1. Potrivit art. 61 lit. b) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul este arestat pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală.
Starea de arest a angajatului reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Raţiunea desfacerii contractului de
muncă constă exclusiv în necesitatea de a preveni efectele preju-diciabile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului, care, prin urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii. La baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă nu stă prezumţia de vinovăţie, nefiind încălcat dreptul constituţional la muncă.
2. Din moment ce din motivarea în fapt şi în drept, prin indicarea art. 61 lit. b) C. muncii, rezultă fără dubiu motivul concedierii, menţionarea art. 264m alin. (1) lit. f) C. muncii, care prevede sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, constituie o eroare a cărei sancţionare prin anularea deciziei ar constitui expresia unui formalism excesiv, în condiţiile în care motivul concedierii este, fără echivoc, arestarea preventivă pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, motiv adus la cunoştinţa salariatului.
Trib. Bucureşti, s. a Vlll-a confl. mun. şi asig. soc.,
sent. nr. 5828 din 21 iulie 2009, irevocabilă prin nerecurare, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. R.U.2/49s, reintegrarea în funcţia avută şi obligarea angajatorului să îi plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate pe care era îndreptăţit să le primească.
In motivare s-a arătat că în data de 10.12.2008, pe numele reclamantului a fost emis un mandat de arestare preventivă nr. 265/UP de către Tribunalul Bucureşti, mandat care, ulterior, a fost prelungit până la data de 06.02.2009, atunci când instanţa, reţinând că nu sunt probe concludente care să ateste faptul că ar reprezenta un pericol social, a dispus cercetarea sa în stare de libertate. Arată că în prezent beneficiază de prezumţia de nevinovăţie în raport cu faptele de a căror săvârşire a fost acuzat. în acest context, printr-o flagrantă încălcare a dreptului la muncă şi o răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie sus-menţionate, angajatorul a dispus concedierea reclamantului. Decizia nu respectă condiţiile de fond, în sensul că, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 265 lit. f) C. muncii, care fac vorbire despre desfacerea disciplinară a contractului de muncă, aceasta ar fi trebuit precedată de o cercetare disciplinară prealabilă, cercetare care în mod evident nu a avut loc, aşa cum rezultă şi din documentele depuse la dosar. (…)
Prin sentinţa civilă nr. 5828/21.07.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând următoarele: în data de 10.12.2008, pe numele contestatorului a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 265/UP de către Tribunalul Bucureşti, pe o perioadă de 30 de zile, mandat care ulterior a fost prelungit până în data de 06.02.2009, aşa cum rezultă din încheierea pronunţată la data de 30.12.2008 de Tribunalul Bucurcşti.
Prin decizia nr. RU2/49s din data de 16.01.2009, angajatorul a dispus concedierea contestatorului, în temeiul art. 61 lit. b) C. muncii, faţă de
prelungirea duratei arestării preventive dispuse iniţial pe o perioadă de 30 de zile. Din punct de vedere formal, decizia de concediere îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 62 C. muncii, conţinând motivarea în fapt şi în drept, termenul în care poate fi contestată şi instanţa la care se contestă.
Potrivit art. 61 lit. b) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul este arestat pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală. Se observă că prelungirea arestării preventive a fost dispusă la 30.12.2008, pentru perioada 08.01.2009 – 06.02.2009 inclusiv, decizia de concediere fiind emisă la data de 16.01.2009, astfel că a fost respectată cerinţa art. 61 lit. b) C. muncii. Condiţia necesară şi suficientă pentru validarea concedierii în acest caz este lipsa prelungită a persoanei de la locul de muncă, care poate influenţa negativ continuitatea activităţii în unitate.
Nu pot fi reţinute susţinerile contestatorului cu privire la încălcarea dreptului la muncă, dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă întemeindu-se pe o situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Dispoziţiile art. 61 lit. b) C. muncii nu au ca ipoteză vinovăţia angajatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, raţiunea desfacerii contractului de muncă constând exclusiv în necesitatea de a preveni efectele prejudicia-bile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului, care, prin urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii. La baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă nu stă prezumţia de vinovăţie, nefiind încălcat dreptul constituţional la muncă al contestatorului.
Deşi în cuprinsul deciziei este menţionat art. 264 lit. 0 C. muncii, care prevede sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, din motivarea în fapt şi indicarea art. 61 lit. b) C. muncii rezultă fară dubiu motivul concedierii, neputând fi reţinută lipsa cercetării disciplinare prealabile invocată de contestator prin cerere. Menţionarea art. 264 C. muncii constituie o eroare a cărei sancţionare, prin anularea deciziei, ar constitui expresia unui formalism excesiv, în condiţiile în care motivul concedierii este, fară echivoc, arestarea preventivă pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, motiv adus la cunoştinţa salariatului.
