevederea contractuală ultimă având caracterul unei clauze penale, fară însă ca prin aceasta să se poată considera că s-au nesocotit dispoziţiile art. 270 C. muncii şi că ar fi aplicabile prevederile art. 38 C. muncii. Acesta, întrucât prevederea contractuală amintită reprezintă o convenţie accesorie prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de crcditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de debitorul său. Având o natură convenţională, acea clauză este menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului pe care îl va suferi creditorul, instanţa urmând doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract.
Astfel, în speţă, prin înscrisurile depuse, recurenta a dovedit efectuarea cheltuielilor cu formarea profesională a intimatului-pârât, în timp ce acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin actul adiţional nr. 1 la contractul său individual de muncă, aceea de a presta activitate în favoarea angajatorului timp de 4 ani, ci a avut iniţiativa încetării raporturilor de muncă anterior datei de 01.05.2008 convenite de părţi. Aşa fiind, devine operantă clauza convenită de părţi prin actul adiţional la care ne-am referit, intimatul-pârât având obligaţia de a achita societăţii recurente suma de 5.000 euro la momentul rezilierii unilaterale a contractului individual de muncă.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., recursul a fost admis, a fost modificată în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a echivalentului în lei la momentul efectuării plăţii a sumei de 5.000 euro.
