2. Vechime în muncă. Acte doveditoare
C. muncii, art. 40 alin. (2) lit. h) Legea nr. 19/2000, art. 160 alin. (5)
1. Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. h) C. muncii, angajatorului îi revine obligaţia să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului. Unitatea a eliberat fostului salariat adeverinţa solicitată, pe baza înscrisurilor doveditoare pe care le deţine, atestând veniturile suplimentare obţinute de acesta, netrecute în carnetul de muncă, pentru care s-au achitat contribuţiile de asigurări sociale.
Verificările suplimentare privind cuantumul sumelor pe care intimata pretinde că le-a plătit salariatului şi pe care acesta le contestă se pot efectua, eventual, prin administrarea probei cu
expertiză contabilă, într-un alt proces, iar nu în cadrul cererii având ca obiect numai obligaţia de a face.
2. Conform art. 160 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, dovada vechimii în muncă şi a perioadei de asigurare, în vederea calculării pensiei, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege, pe baza cărora se poate stabili că s-a achitat contribuţia de asigurări sociale.
C.A. Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2962/R din 27 august 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2862 din data de 3 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, de administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul I.G. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, ca rămasă fară obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte, astfel cum rezultă din copia carnetului de muncă şi din celelalte înscrisuri depuse la dosar, iar în perioada 8 mai 1967 – 16 august 1972 a avut funcţia de electromecanic. La data de 16 august 1972, reclamantul a fost transferat la altă unitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. h) C. muncii, angajatorului îi revine obligaţia să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului. A mai reţinut tribunalul că, la cererca reclamantului, atât anterior sesizării instanţei, cât şi pe parcursul soluţionării cauzei, pârâta i-a comunicat situaţia veniturilor obţinute în perioada 1967-1972.
Astfel, la data de 30 octombrie 2006, pârâta i-a comunicat reclamantului că funcţia în care a fost angajat nu a beneficiat de grupa a Il-a de muncă şi că toate sporurile ce i-au fost acordate au fost trecute în cartca de muncă.
In data de 2 martie 2007 i-a fost eliberată reclamantului o nouă adeverinţă, în urma consultării evidenţelor deţinute de societate, în cuprinsul căreia sunt înscrise salariul brut, primele şi orele lucrate pe timp de noapte în perioada ianuarie 1968 – august 1972.
Cu privire la datele consemnate în această adeverinţă, iniţial, reclamantul a arătat că înţelege să se înscrie în fals, dar, la termenul acordat de instanţă pentru a preciza în ce constă falsul şi care anume menţiuni din adeverinţă nu sunt adevărate, reclamantul nu s-a pre
zentat, motiv pentru care, în condiţiile art. 182 C. proc. civ., prima instanţă a considerat înscrisul ca recunoscut.
La data de 29 martie 2007, pârâta a comunicat reclamantului o nouă adeverinţă cu drepturile băneşti pentru care angajatorul a reţinut şi a virat toate contribuţiile prevăzute de legea în vigoare la data plăţii, atât pentru salariat, cât şi pentru angajator, astfel cum acestea rezultă din statele de plată şi din fişele de salarii aflate în arhiva unităţii.
A mai reţinut instanţa de fond că, din analiza comparativă a statelor de plată depuse în copie la dosar şi a datelor evidenţiate în adeverinţă, rezultă comunicarea către reclamant a drepturilor salariale, a sporurilor şi a primelor de care acesta beneficiat în perioada în care a fost salariatul pârâtei, aşa cum acestea au fost înregistrate în evidenţele angajatorului.
Pârâta a prezentat toate statele de plată – mai puţin cel corespunzător lunii iulie 1970, perioadă pentru care datele au fost extrase din fişa de salarii depusă la dosar -, iar în cauză nu s-a făcut dovada altor drepturi salariale încasate de reclamant pentru care s-au achitat contribuţiile de asigurări sociale şi care puteau fi avute în vedere la recalcularea pensiei.
Aşa fiind, tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantului în sensul că existau două rânduri de state de salarii şi că sporurile erau încasate pe state separate.
Potrivit art. 160 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, dovada vechimii în muncă şi a perioadei de asigurare, în vederea calculării pensiei, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege, pe baza cărora se poate stabili că s-a achitat contribuţia de asigurări sociale.
Reţinând că în cauză s-a făcut dovada eliberării, la cererea reclamantului, a adeverinţelor prin care se face dovada drepturilor salariale obţinute de acesta în perioada în care a fost angajatul pârâtei, pentru care angajatorul a reţinut şi virat contribuţiile de asigurări sociale, instanţa de fond a stabilit că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 40 alin. (2) lit. h) C. muncii.
In consecinţă, prima instanţă a constatat că nu se regăsesc elementele răspunderii civile a angajatorului, respectiv fapta ilicită a acestuia, prejudiciul produs salariatului, legătura de cauzalitate şi vinovăţia, motiv pentru care au fost respinse pretenţiile reclamantului cu titlu de daune morale.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicic.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cererea cu care recurentul-reclamant a învestit instanţa are ca obiect obligarea intimatei-pârâte – obligaţie de a face – la eliberarea adeverinţelor cu veniturile brute realizate în perioada 8 mai 1967 – 16 august 1972 şi grupa de muncă, precum şi la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciile produse prin neeliberarea adeverinţelor solicitate în vederea recalculării drepturilor de pensie.
Prin adeverinţa emisă de angajator la data de 29 martie 2007, intimata a atestat veniturile realizate de către recurent în perioada 8 mai 1967 – 16 august 1972, cu evidenţierea totalului brut, a primelor, a sporurilor de noapte şi a sporului de vechime, astfel cum acestea rezultă din statele de salarii, iar pentru luna iulie 1970 din fişa de salarii. Aşa fiind, nu se poate reţine că instanţa de fond a respins în mod eronat cererea ca rămasă fară obiect.
In mod corect prima instanţă a reţinut că pârâta a eliberat reclamatului adeverinţa solicitată, pe baza înscrisurilor doveditoare pe carc le deţine şi care au fost depuse la dosar, atestând veniturile suplimentare obţinute de acesta, netrecute în carnetul de muncă, pentru care s-au achitat contribuţiile de asigurări sociale. Verificările suplimentare privind cuantumul sumelor pe care intimata pretinde că le-a plătit salariatului în perioada sus-menţionată şi pe care acesta le contestă se pot efectua, eventual, prin administrarea probei cu expertiză contabilă, într-un alt proces, iar nu în cadrul cererii având ca obiect numai obligaţia de a face.
In concluzie, s-a reţinut că tribunalul în mod corect, în limitele învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii, a verificat numai dacă pârâta a emis adeverinţele care să conţină datele solicitate de recurentul-reclamant, fară a se pronunţa asupra cuantumului drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit acestuia pentru perioada indicată în acţiune, în care a fost angajatul intimatei.
In mod corect tribunalul a stabilit că pârâta a depus la dosar toate statele de plată păstrate din acea perioadă, câtă vreme angajatorul nu putea face dovada unui fapt negativ, respectiv a inexistenţei unor alte state de plată.
Diferenţa dintre veniturile înscrise în carnetul de muncă şi cele evidenţiate în adeverinţa defăimată ca falsă de către reclamant, din acest motiv, a fost explicată de către angajator prin aceea că în cartea de muncă sunt înregistrate salariile tarifare de încadrare, în timp ce în
adeverinţele eliberate reclamantului sunt trecute veniturile brute. Curtea a constatat că toate criticile recurentului cu privire la adeverinţa emisă de pârâtă, vizând caracterul fals al acesteia, nu se referă la contrafacerea scrierii sau subscrierii, alterarea în oriec mod a înscrisului, ticluirea sau plăsmuirea acestuia, caracterul fictiv al semnăturii etc., ci au în vedere eventuala culegere greşită a unor date din evidenţele societăţii, caracterul incomplet al acestora.
In concluzie, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, în cauză nu s-a făcut dovada altor drepturi încasate de salariat şi nici a existenţei unor state separate pentru orele de noapte, prime, concediile medicale şi concediile de odihnă, care, din culpa unităţii, să nu fi fost avute în
vedere la întocmirea adeverinţei contestate şi să nu fi fost la dosar. In plus, instanţa de fond nu a fost învestită cu o cerere care să-i permită stabilirea cuantumului sumelor cuvenite salariatului şi efectuarea unor verificări suplimentare, ci doar cu o acţiune având ca obiect o obligaţie de a face.
Nu a putut fi reţinută nici susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind grupa de muncă, în raport de specificaţia din carnetul de muncă referitoare la grupa I de muncă. Astfel, prima instanţă a constatat că, la data de 30 octombrie 2006, ca urmare a cererii din 27 octombrie 2006, pârâta i-a comunicat reclamantului că funcţia în care a fost angajat nu a beneficiat de grupa a Il-a de muncă. Curtea a reţinut că, în raport de cererca cu carc a fost sesizată, având ca obiect o obligaţie de a face, prima instanţă nu a fost învestită a efectua verificări cu privire la încadrarea în grupa I sau grupa a Il-a de muncă, limitându-se în mod corect a constata că adeverinţa solicitată a fost eliberată.
Stabilirea sau contestarea încadrării într-o grupă de muncă poate forma, eventual, obiectul unei cereri având o altă finalitate decât cea de faţă, cu atât mai mult, cu cât recurentul-reclamant susţine că încadrarea sa în grupa I de muncă trebuie să se realizeze în raport de dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 şi ale Ordinului nr. 125/1990, precum şi prin interpretarea în acest sens a menţiunii din carnetul de muncă privind „gradul de instituţie”.
Pentru considerentele expuse, curtea a constatat că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, judecătorul sesizat cu un litigiu privind un act juridic al cărui conţinut este clar şi precis are obligaţia de a-1 aplica în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles. Or, în speţă, instanţa de
fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect o obligaţie de a face, nefiind învestită cu un diferend privind aplicarca unui act juridic.
Neîntemeiată este şi susţinerea recurentului privind omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii de acordare a daunelor morale. în mod corect tribunalul a reţinut eliberarea adeverinţelor solicitate de către reclamant şi, în raport de soluţia dată capătului de cerere principal, a constatat că pretenţiile privind acordarea daunelor morale sunt neîntemeiate, nefiind întrunite în cauză elementele răspunderii civile a angajatorului.
Aşadar, curtea a constatat că este neîntemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanţă dând o justă interpretare şi aplicare dispoziţiilor legale incidente – art. 40 alin. (2) lit. h) C. muncii -, care au fost corect identificate.
