1. Conform art. 74[1] alin. (1) C. muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a comunica salariatului, în scris, decizia de concediere, comunicarea nefiind supusă îndeplinirii altor condiţii.
2. Cum pe dovada de comunicare nu se regăseşte semnătura salariatului, la rubrica „Semnătură” fiind menţionat doar numele în clar al acestuia, nu se poate reţine că actul de concediere i-a fost comunicat salariatului.
3. Lipsa semnăturii face dovada faptului că salariatul contestator se afla, la momentul formulării contestaţiei, în termenul legal de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 283[2] alin. (1) lit. a) C. muncii.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 6606/R din 17 noiembrie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din data de 19.02.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins contestaţia formulată de contestatorul P.D.N. în contradictoriu cu intimata SC I.D. SRL. Totodată, s-au respins cererile în pretenţii ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 05.03.2008, angajatorul a emis decizia nr. 1, prin care a dispus concedierea contestatorului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 C. muncii.
Actul de concediere (decizia sus-menţionată) a fost comunicat salariatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Comunicarea actului menţionat s-a făcut la data de 16.04.2008, la domiciliul din Germania al acestuia, împrejurare ce rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond, care poartă semnătura contestatorului. Domiciliul la care s-a făcut comunicarea este cel menţionat de contestator însuşi, în notificarea adresată şi comunicată intimatei la data de 14.04.2008, înregistrată la Biroul executorului judecătoresc N.D.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 74 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora revine angajatorului obligaţia de a comunica salariatului, în scris, decizia de concediere, comunicarea nefiind supusă îndeplinirii altor condiţii. Chiar şi dacă s-ar admite condiţia impusă de dispoziţiile art. 268 alin. (4) C. muncii, care se referă la concedierea dispusă ca sancţiune disciplinară, ceea ce nu este cazul în speţă (dispoziţii conform cărora comunicarea deciziei de sancţionare se face personal salariatului, cu semnătură de primire, iar în caz de refuz prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta), se constată că norma legală a fost respectată.
Faţă de cele reţinute, pe baza actelor depuse la dosar, instanţa a apreciat că actul de concediere a fost comunicat contestatorului la data de 16.04.2008, la domiciliul său, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.09.2008 fiind formulată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei unilaterale referitoare la încetarea contractului individual de muncă, prevăzut de dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins contestaţia, reţinând că s-a prescris dreptul reclamantului de a pretinde anularea măsurii concedierii dispusă de pârâtă.
Totodată, s-a apreciat că, în speţă, cererea ce vizează plata despăgubirilor egale cu drepturile băneşti ce i se cuvin salariatului începând cu data concedierii şi până în prezent are caracter accesoriu, soluţia asupra acesteia depinzând de soluţia dată cererii de anulare a măsurii concedierii, astfel că şi această cerere a fost respinsă.
împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat recurs, motivat în termenul legal, contestatorul P.D.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că instanţa a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune împotriva deciziei de concediere nr. 1/05.03.2008, faţă de data comunicării acesteia, fară a intra în cercetarea pricinii pe fond, cu privire la concedierea nelegală şi la plata salariilor până la reintegrare. Recurentul-contestator arată că, după cum a susţinut şi în cererea de chemare în judecată, respectiv în notele scrise depuse la dosarul cauzei, intimata SC I.D. SRL nu a făcut dovada comunicării actului de concediere, întrucât simpla ataşare la do
sar a unui formular de trimitere poştală nu poate face dovada actului comunicat.
Susţine că, pe de altă parte, prima instanţă a considerat în mod greşit că nu este relevant dacă decizia a ajuns la salariat, apreciind că angajatorul trebuie să procedeze doar la comunicarea actului. însă, în speţă, intimata nu a dovedit ce act a comunicat la data de 16.04.2008. Or, aceasta ar fi putut să trimită un răspuns la notificarea nr. 157/10.04.2008, formulată prin judecătoresc N.D. Mai arată că, pe de altă parte, este cel puţin straniu cum intimata a primit notificarea prin executorul judecătoresc la data de 14.04.2008, prin care salariatul solicita actul de concediere, iar societatea i-a transmis acestuia documentul în Germania, prin poştă, cu scrisoare recomandată fără urgenţă, în numai 2 zile, respectiv la data de 16.04.2008.
Contestatorul susţine că, în realitate, decizia de concediere nr. 1/05.03.2008 nu i-a fost comunicată, fapt ce rezultă şi din formularul poştal de la dosarul de fond, unde semnătura descifrabilă nu aparţine contestatorului, aspect ce putea fi verificat de către prima instanţă, prin compararea cu semnătura aplicată de către acesta pe contractul individual de muncă aflat la dosar.
Consideră, aşadar, că în mod greşit prima instanţă a reţinut că documentul de la dosar poartă semnătura reclamantului, de vreme ce pe contractul individual de muncă şi pe formularul de preaviz, cu observaţiile sale, există o altă semnătură, iar pe cererea de chemare în judecată există semnătura sa – semnătură indescifrabilă. Precizează că, de asemenea, pe formularul de la dosarul de fond nu există în dreptul semnăturii contestate data la care el ar fi primit documentul. Or, ştampila poştei din oraşul M. nu este suficientă pentru a proba faptul că documentul expediat prin poştă a şi fost primit de către destinatar.
Susţine că el nu avea niciun motiv să nu conteste decizia în termenul legal, din moment ce a formulat obiecţiuni la preavizul de concediere şi a formulat şi notificarea nr. 157/2008, transmisă societăţii intimate prin executorul judecătoresc N.D., prin care a solicitat să i se comunice decizia de conccdiere, precum şi plata unor drepturi salariale restante.
Pe lângă aceste considerente, recurentul mai solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că el avea posibilitatea de a-şi exercita dreptul de a contesta decizia de concediere numai după ce aceasta îi era comunicată în scris, pentru a cunoaşte motivele ce au stat la baza emiterii acestei decizii, nefiind suficient a se considera comunicată decizia prin ataşarea la dosar a unei dovezi de trimitere poştală, cât timp nu se probează conţinutul trimiterii poştale. Or, deşi numai în acest context s-ar fi putut aprecia asupra comunicării actului respectiv, în speţă intimata nu a făcut dovada conţinutului trimiterii poştei.
Mai arată că, pe de altă parte, numai în contextul semnării de primire de către salariat se poate considera că actul a fost comunicat acestuia,
dreptul de contestare a actului de concediere aparţinându-i exclusiv salariatului şi numai în acest context este garantat accesul într-o manieră corectă la justiţie, cu atât mai mult fiind aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (4) C. muncii şi în cazul concedierii din alte motive decât din vina salariatului, din moment ce salariatul nu are cunoştinţă despre motivele care au dus la încetarea raporturilor de muncă. (…) In motivarea în drept a cererii de recurs se invocă dispoziţiile art. 3041 şi ale art. 312 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum şi din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut că recursul este fondat, din următoarele considerente:
Instanţa de fond, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al contestatorului P.D.N. şi respingând, în consecinţă, contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere nr. 1/05.03.2008, emisă de intimata SC I.D. SRL, practic, a apreciat că această contestaţie este tardivă. Curtea a observat, însă, că pe dovada de comunicare aflată la dosarul de fond, nu se regăseşte semnătura recurentului-contestator, la rubrica „Semnătură” fiind menţionat doar numele în clar al acestuia, motiv pentru care a apreciat că nu se poate reţine faptul că actul de concediere (decizia) i-a fost comunicat salariatului.
Aşadar, lipsa semnăturii face dovada faptului că recurentul-contestator se afla, la momentul formulării contestaţiei, în termenul legal de 30 de zile, prevăzut de dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, potrivit cărora: „(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; (…)”•
Faţă de acest aspect, Curtea a reţinut că este, în mod evident, greşită soluţia instanţei de fond, de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al contestatorului. Ca urmare, întrucât s-a apreciat eronat asupra unei excepţii peremptorii şi de ordine publică, fară a fi, însă, judecată pe fond contestaţia dedusă judecăţii, Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat procesul, pe cale de excepţie, fară a intra în cercetarea fondului.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5)
C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi, în consecinţă, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru judecarea pe fond a contestaţiei formulate de contestatorul P.D.N. împotriva deciziei de concediere.
