1. Articolul 61 lit. e)[1] C. muncii reglementează instituţia concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului şi prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.
2. Decizia de concediere trebuie să se conformeze, printre altele, cerinţelor impuse de art. 74m C. muncii.
3. Prevederile art. 76[2] C. muncii sunt aplicabile în cazul oricărei concedieri, deci şi al celei dispuse în baza art. 61 lit. e) C. muncii. Câtă vreme legiuitorul a indicat expres prin art. 74 C. muncii că decizia de concediere trebuie să cuprindă motivele care au determinat concedierea şi durata preavizului, este incontestabil că o decizie în care nu se menţionează cele două elemente sus-menţionate este lovită de nulitate, în temeiul art. 76 C. muncii, căci a fost emisă „cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege”.
4. Concedierea în baza art. 61 lit. e) C. muncii are incidenţă doar în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii, şi nu în cazul unui salariat deja pensionat, încadrat în muncă după pensionare, cumulând legal calitatea de salariat şi pe cea de pensionar.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 4305/R din 11 iunie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 7895/17.12.2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII I-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis cererea formulată de contestatorul E.U. în contradictoriu cu intimatul Instituţia
Primarului, prin J.N. – primarul oraşului E. In consecinţă, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 925/28.10.2008, emisă de intimat, cu obligarea acestuia din urmă să-l reintegreze pe contestator în funcţia avută anterior şi să-i plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data conccdierii şi până la reîncadrarea efectivă.
Intimatul a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Din considerentele hotărârii nu rezultă motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei, instanţa reţinând
greşit că decizia nu cuprinde motivarea în fapt a măsurii. In preambulul dispoziţiei contestate au fost menţionate motivele de fapt care au condus la concedierea contestatorului. în acest sens sunt menţionate petiţiile cetăţenilor din oraşul E., referatele întocmite în cadrul aparatului de specialitate al instituţiei, adrese din partea organelor de cercetare penală.
Din aceste înscrisuri reiese fară echivoc că reclamantul aduce atingeri grave imaginii instituţiei. Instanţa a nesocotit faptul că instituţia primarului este una de autoritate publică, pentru care imaginea constituie un element esenţial pentru exercitarea atribuţiilor sale legale.
Deşi la momentul angajării era cunoscut faptul că reclamantul este pensionar, intenţia intimatului a fost una nobilă, aceea de a acorda un loc de muncă unei persoane prezumate că posedă experienţă. Aceste considerente nu au mai putut fi reţinute datorită faptelor personale ale contes-tatorului, care atrăgeau oprobriul public asupra instituţiei.
Rezultă că decizia contestată conţine motivele de fapt ce au stat la baza luării măsurii concedierii reclamantului, fiind întemeiată şi fondată.
2. Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Din acest punct de vedere urmează a se constata că temeiul legal în baza căruia instanţa a admis cererea de chemare în judecată a fost art. 76 C. muncii. Or, temeiul de drept invocat în dispoziţia de concediere este art. 61 lit. e) C. muncii, pentru care legea nu prevede o anumită procedură ce trebuie urmată faţă de salariat. Rezultă că art. 76 C. muncii nu poate constitui, în speţă, temei pentru admiterea cererii reclamantului.
Aplicarea greşită a legii de către instanţă constă şi în interpretarea art. 61 lit. e) C. muncii. Voinţa exprimată de legiuitor prin intermediul acestui text şi spiritul său este acela de a proteja salariaţii aflaţi sub pragul de pensionare, fară a oferi celor ce îndeplinesc condiţiile de pensionare o protecţie împotriva unei concedieri. Raţionamentul este acela de a menţine forţa de muncă aptă şi de a crea de locuri de muncă pentru aceasta, deşi, evident, acesta nu a fost reţinut de instanţă. Prin urmare, cenzurarea unei concedieri efectuate în temeiul art. 61 lit. e) C. muncii contravine spiritului legii şi voinţei legiuitorului.
Deşi reclamantul beneficiază de posibilitatea angajării după pensionare conform art. 26 din Legea nr. 164/2001, această facilitate nu îi oferă o protecţie similară celei pentru persoanele aflate sub pragul pensionării. De altfel, se creează o pozitivă pentru reclamant faţă de persoanele din sistemul public de pensii, care, după îndeplinirea vârstei de pensionare, nu mai pot ocupa posturi în administraţia publică. Mai mult, sunt încălcate şi prevederile art. 5 alin. (2) raportat la ceilalţi salariaţi ai instituţiei. Ca atare, instituţia intimată nu poate fi obligată să menţină în funcţie o persoană care a depăşit orice limită prevăzută pentru pensionare.
Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ., făcând aplicaţiunea în cauză a prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ. şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice incidente, soluţia primei
instanţe este legală şi temeinică, a respins recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a procedat corect admiţând contestaţia şi dispunând anularea dispoziţiei nr. 925/28.10.2008 emisă de recurentul-intimat, cu obligarea acestuia din urmă să-l reintegreze pe intimatul-contestator în funcţia avută anterior şi să-i plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii şi până la efectiva reîncadrare.
Sub acest aspect, s-a făcut o aplicaţiune corespunzătoare în cauză a dispoziţiilor art. 76 şi art. 78 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).
Trebuie arătat că prin dispoziţia amintită mai sus, recurentul a luat măsura conccdierii intimatului persoană fizică, acesta din urmă având funcţia de consilier personal în cadrul cabinetului primarului oraşului E., funcţie pe care o ocupa pe o perioadă determinată conform dispoziţiilor nr. 660/2007 şi nr. 523/2008 emise de Primăria E.
Dispoziţia contestată în prezentul proces a fost emisă în temeiul art. 61 lit. e) C. muncii. Acest text reglementează instituţia concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului şi prevede că „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului (…) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii”.
Insă, fiind vorba despre o decizie de concediere, ea trebuie să se conformeze, printre altele, cerinţelor impuse de art. 74 C. muncii. Potrivit acestuia, „decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.
Faţă de conţinutul acestui articol de lege, este evident că decizia în discuţie trebuia să prevadă motivele carc determină concedierea şi durata preavizului. Neîndeplinirea fie şi a uneia dintre aceste cerinţe legale atrage nulitatea absolută a deciziei, întrucât art. 76 C. muncii [ce se aplică în cazul tuturor concedierilor, deci şi în speţa de faţă, care este întemeiată pe prevederile art. 61 lit. e)] statuează: „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.
Or, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul, dispoziţia nr. 925/28.10.2008, emisă de primarul oraşului E., nu arată motivele concedierii. Totodată, nu conţine nici durata preavizului. Aşa fiind, în mod just s-a dispus desfiinţarea (anularea) ei şi s-a dat efect dispoziţiilor art. 78 C. muncii.
In raport de toate cele ce preced, este evident că nu pot fi primite criticile exprimate în motivarea recursului.
Astfel, cât priveşte cele din cadrul primului motiv, se impune a preciza că sunt nefondate susţinerile recurentului potrivit cărora în preambulul dispoziţiei contestate au fost menţionate motivele de fapt care au condus la concedierea intimatului-contestator (sens în care sunt menţionate petiţiile cetăţenilor din oraşul E., referatele întocmite în cadrul aparatului de specialitate al instituţiei, adrese din partea organelor de cercetare penală), că din aceste înscrisuri reiese fară echivoc că intimatul-persoană fizică aduce atingeri grave imaginii instituţiei şi că prin faptele sale personale, intimatul-contestator ar fi adus atingere instituţiei în care era angajat şi ar fi atras oprobriul public.
Simpla trimitere făcută în preambulul unei decizii de concediere la diverse acte sau documente emanând de la diverse persoane sau instituţii nu poate fi asimilată şi nu este echivalentă cu precizarea motivelor care au determinat concedierea. Prin sintagma „motivele care determină concedierea”, legiuitorul a avut în vedere prezentarea unei situaţii de fapt şi argumentarea (demonstrarea necesităţii) măsurii concedierii unui salariat, astfel că doar o înşiruire a numărului şi datei unor documente nu respectă cerinţa prevăzută de art. 74 lit. a) C. muncii.
In plus, din afirmaţiile recurentului în sensul că din aceste înscrisuri reiese fară echivoc că intimatul-persoană fizică aduce atingeri grave imaginii instituţiei şi că prin faptele sale personale, intimatul-contestator ar fi adus atingere instituţiei în care era angajat şi ar fi atras oprobriul public, rezultă că la baza dispoziţiei de concediere s-au aflat raţiuni ce rezidă în anumite fapte ilicite care se impută autorului contestaţiei. Or, toate acestea indică împrejurarea că emitentul deciziei a avut în vedere măsura concedierii întemeiată pe dispoziţiile art. 61 lit. a) C. muncii (mai precis conccdierea ca sancţiune disciplinară), ceea ce intră în totală contradicţie cu temeiul de drept al dispoziţiei contestate, şi anume art. 61 lit. e).
Şi doar din acest motiv, soluţia primei instanţe apare ca fiind legală şi temeinică.
Cât priveşte susţinerile din cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, nici acestea nu sunt întemeiate.
S-a relevat anterior că prevederile art. 76 C. muncii sunt aplicabile în cazul oricărei concedieri, deci şi al celei dispuse în baza art. 61 lit. e) C. muncii. Câtă vreme legiuitorul a indicat expres prin art. 74 C. muncii că decizia de concediere trebuie să cuprindă motivele care au determinat concedierea şi durata preavizului, este incontestabil că o astfel de decizie, în care nu se menţionează cele două elemente precitate, este lovită de nulitate, în temeiul art. 76 C. muncii, căci a fost emisă în mod nelegal, respectiv „cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege”.
Pe de altă parte, instanţa de judecată sesizată legal este competentă să cenzureze orice decizie de concediere, deci şi pe cea emisă în baza art. 61 lit. e) C. muncii. Aceasta deoarece, conform art. 281 din acelaşi cod,,jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar potrivit art. 283 alin. (1) lit. a), „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”.
Cerinţele impuse de aceste texte legale sunt întru totul îndeplinite în pricina de faţă; prin urmare, nu poate fi reţinută alegaţia recurentului că cenzurarea unei concedieri efectuate în temeiul art. 61 lit. e) C. muncii contravine spiritului legii şi voinţei legiuitorului.
Este necesar a se adăuga şi faptul că, astfel cum este redactat acest text legal, nu putea fi invocat ca temei de drept pentru concedierea intimatului-contestator. Norma juridică în discuţie reglementează o situaţie de excepţie, astfel că ea este de strictă interpretare şi aplicare,
deoarece exceptio est strictissimae interpretationis. In consecinţă, ea are incidenţă doar „în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii”.
Or, intimatul persoană fizică nu mai poate solicita „pensionarea în condiţiile legii”, deoarece este deja pensionat, fiind încadrat în muncă la instituţia recurentă după pensionare, cumulând legal calitatea de salariat şi pe aceea de pensionar, cu acceptul acordat chiar de către primarul oraşului E., cel care a emis deciziile în temeiul cărora autorul contestaţiei a fost încadrat drept consilier personal în cadrul Cabinetului Primarului.
