Comasare prin absorbţie. Preluarea personalului persoanei juridice absorbite. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 30 C. muncii


C. muncii, art. 30, art. 41 alin. (2), art. 169, art. 287

H.G. nr. 334/2003, art. 2 alin. (1)

Fiind vorba despre o comasare prin absorbţie, persoana juridică absorbantă trebuia să preia personalul persoanei juridice absorbite care şi-a încetat existenţa, necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, întrucât salariaţii nu sunt nou încadraţi, pentru a fi aplicabile prevederile art. 30 C. muncii.

C.A. laşi, decizia nr. 464 din 17 august 2007, în C.P.J. 2007, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 301-306

Prin sentinţa civilă nr. 603 din 9 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, s-a constatat că acesta are

calitatca de salariat al pârâtului, iar pârâtul a fost obligat să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă, reţinându-se următoarele: în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, având în vedere dispoziţiile art. 21 din României coroborate cu dispoziţiile din Convenţia europeană a drepturilor omului privind accesul neîngrădit la justiţie al oricărei persoane.

Pe fond, instanţa a reţinut următoarele: reclamantul A.P. a fost salariatul I.N.R.T. pe postul nr. 31 din statul de funcţii, cercetător principal II, cu 1/2 normă în cumul, specialitatea filologie, Filiala Iaşi, potrivit deciziei nr. 28 din 8 septembrie 1992.

Prin H.G. nr. 334/2003, I.N.R.T. a fost trecut din subordinea M.E.C. la A.R., ca Centru de Tracologie în cadrul I.A. „V.P.” Din cuprinsul art. 1 rezultă că s-a realizat o comasare prin absorbţie, întrucât persoana juridică ce şi-a încetat existenţa (I.N.R.T.) a fost încorporată într-o altă persoană juridică ce şi-a sporit astfel activitatea (I.A. „V.P.”). Prin art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 334/2003 s-a prevăzut că personalul I.N.R.T. din Bucureşti va fi preluat prin examen ori concurs, în condiţiile legii, de I.A. „V.P.” Prin sentinţa civilă nr. 175/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 5159 din 25 octombrie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 334/2003.

Astfel, s-a reţinut prin decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, fiind vorba despre o comasare prin absorbţie, I.A. „V.P.” trebuia să preia personalul I.N.R.T. necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, întrucât salariaţii nu sunt nou încadraţi pentru a fi aplicabile prevederile art. 30 C. muncii. Astfel, s-a reţinut de cătrc instanţă că, prin decizia nr. 5159/2005, s-a stabilit implicit că reclamantul avea calitatea de salariat al I.N.R.T., astfel încât sunt nefondate susţinerile pârâtului referitoare la faptul că reclamantul, la data preluării I.N.R.T., nu avea vreun contract de muncă valabil cu institutul şi nu poate face dovada calităţii de angajat.

In consecinţă, s-a reţinut de către instanţă că este întemeiată cererea reclamantului privind constatarea calităţii sale de salariat al pârâtului.

Constatând că reclamantul a avut calitatea de salariat la I.N.R.T. şi având în vedere faptul că art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 334/2003 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 175/2004, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5159 din 25 octombrie 2005, decizie prin care s-a reţinut că personalul I.N.R.T. trebuia preluat necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, prima instanţă a reţinut că pârâtul avea obligaţia de a

încheia un nou contract individual de muncă cu reclamantul, contract prin care să fie respectate toate clauzele din decizia nr. 28/1992 referitoare la funcţia deţinută, norma de muncă, felul muncii şi locul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 287 C. muncii, sarcina probei în conflictele de muncă aparţine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. Or, în speţă, pârâtul nu a făcut dovada faptului că i-ar fi propus reclamantului încheierea unui nou contract individual de muncă prin care să fie respectate toate clauzele prevăzute în decizia nr. 28 din 8 septembrie 1992 şi nici a faptului că reclamantul ar fi refuzat încheierea acestui contract.

In consecinţă, s-a reţinut de către instanţă că este întemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la încheierea contractului individual de muncă.

Cât priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata drepturilor salariale majorate şi indexate începând cu luna iunie 2003, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 154 C. muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi prestat muncă în folosul pârâtului începând cu luna iunie 2003.

împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs I.A. „V.P.”, prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: în mod corect prima instanţă a reţinut că între intimatul-reclamant şi I.N.R.T. au existat raporturi de muncă, astfel cum rezultă din decizia nr. 28 din 8 septembrie 1992 emisă de institut, din care rezultă că domul A.P. a fost angajat „pe postul nr. 31 din statul de funcţii, cercetător principal II, cu 1/2 normă în cumul, specialitatea filologie, Filiala Iaşi”. Prin

decizia nr. 5159/2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de administrativ şi fiscal, s-a reţinut că, prin H.G. nr. 334/2003, I.N.R.T. a fost trecut din subordinea M.E.C. la A.R., ca Centru de Tracologie, în cadrul I.A. „V.P.”, din cuprinsul art. 1 din

hotărâre rezultând că s-a realizat o comasare prin absorbţie. In consecinţă, s-a reţinut că persoana juridică dobânditoare trebuie să preia personalul I.N.R.T. necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, întrucât salariaţii nu sunt nou încadraţi, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 30 C. muncii.

De altfel, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 169 C. muncii, potrivit cărora salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al

unor părţi ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.

Pentru aceste considerente şi având în vedere faptul că, potrivit art. 41 alin. (2) C. muncii, modificarea unilaterală a contractului de muncă este posibilă, în mod excepţional, numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de prezentul cod, nu poate fi imputată intimatului-recla-mant nesemnarea contractului de muncă din 19 iunie 2003, în urma căruia acesta urma să ocupe doar postul de cercetător principal III la Centrul de Tracologie din cadrul I.A. „V.P.”.

S-a mai reţinut că existenţa contractului de muncă încheiat între intimat şi U. „Al.I.C.” din Iaşi nu poate avea relevanţă în prezenta cauză. De asemenea, nici Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, publicată în M. Of. nr. 530 din 23 iulie 2003, intrată în vigoare după preluarea de către recurent a personalului

I.N.R.T. şi chiar după întocmirea contractului de muncă din data de 19 iunie 2003, prin care recurentul oferea practic intimatului-reclamant un nou loc de muncă, cel de cercetător ştiinţific principal III, nu poate avea relevanţă în cauză. Doar după continuarea de către recurentă a raporturilor de muncă avute de către intimat cu I.N.R.T., pe postul pe care acesta îl ocupa la data comasării prin absorbţie, se putea pune, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 319/2003, problema aplicării dispoziţiilor acestui act normativ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, fiind menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă.