– Ordinul nr. 14/1982 privind consumul de combustibil şi ulei pentru automobile: Capitolul I, subcapitolul 4, pct. 4.2.5., alin. ultim
Necesitatea aplicării coeficienţilor de corecţie şi a sporurilor de consum de la pct. 4 se aplică de către unitatea deţinătoare de parc auto în funcţie de activitatea dovedită cu fiecare foaie de parcurs.
Rămâne la latitudinea societăţii aprecierea necesităţii aplicării sporurilor de consum, în concret, în raport de modul în care autovehiculul a fost utilizat cu o anumită sarcină transportată, în anumite condiţii climaterice nefavorabile, în condiţii speciale de exploatare pe unele drumuri neamenajate, în raport de opririle sau demarările repetate, în funcţie de acţionarea instalaţiilor speciale, încălzirea motorului pe timp de iarnă.
(Decizia civilă nr. 799/R-CM din 10 mai 2010)
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 martie 2008, reclamanta SC R. Vâlcea SA a chemat în judecată pârâtul G.N. pentru a se dispune obligarea acestuia la plata sumei de 8.161,48 lei reprezentând contravaloarea cantităţii de 2.557,52 litri motorină şi la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii s-a arătat că pentru perioada 3 ianuarie 2007 – 9 octombrie 2007, pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante, pe postul de şofer şi nu a justificat toată cantitatea de combustibil consumată de autovehiculul marca MAN, pe care acesta a lucrat, producând astfel angajatorului un prejudiciu ce a fost stabilit prin situaţia nr. 4855 din 10 octombrie 2007 întocmită de Comisia de analiză a societăţii prin decizia nr. 46 din 19 septembrie 2007.
Reclamanta a mai arătat că autovehiculul utilizat de pârât a necesitat reparaţii tehnice în valoare de 18.718,70 lei şi s-a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 5278 din 9 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.143,1 lei, contravaloare marfă şi 1.273 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că pârâtul şi-a însuşit nejustificat din patrimoniul reclamantei o cantitate de motorină, prejudiciul fiind cuantificat prin concluziile raportului de expertiză dispus în cauză.
Prin decizia nr. 1328 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Vâlcea s-a admis recursul declarat de pârât, s-a casat sentinţa şi s-a reţinut cauza spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
în considerentele deciziei s-a constatat că pretinsa pagubă din patrimoniul reclamantei s-a produs în perioada în care pârâtul era angajatul acesteia în funcţia de conducător auto şi în consecinţă litigiul dedus judecăţii este unul specific conflictelor de muncă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 102/90/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 32 din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtului suma de 1.850 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în perioada 3 ianuarie 2007 – 19 octombrie 2007, pârâtul a prestat muncă pe postul de şofer, angajat la societatea reclamantă, alimentarea autovehiculului utilizat de pârât făcându-se cu motorină pe baza cârdului emis de SC L. România SRL
Instanţa a avut în vedere constatările expertului tehnic ing. S.N. în sensul că reclamanta nu a respectat prevederile Ordinului nr. 14/1982 privind stabilirea şi acordarea consumului de combustibil la autovehicule, întrucât consumul aplicat a fost diminuat prin neaplicarea tuturor coeficienţilor de corecţie şi prin neacordarea în întregime a sporurilor prevăzute de ordin, nu au fost stabilite categoriile de drum, nu s-a aplicat corect coeficientul de corecţie al consumului de combustibil pentru sarcina transportată, nu s-a ţinut cont de condiţiile climaterice nefavorabile, nu s-a acordat sporul de consum de combustibil pentru opriri şi demarări repetate, pentru acţionarea instalaţiilor speciale şi pentru încălzirea motoarelor pe timp de iarnă şi nu s-a acordat sporul de consum de combustibil pentru formarea rezervei de aer.
Totodată, s-a reţinut că fişele activităţii zilnice pentru autovehiculul utilizat de pârât nu au fost completate prin respectarea imprimatului, neindicându-se numărul de kilometri echivalenţi, iar datele din foile de parcurs nu au fost calculate, prelucrate şi consemnate pe foaia de parcurs, după care aceste date trebuiau trecute în centralizatorul lunar numit fişa activităţii zilnice (FAZ) a autovehiculului.
S-a reţinut că prin raportul de expertiză s-a concluzionat că pârâtul nu a produs niciun prejudiciu reclamantei privind consumul de combustibil, ci dimpotrivă, a făcut o economie de 115,48 I de motorină, în condiţiile în care nu au fost acordate toate sporurile de consum, iar sporul acordat pentru funcţionarea macaralei a fost diminuat de la 15 km echivalenţi pentru o oră la 10 km echivalenţi.
S-a mai reţinut că nu este relevant consumul mediu de combustibil calculat de societate pentru acelaşi autovehicul în anul 2006 şi nici la un alt autovehicul din aceeaşi gamă pentru aceeaşi perioadă avută în vedere în speţă, deoarece calculul reclamantei nu are o bază legală, aceasta făcând confuzie între consumul mediu determinat conform Ordinului nr. 14/1982, consumul normat care nu a fost calculat pentru nicio foaie de parcurs şi consumul faptic, rezultat în urma alimentărilor cu motorină.
Tribunalul a reţinut că în speţă este aplicabilă teoria riscului normal al serviciului, reglementat de prevederile art. 270 alin. (2) C. mun., care se referă la anumite efecte păgubitoare ale unor factori inerenţi procesului muncii, care atunci când se înscriu în sfera normalului, transferă riscul asupra patrimoniului angajatorului.
Aceste reglementări privind riscul normat se referă printre altele şi la normele şi normativele de consum prin care se determină consumurile specifice de materii prime sau de combustibil.
Răspunderea materială a salariatului este antrenată pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu salariatului, însă este înlăturată de cauze de felul celei arătate mai sus.
în speţă, concluziile raportului de expertiză nu au putut conduce decât la ideea că pârâtul nu a comis nicio faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea sa patrimonială şi să provoace un prejudiciu în patrimoniul angajatorului său.
împotriva hotărârii a formulat recurs în termen legal reclamanta criticând-o pentru următoarele motive.
Hotărârea este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că sentinţa este fundamentată pe concluziile unei expertize, care nu a determinat însă care este consumul de combustibil ce trebuia aplicat autovehiculului pe perioada 3 ianuarie 2007 -9 octombrie 2007, însă a stabilit că pârâtul nu a produs niciun prejudiciu recurentei. Pentru a se determina dacă s-a produs sau nu un prejudiciu societăţii recurente, expertul trebuia în primul rând să determine consumul mediu de combustibil ce trebuia aplicat de societate şi în al doilea rând să determine consumul mediu de combustibil înregistrat de pârât pe perioada menţionată.
Recurenta a avut în vedere un consum mediu de 46,15%, şi nu de 42%, 49,44% sau 34%, cum a susţinut expertul, inclusiv consumul înregistrat ca urmare a funcţionării macaralei.
Consumul efectiv de motorină realizat de pârât a fost de 53,09%, conform situaţiei întocmită de comisia de inventariere a recurentei la data de 10 octombrie 2007’.
Se critică de asemenea, de către recurentă, greşita reţinere de către instanţa de fond a susţinerii expertului în sensul că societatea nu a aplicat toţi coeficienţii de corecţie şi toate sporurile prevăzute de Ordinul nr. 14/1982 privind consumul de combustibil şi ulei pentru automobile. Dispoziţiile cuprinse la pct. 4.2.5. alin. ultim din Capitolul I al ordinului precizează că: „Coeficienţii de corecţie şi sporurile de consum tratate la pct. 4 se aplică pentru activitatea desfăşurată cu fiecare foaie de parcurs, necesitatea aplicării acestora fiind stabilită de unitatea deţinătoare de parc auto”.
Recurenta susţine că dispoziţiile cuprinse în această normă lasă societăţii latitudinea de a stabili cert care este consumul mediu de combustibil normat la 100 km efectuaţi cu maxim de încărcătură pentru autovehicule de genul celui utilizat de pârât.
O altă critică constă în aceea că în stabilirea prejudiciului cauzat societăţii, expertul nu a avut în vedere consumul de motorină înregistrat de autovehiculul utilizat de pârât în cursul anului 2006, precum şi al altui autovehicul din aceeaşi gamă, pe aceeaşi perioadă (3 ianuarie 2007 – 9 octombrie 2007).
Recursul a fost apreciat ca nefondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Deşi recurenta arată că motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., din dezvoltarea acestora se constată că sunt încadrabile doar în prevederile pct. 9 al acestui articol, întrucât se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor unui act normativ, respectiv a Ordinului nr. 14/1982, aşadar la greşita aplicare a legii, accepţiunea noţiunii de lege fiind dată lato sensu.
Motivele nu sunt încadrabile şi în prevederile art. 304 pct. 8 C. pr. civ., deoarece criticile nu privesc greşita interpretare de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii.
Verificând sentinţa şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., ce prevăd posibilitatea instanţei de examinare a cauzei sub toate aspectele, s-a constatat că, respingând acţiunea ca nefondată, prima instanţă a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa a avut în vedere consumul de combustibil ce trebuia aplicat autovehiculului pe perioada în discuţie, stabilind că pârâtul nu a produs niciun prejudiciu acesteia, pe baza probei cu expertiză tehnică de specialitate auto.
Concluziile expertizei au fost clare în sensul că recurenta nu a respectat cadrul legal pentru determinarea consumului total pe perioada 3 ianuarie 2007 – 9 octombrie 2007, neavând în vedere că trebuia calculat pentru fiecare foaie de parcurs în parte, prin stabilirea kilometrilor echivalenţi şi aplicarea sporurilor legale, arătând că unitatea a stabilit un consum total subiectiv.
Instanţa şi-a fundamentat soluţia pe proba cu expertiză tehnică auto, expertiză care a determinat consumul real al autovehiculului în funcţie de coeficienţii de corecţie şi sporurile pentru consumul de combustibil, stabilite prin Ordinul nr. 14/1982 pentru aprobarea normativului privind consumul de combustibil şi ulei pentru automobile emis de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor.
Astfel, expertul a determinat un consum mediu normat de 262,08 litri faţă de cantitatea utilizată de pârât de 200,86 litri, stabilind o economie realizată de acesta de 61,22 litri şi, deci, inexistenţa prejudiciului.
S-a constatat aşadar nefondată prima critică, deoarece instanţa a avut în vedere expertiza, prin care s-a determinat consumul mediu de combustibil ce trebuia aplicat de societate, precum şi consumul mediu de combustibil înregistrat de pârât pe perioada menţionată.
Cât priveşte critica în sensul că în mod greşit instanţa a omologat raportul de expertiză prin care expertul a aplicat toţi coeficienţii de corecţie şi toate sporurile pentru consumul de combustibil prevăzute la pct. 4 din Capitolul I al Ordinului nr. 14/1982, deşi dispoziţia ultimă din pct. 4.2.5. ar îndreptăţi-o pe societatea reclamantă să stabilească ea însăşi necesitatea aplicării acestora, a fost de asemenea nefondată.
Recurenta face o greşită interpretare a dispoziţiei cuprinsă la pct. 4.2.5. alin. ultim din Capitolul I al Ordinului nr. 14/1982, subcapitolul 4 – „Coeficienţii de corecţie şi sporuri pentru consumul de combustibil”, potrivit cu care „Coeficienţii de corecţie şi sporurile de consum tratate la pct. 4, se aplică pentru activitatea desfăşurată cu fiecare foaie de parcurs, necesitatea aplicării acestora fiind stabilită de unitatea deţinătoare de parc auto”, apreciind această dispoziţie în sensul că rămâne la latitudinea societăţii să aplice coeficienţii şi sporurile respective.
Această interpretare este greşită, întrucât o astfel de clauză ar echivala cu posibilitatea societăţii angajatoare de a aplica cu totul arbitrar coeficienţii şi sporurile tratate la pct. 4, câtă vreme i s-ar lăsa la dispoziţie dreptul de a aplica când ar considera ea necesar aceste sporuri şi coeficienţi, ceea ce este de neconceput.
Interpretarea corectă a normei legale sus-menţionată este în sensul că necesitatea aplicării coeficienţilor de corecţie şi a sporurilor de consum de la pct. 4 se aplică de către unitatea deţinătoare de parc auto în funcţie de activitatea desfăşurată cu fiecare foaie de parcurs.
Aşadar, rămâne la latitudinea societăţii aprecierea necesităţii aplicării sporurilor de consum, în concret, în raport de modul în care autovehiculul a fost utilizat cu o anumită sarcină transportată, în anumite condiţii climaterice nefavorabile, în condiţii speciale de exploatare pe unele drumuri neamenajate, în raport de opririle sau demarările repetate, în funcţie de acţionarea instalaţiilor speciale, încălzirea motorului pe timp de iarnă, de toţi aceşti factori expertul ţinând seama când a aplicat coeficientul de corecţie şi sporul de consum.
Aşadar, norma legală sus-menţionată trebuia interpretată, aşa cum de altfel corect a făcut instanţa de fond, în sensul că necesitatea aplicării coeficienţilor şi sporurilor este atributul unităţii deţinătoare, dar în funcţie de activitatea concretă desfăşurată, aşa cum rezultă din fiecare foaie de parcurs, ci în sensul că norma ar atribui unităţii dreptul de a hotărî în mod pur potestativ – si voluero, dacă acordă sau nu, consumurilor înregistrate de autovehiculele utilizate de salariaţi, diminuări prin aplicarea coeficienţilor de corecţie şi a sporurilor pentru consumul de combustibil.
Critica referitoare la greşita respingere a cererii de nouă completare a raportului de expertiză solicitat de reclamantă, motivat de faptul că expertul nu a răspuns corect obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză iniţial, a fost apreciată ca neîntemeiată. Stabilirea consumului de motorină, înregistrat de autovehicul în anul 2006, precum şi stabilirea consumului pe care l-a înregistrat un alt autovehicul din aceeaşi gamă, dar pe aceeaşi perioadă de timp (3 ianuarie 2007 – 9 octombrie 2007), este ¡relevantă pentru cauză, pentru simplul considerent că determinarea consumului mediu de combustibil pentru autovehicule se face pentru fiecare în parte, tocmai în funcţie de modul în care a fost utilizat, aşa cum s-a arătat mai sus, în raport de sarcina transportată, de condiţiile climaterice, felul drumurilor pe care a circulat, numărul de opriri, demarări, conform indicativelor cuprinse în pct. 4 al Capitolului nr. 1 al Ordinului nr. 14/1982.
în această situaţie, stabilirea consumului autovehiculului în litigiu, raportat la o comparaţie cu consumurile înregistrate într-un an anterior sau cu consumul înregistrat de alt autovehicul care a lucrat în cu totul alte condiţii, este ¡relevantă cauzei.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se că toate motivele de recurs sunt neîntemeiate, recursul a fost privit ca neîntemeiat, fiind respins.
