Competenţa materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti în cazul conflictelor de muncă. Sediul mandatarului nu are relevanţă pentru stabilirea competenţei teritoriale Competenţă materială


În motivarea în fapt a acţiunii s-a arătat că prejudiciul respectiv a fost constatat de către Camera de Conturi Botoşani la controlul efectuat la 7 noiembrie 2005, aceasta reţinând prin procesul – verbal de constatare faptul că în perioada 15.11.2002 – 1.02.2005 s-au încheiat cu SC. Prod Cresus SA Bacău 7 contracte de furnizare uniforme de serviciu, cu încălcarea prevederilor legale privind achiziţiile publice.

Astfel,

– nu s-ar fi întocmit pentru anii 2002, 2003, 2004 şi 2005 programele anuale de achiziţii publice prevăzute de art. 2 alin. 1 din HG 461/01 pentru aprobarea normelor de aplicare a OUG 60/01 privind achiziţiile publice;

– produsele care au făcut obiectul contractelor de furnizare nu ar fi fost grupate după sistemul CPSA şi nu s-ar fi estimat valoarea fără TVA a fiecărui contract în vedere aplicării uneia dintre procedurile de achiziţie prev. la cap. II din ordonanţă;

– în anul 2004 nu au fi fost organizată licitaţiei;

– nu ar fi fost întocmite documentaţii pentru elaborarea şi prezentarea ofertei, nefiind astfel asigurată obţinerea unui exemplar de către orice potenţial furnizor, contrar art. 16, 17, 19;

– procedura cererii de ofertă aplicată tuturor contractelor de furnizare nu s-ar fi desfăşurat în condiţii legale; j[

– comisia de evaluare a ofertelor nu ar fi respectat modul de lucru reglementat de lege;

– contractul de livrare 29/31.10.2002 încheiat cu SC. Prod Cresus SA Bacău ar fi fost atribuit fără a se organiza măcar procedura selecţiei de oferte;

– şi nu s-ar fi întocmit dosarul achiziţiei publice pentru fiecare contract de furnizare atribuit, încălcându-se disp. art. 52 şi 53 din HG 461/01.

Or, vinovaţi de aceste nereguli ar fi pârâţii R.G. care a avut în acea perioadă funcţia de director al Direcţiei silvice, A.V. care a exercitat funcţia de director economic, T. C. în calitate de preşedinte al comisiei de selecţie a ofertelor din 9.11.2004 şi I.H. – membru al acestei comisii (f. 106).

Ulterior, reclamanta a făcut precizări şi cu privire la cuantumul daunelor pretinse fiecăruia dintre pârâţi (f. 123 dosar), defalcat în funcţie de salariul acestora, după cum urmează: R.G. 5628 lei, A.V. 4082 lei, T.C. 4850 lei şi I. H. 2658 lei.

În drept, au fost invocate disp. art. 270 şi 271 Codul muncii, precum şi cele ale OUG 60/01 privind achiziţiile publice.

În dovedirea acţiunii s-au depus probe cu înscrisuri.

Prin întâmpinare pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Secţiei comerciale şi de contencios administrativ susţinând că nu au calitate de i funcţionari publici, precum şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată întrucât aceasta a fost formulată de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, dar semnată de directorul Direcţiei Silvice Botoşani fără a se ataşa dovezi privind existenţa unui mandat special în acest sens.

De asemenea, a fost invocată excepţia prescrierii dreptului la acţiune întrucât reclamanta a pretins producerea prejudiciului în perioada 15.11.2002 -1.02.2005, astfel încât ar fi depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani, prev. de art. 283 lit. c Codul muncii.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea pretenţiilor deoarece procesul -verbal întocmit de Camera de Conturi nu ar putea justifica existenţa vreunui prejudiciu.

Aceasta întrucât constatarea respectivă nu ar fi definitivă, neavând un caracter obligatoriu, executoriu ci, ar conţine doar nişte propuneri cu valoare intermediară, provizorie, în contextul în care nu a fost emisă şi o decizie de imputare de către Consiliul Jurisdicţional al Camerei de Conturi cu parcurgerea procedurii speciale a contestaţiei prev. de Legea 94/1992, modificată.

În plus, procesul – verbal ar fi lovit de nulitate absolută în condiţiile în care atât la data efectuării controlului cât şi la momentul finalizării acestuia, personale care l-au semnat, şi anume A.M. şi N.M. nu îndeplineau legal funcţia de director şi director economic. Astfel, potrivit sentinţelor civile irevocabile 1072/29.06.2005 şi 855/9.05.2005 ale Tribunalului Botoşani (definitive şi executorii de drept în momentul pronunţării), funcţiile respective ar fi trebuit să fie ocupate de R.G. şi A.V. ca efect al dispoziţiei de reintegrare datorită concedierii lor nelegale.

De altfel, pârâta A.V. cât şi R.G. ar fi formulat contestaţie împotriva procesului – verbal încheiat de Camera de conturi, însă aceasta nu ar fi fost luată în considerare.

De asemenea, în apărare, pârâţii au susţinut şi faptul că nici regia naţională, nici direcţia silvică nu constituie autorităţi contractante în înţelesul prevăzut de OUG 60/01 privind achiziţiile publice şi, în consecinţă, nu se supun prevederilor acestei ordonanţe. Acest fapt care ar fi fost confirmat de altfel, şi prin adresa 160/2002 a M.F.P.

Totodată, nici nu s-ar fi probat prin vreun document existenţa unui asemenea prejudiciu cert, modul lui de calcul sau evidenţierea lui contabilă corespunzătoare.

în dovedirea acestor apărări, pârâţii au depus probe cu înscrisuri.

Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2008,- instanţa de contencios administrativ a admis excepţia de necompetenţă materială în considerarea faptului că Legea 188/1999 se aplică doar or, pârâţii nu au asemenea calitate.

Prin sentinţa nr. 405/25.03.2009 a Tribunalului Botoşani – secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. 4477/40/2008, s-a respins ca nefondată acţiunea în daune formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – prin Direcţia Silvică Botoşani în contradictoriu cu pârâţii R.G., A.V., T.C. şi I.H.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor câte 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În şedinţa din 19 ianuarie 2009 excepţia nulităţii a fost respinsă cu motivarea expusă pe larg în încheierea de şedinţă respectivă şi anume că atât art. 9 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al R.N.P. Romsilva aprobat prin HG 1105/2003- cât şi pct. 19 cap. IV al Regulamentului privind organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi limitele de competenţă ale organelor de conducere ale unităţilor din structura R.N.P., conferă directorilor direcţiilor silvice (deşi direcţiile nu au personalitate juridică) un mandat general de a formula acţiuni în justiţie în numele R.N.P., împotriva salariaţilor direcţiilor în legătură cu raportul de muncă al acestora.

Totodată, prima instanţă a respins şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune ţinând seama de faptul că procesul – verbal de constatare a prejudiciului a fost întocmit la 7 noiembrie 2005, iar acţiunea introdusă pe rolul instanţei la 12.08.2008, deci înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, prev. de art. 283 lit. c din Codul muncii.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta R.N.P. Romsilva prin Direcţia Silvică Botoşani a chemat în judecată pe pârâţii R. G., A.V., T, C, şi I. H. susţinând că aceştia, în calitate de salariaţi ai direcţiei, sunt vinovaţi de producerea unui prejudiciu unităţii, în valoare de 17218 lei (16153,3 lei prejudiciul efectiv, iar 1060,2 lei folosul nerealizat) pagubă care ar fi fost constatată de către Camera de Conturi Botoşani prin procesul – verbal încheiat la 7 noiembrie 2005, şi care ar fi fost creată în intervalul 15.11.2002 – 1.02.2005.

Daunele ar fi fost produse prin încheierea a 7 contracte de cumpărare de uniforme de serviciu cu nerespectarea producerii legale pentru achiziţiile publice, produsele respective (cămăşi) fiind achiziţionate la preţuri prea mari şi având o calitate inferioară.

În perioada respectivă pârâta A. V. a deţinut funcţia de economist şef, iar ulterior director economic al direcţiei, pârâtul R. G. a avut funcţia director, T. C. a deţinut funcţia de director tehnic iar I. H. pe aceea de tehnician silvic.

Conform art. 270 Codul muncii: „salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor”.

De asemenea, potrivit art. 271 Codul muncii: „(1) când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei.

(2) Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar”.

Prin urmare, pentru a interveni răspunderea patrimonială a salariatului este necesară dovedirea existenţei unui prejudiciu cert, precum şi a culpei salariatului respectiv.

Or, în speţă reclamanta nu a dovedit nici una dintre aceste condiţii.

Astfel, în privinţa pagubei este de observat că reclamanta susţine că aceasta a fost stabilită printr-un proces – verbal al Camerei de Conturi Botoşani, însă constatările respective au – într-adevăr, aşa cum susţin şi pârâţii – doar un caracter intermediar, provizoriu, deoarece nu au fost finalizate printr-o decizie emisă de Preşedintele Secţiei de control financiar ulterior, decizie care era obligatorie, conform pct. 70.3 din Normele de control financiar ulterior extern şi de valorificare a constatărilor aprobate de Plenul Curţii de Conturi prin Hotărârea 33/27.02.2003.

Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada existenţei prejudiciului pretins, respectiv a înregistrării lui în evidenţele contabile, nedepunând în acest sens vreun document – decizii de inventariere, liste de inventariere, note contabile, fişe de conturi, balanţe de verificare, situaţii financiare anuale sau altele de asemenea natură, din care să rezulte înregistrarea.

Or, aceasta avea obligaţia legală – conform pct. 21 din O.M.F. 1753/22.11.2004 – să întocmească „pentru creanţele incerte şi în litigiu, liste de inventariere separate ori situaţii analitice separate, după caz”.

De altfel, în răspunsul dat compartimentului juridic de către actualul director economic al direcţiei (f. 21 dosar) se menţionează expres faptul că unitatea „nu poate face dovada înregistrării prejudiciului constatat de organul de control pentru că nu a fost efectuată această înregistrare”.

Aşa fiind, întrucât sumele pretinse nu au fost înregistrate în nici un fel ca prejudiciu produs de către pârâţi, prima instanţă a constatat că nu este în prezenţa unei diminuări a activului reclamantei, adică a unei modificări negative a patrimoniului, care ar echivala cu un prejudiciu.

Mai mult, în condiţiile în care alin. 3 din Legea 94/92 privind Curtea de Conturi prevede că „stabilirea întinderii prejudiciului” constituie o obligaţie a conducerii „entităţii audiate”, reclamanta nici măcar nu a precizat prin acţiune, ori ulterior, calculul concret al daunelor, nemenţionând prejudiciul rezultat din fiecare dintre cele 7 contracte de achiziţie de uniforme, iar defalcarea daunelor între cei 4 pârâţi nu a avut în vedere şi criteriul măsurii în care aceştia ar fi. produs pagubele, în contextul în care pentru pârâţii T. C. şi I. H. reclamanta a precizat în ce ar consta culpa acestora abia spre sfârşitul procesului, referindu-se doar la nereguli în derularea procedurii unei singure selecţii a ofertelor, respectiv cea din 9 noiembrie 2004 (f. 106 dosar). 1

De altfel, însăşi existenţa prejudiciului pretins de reclamantă nu a fost Este de observat că numai Camera de Conturi Botoşani a arătat în , procesul – verbal de constatare (f. 23 dosar Secţie comercială) felul în care a cuantificat prejudiciul, reclamanta nefăcând nici o precizare în acest sens, deşi avea obligaţia respectivă conform art. 31 alin. 3 din Legea 94/92, aşa cum s-a arătat mai sus.

Mai mult, chiar şi modul de calcul efectuat de către Camera de Conturi este însă eronat, raportându-se fără nici o bază legală la preţurile practicate de o anumită societate comercială (SC. SERCONF SA Botoşani) fără ca aceasta să fi propus la acea dată vreo ofertă (necontactând direcţia în acest sens) şi fără să se arate data la care erau practicate preţurile respective, precum şi documentele din care rezultă realitatea acestor preţuri.

De altfel, arbitrară este şi aprecierea controlorilor financiari referitoare la calitatea i cămăşilor de uniformă care au făcut obiectul contractelor de furnizare. Astfel, pe de o parte este de observat că au fost contractate cămăşi din „tercot”, deci de calitate superioară. Iar cămăşile verificate în mod faptic de către controlorii financiari au fost doar în număr de 5, pentru compoziţia materialului celorlalte solicitându-se relaţii personalului care le-a purtat.

Or, asemenea „informaţii” nu pot constitui probe pertinente, în baza cărora să se poată trage concluzia că toate cămăşile au fost confecţionate din alte materiale decât tercotul.

Pe de altă parte, chiar dacă în fapt, furnizorul ar fi livrat o parte dintre cămăşi cu o compoziţie a materialului inferioară celei contractante, (respectiv celofibră în amestec cu poliester) acest lucru nu le este imputabil pârâţilor (în raport cu atribuţiile lor de serviciu ci, eventual, comisiei de recepţie).

Prin urmare, reclamanta nu a dovedit existenţa şi certitudinea prejudiciului pretins.

De asemenea, nici în privinţa culpei pârâţilor nu s-au făcut dovezi.

Astfel, instanţa constată că într-adevăr, direcţiei silvice nu i-au fost aplicabile în speţă dispoziţiile OUG 60/01 privind achiziţiile publice, nici direcţia, şi nici regia naţională a pădurilor neconstituind autorităţi contractante în sensul definit prin art. 5 din OUG 60/2001.

Acest fapt rezultă, de altfel, şi din cuprinsul adresei nr. 160.172/2002 a Ministerului,

Este de observat că potrivit art. 4, există totuşi situaţii în care unităţilor respective li se aplică ordonanţa, şi anume atunci când fondurile alocate pentru îndeplinirea contractului care urmează să fie atribuit provin şi din fonduri publice, aşa cum sunt definite la art. 3 din ordonanţă.

In speţă însă, reclamanta a menţionat (f. 104 dosar) că „fondurile din care au fost achiziţionate uniformele de serviciu sunt, fonduri proprii”.

În concluzie, prima instanţă a constatat că în speţă nu a fost dovedită întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâţilor, încât a respins acţiunea în daune ca nefondată.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru avocat.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – prin Direcţia Silvică Botoşani, solicitând casarea acesteia, precum şi restabilirea situaţiei anterioare executării acesteia în conformitate cu prevederile art. 404/1 al. 1 şi art. 404/2 al. 1 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, că paguba adusă DS Botoşani prin achiziţionarea (recepţionarea unor produse executate dintr-o ţesătură de calitate inferioară faţă de cea prevăzută în oferta SC PROD CRESUS SA Bacău este în sumă de 16.157,31 lei şi constituie prejudiciu cert, actual şi patrimonial, fiind produs prin fapte ilicite săvârşite cu ocazia atribuirii contractelor şi a recepţionării unor produse inferioare calitativ faţă de cele din oferta adjudecată. Între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate clară, în sensul că modul defectuos de organizare a achiziţiilor şi modul în care s-a făcut recepţia şi achitarea produselor a contribuit la producerea prejudiciului. Persoanele făcute răspunzătoare se fac vinovate de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu încălcarea prevederilor legale.

Reclamanta recurentă a precizat că şi-a îndeplinit obligaţia dispusă de prima instanţă privind efectuarea plăţii cheltuielilor de judecată către intimaţi, în cuantum de 600 pentru fiecare dintre aceştia, motiv pentru care a solicitat restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei recurate.

La termenul de judecată din data de 17.11.2009, din oficiu, instanţa de recurs a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale privind soluţionarea prezentei cauze, faţă de dispoziţiile art. 284 al. 2 din Codul muncii.

Deliberând cu prioritate asupra excepţiei invocate din oficiu, astfel după cum impune art. 137 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Articolul 284 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), prevede:

(1) „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă.

„Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.”

Exprimarea legiuitorului referitoare la stabilirea competenţei tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul reclamantul nu lasă loc niciunei interpretări sub aspectul unei posibile competenţe alternative a tribunalului în materia conflictelor de muncă.

Aşa cum rezultă din cererea introductivă de prima instanţă şi din cererea de recurs, calitatea de reclamantă o are Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva.

Articolul 1 din H.G. nr. 1105/25.09.2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (în vigoare la data introducerii acţiunii), prevede:

(1) Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva se organizează prin reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor, care se desfiinţează.

(2) Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, bd. general Gheorghe Magheru nr. 31, sectorul 1, şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, exercitând şi atribuţii de serviciu public cu specific silvic şi de autoritate hipică naţională, în conformitate cu prevederile regulamentului de organizare şi funcţionare prevăzut în anexa nr. 1.”

Deşi cererea de chemare în judecată a fost introdusă de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, prin Direcţia Silvică Botoşani, Curtea reţine că sediul mandatarului nu poate influenţa competenţa teritorială, iar alegerea de domiciliu poate fi făcută doar pentru comunicarea actelor de procedură, iar nu şi pentru determinarea competenţei teritoriale.

Prin urmare, pentru stabilirea competenţei teritoriale, nu are relevanţă locul unde s-a produs prejudiciul. De asemenea, nu are relevanţă nici sediul Direcţiei Silvice Botoşani – unitate fără personalitate juridică, astfel după cu rezultă din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, care prevede la art. 9 alin. 1 că „(1) Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică – direcţii silvice, precum şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, ca unitate specializată de cercetare-proiectare-dezvoltare silvică, cu personalitate juridică.”

Relevanţa absolută în cauză, sub aspectul stabilirii competenţei teritoriale de soluţionare a cererii, o are sediul reclamantei.

Or, acest sediu este în mun. Bucureşti, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin urmare, având în vedere că în speţă, calitatea de reclamantă aparţine Regiei Naţională a Pădurilor – Romsilva, care are sediul central în municipiul Bucureşti, bd. general Gheorghe Magheru nr. 31, sectorul 1, văzând dispoziţiile art. 284 al. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), Curtea a admis recursul, a casat sentinţa civilă nr. 405/25.03.2009 pronunţată de Tribunalul Botoşani – secţia civilă în dosarul nr. 4477/40/2008 şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.