In situaţia in care termenul de preaviz este inserat în cuprinsul deciziei de concediere, faptul că proiectul de concediere a fost notificat autorităţilor în domeniu ( Inspecţia Muncii si AJOFM) cu mai puţin de 30 de zile calendaristice raportat la data emiterii deciziei de concediere, nu afectează legalitatea acesteia faţă de momentul când efectele deciziei devin operabile, respectiv data expirării perioadei de preaviz.
Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 563 din 11 martie 2011
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatorul BG în contradictoriu cu intimata SC OP SA a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună desființarea deciziei nr.12/11.12.2009 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată, să-l repună în situația anterioară si să oblige intimata să-l reangajeze și să-i achite drepturile salariale corespunzătoare, la zi.
în motivarea cererii, contestatorul a arătat că au fost încălcate dispozițiilor art. 711 Codul muncii, în sensul ca intimata a emis decizia de concediere la 11 12 2009, mai devreme de împlinirea celor 30 de zile impuse de lege.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată deoarece decizia contestată este legală și temeinică fiind emisă cu respectarea dispozițiilor legale, art. 65 și următoarele Codul muncii și cu respectarea dispozițiilor din contractul de muncă incident.
Intimata a arătat, referitor la termenul deciziei de concediere, că aceasta este afectată de un termen suspensiv și de o condiție și din moment ce a fost comunicată contestatorului la 17.12. 2009 efectele sale se puteau produce cel mai devreme la 16 februarie începând cu această dată considerându-se că a încetat contractul individual de muncă al contestatorului.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1341 din 26.10.2010, a respins contestația ca neîntemeiată.
Arata instanța de fond ca decizia își produce efectele de la data comunicării și nu de la cea a emiterii, comunicarea făcându-se în data de 17.12.2009, ea fiind emisă la 11.12.2009.
în această situație, invocarea notificării nr. 1815/13.11.2009 nu are niciun fel de relevanță cât timp procedura concedierii în ansamblul ei a fost legală, aceasta privește relațiile de muncă ale salariaților cu societatea, neconcordând cu momentul inițial al instituției de reorganizare a societății.
Astfel, societatea și-a onorat obligațiile de a anunța în termenul legal de 30 zile (art. 71 Codul muncii) instituțiile statului (AJOFM și ITM) cu atribuții în domeniu protecției sociale.
împotriva acestei sentințe contestatorul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Susține recurentul că la emiterea deciziei de concediere, intimata a încălcat prevederile art. 711 alin. (l) din Legea nr. 53/2003, respectiv a emis decizia de disponibilizare înainte de împlinirea terenului de 30 de zile care începe să curgă de la data notificării intenției de a efectua disponibilizări colective, către ITM și AJOFM.
A precizat recurentul că în conformitate cu dispozițiile art. 76 Legea nr. 53/2003 nerespectarea acestui termen echivalează cu nerespectarea procedurii, iar decizia de disponibilizare astfel emisă este lovită de nulitate absolută, însă respingând acest capăt al contestației, instanța de fond face o motivare prin care dă o noua formulare textelor de lege.
Astfel, instanța de fond consideră că art. 71 și art. 76 Codul muncii se referă la nerespectarea procedurii de concediere în ansamblul ei și nu la nulitatea absoluta a deciziei, reține că decizia de concediere nr.12/11.12.2009 i-a fost comunicată în data de 17.12.2009 și că de la această dată își produce efectele.
Arată recurentul că invocarea notificării nr. l315 (nu 1815)/13.11.2009 nu are nicio relevanță întrucât procedura concedierii în ansamblul ei a fost legală, astfel societatea și-a onorat obligațiile de a anunța în termenul legal de 30 de zile (art. 71 Codul muncii) instituțiile statului (AJOFM și ITM) cu atribuții în domeniul protecției sociale, însă textele Legii nr. 53/1953 sunt precise, clare și prin modul de redactare nu lasă loc la interpretări, tribunalul făcând însă adăugiri la lege pentru că în final să ajungă chiar acolo unde nu și-a dorit – legiferează.
Recurentul a contestat faptul că în cadrul procedurii de concediere intimata nu a respectat un pas al acesteia, respectiv a emis decizia de disponibilizare înainte de a se fi scurs cele 30 de zile de la data comunicării notificării intenției de concediere și, chiar în aceste condiții, instanța de fond reține că decizia contestată este legală, dacă în ansamblu procedura a fost respectată și că nu are relevanță dacă un pas al acesteia a fost încălcat, respectiv dacă termenul de emitere al deciziei de disponibilizare nu a fost respectat și, în plus, subliniază că nu termenul de emitere a deciziei este relevant, ci momentul comunicării deciziei, pentru că numai din acel moment decizia își produce efectele față de salariat și astfel termenul de 30 de zile a fost respectat.
Prin întâmpinarea formulată intimata SC OP SA a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, în temeiul art. 305 C.proc.civ.
Examinând sentința recurată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a motivelor de recurs formulate dar și sub toate aspectele de fapt și de drept așa cum cer dispozițiile art. 3041 C.proc.civ, Curtea a reținut următoarele:
Prin contestația formulată, recurentul a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC OP SA, desființarea deciziei nr. 12/11.12.2009 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată, repunerea în situația anterioară, obligarea intimatei la reangajarea sa și achitarea tuturor drepturilor salariale cuvenite la zi.
Prin decizia de concediere s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, aceasta trebuind să fie deopotrivă legală și temeinică prin raportare la art. 74 alin. (1) și art. 76 Codul muncii.
Referitor la susținerea contestatorului, privind încălcarea dispozițiilor art. 711 alin. (1) Codul muncii, emițând decizia de disponibilizare înainte de împlinirea a 30 de zile care încep să curgă de la data notificării intenției de a efectua disponibilizări colective către ITM și AJOFM, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 711 Codul muncii introdus prin art. 1 pct. 15 din O.U.G. nr. 55/2006, care transpune prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 98/59/CE din 21.07.1998 privitoare la concedierea colectivă, în situația în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și art. 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare date emiterii deciziilor de concediere.
Decizia de concediere contestată a fost emisă la data de 11.12.2009, decizie în cuprinsul căreia este inserat și termenul de preaviz de 60 de zile calendaristice, astfel încât această decizie a fost afectată de un termen suspensiv, după curgerea căruia își produce efectele specifice. De altfel, în acest sens sunt și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. b care stipulează că decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu durata preavizului.
Prin urmare, faptul că proiectul de concediere a fost notificat autorităților în domeniu (Inspecția muncii și AJOFM) la data de 16.11.2009 , cu mai puțin de 30 de zile calendaristice raportat la data emiterii deciziei de concediere, nu afectează legalitatea acesteia față de momentul când efectele deciziei devin operabile, respectiv data expirării perioadei de preaviz.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 98/59/CE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, acestea, notificate autorității publice competente, produc efecte în cel puțin 30 de zile de la notificarea prevăzută la art. 3 alin.1, fără a aduce atingere dispozițiilor care reglementează drepturile individuale cu privire la perioada de preaviz.
De aici, rezultă și intenția legiuitorului român ca termenul de 30 de zile să fie scurs între notificarea autorității competente și concedierea efectivă.
Pentru considerentele expuse , văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
(Judecător Iuliana Lucăcel)
