în cazul concedierii colective, decizia de concediere care nu menţionează criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi este lovită de nulitate absolută, iar sancţiunea nulitătii absolute nu poate fi acoperită în niciun fel, date fiind principiile ce acţionează în această materie a dreptului civil.
Măsurile de reorganizare se analizează, potrivit prevederilor Contractului colectiv de muncă aplicabil, în raport cu personalul întregii unităţi învestite cu personalitate juridică şi nu doar în raport cu unitatea lipsită de personalitate juridică unde persoana respectivă a fost încadrată.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 6487/R din 20 octombrie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2399/11.03.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis acţiunea principală formulată de contestatorul R.M.
în consecinţă, s-a dispus anularea deciziei de desfacere a CIM nr. 387/09.04.2010 emisă de intimata SC E.B. SA – Sucursala E. Bucureşti şi reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
Intimata a declarat recurs, criticând sentinţa citată.
în baza art. 312 alin. (1) teza I şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 304′ din acelaşi cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanţa de control judiciar şi în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, oferă posibilitatea complinirii, dacă este cazul, a motivării_hotărârii primei instanţe), Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată pentru considerentele exprimate în continuare.
Cu înscrisurile noi depuse în faza judecării recursului, printre care se află şi decizia nr. 224/04.04.2011 emisă de Sucursala E. Bucureşti din cadrul SC E. Bucureşti SA, s-a făcut dovada faptului că recurenta-intimată a executat de bunăvoie, în conformitate cu prevederile art. 274 C. muncii şi art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile din sentinţa atacată privind reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior concedierii.
De asemenea, printre aceleaşi noi documente se găseşte şi procesul-verbal de compensare încheiat între părţile în proces şi înregistrat sub nr. 8757/19.04.2011 la Sucursala E. Bucureşti din cadrul recurentei-intimate, act din conţinutul căruia reiese că părţile s-au înţeles cu privire la modul de plată a despăgubirilor materiale cuvenite contestatorului persoană fizică şi a sumelor de bani pretinse de intimată, persoană juridică, prin cererea reconvenţională.
Aceste aspecte noi de fapt şi de drept au intervenit după pronunţarea hotărârii recurate, însă existenţa lor nu poate fi omisă şi trebuie luată în considerare în condiţiile în care aceste elemente au influenţă asupra situaţiei juridice din prezentul proces şi produc efecte în ce priveşte desfăşurarea raporturilor de muncă dintre părţi.
Convenţia încheiată între recurenta-intimată şi intimatul-contes-tator cu privire la executarea obligaţiilor având ca obiect achitarea despăgubirilor cuvenite salariatului în temeiul art. 78 C. muncii, dar şi plata sumelor de bani solicitate prin cererea reconvenţională (plăţi compensatorii ca urmare a disponibilizării şi alte drepturi salariale) evidenţiază o împrejurare de fapt contrarie celei reţinută de Tribunal, respectiv aceea că pretenţiile exprimate pe cale reconvenţională erau întemeiate, câtă vreme autorul acţiunii principale s-a obligat să restituie
drepturile băneşti încasate cu ocazia concedierii în măsura în care i se vor achita despăgubirile pentru perioada dintre data la care a fost disponibilizat şi cea a reintegrării efective.
Practic, în speţă, prin contractul perfectat de părţi, denumit proces-verbal de compensare, acestea au căzut de acord să stingă prin compensaţie datoriile reciproce în considerarea dispoziţiilor art. 1143 şi urm. C. civ., prevederi legale aplicabile în materia conflictelor de muncă în temeiul art. 295 C. muncii. Sunt într-o anumită măsură relevante şi prevederile art. 270 C. proc. civ., precum şi cele din materia tranzacţiei (art. 271 şi urm. C. proc. civ. cu referire la art. 1704 şi urm. C. civ.), întrucât este vorba despre o înţelegere a părţilor, prin care acestea recunosc anumite pretenţii reciproce şi urmăresc stingerea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin uneia faţă de cealaltă.
Această compensare devenea însă efectivă doar prin menţinerea în recurs a soluţiei date de prima instanţă cu privire la acţiunea principală. Or, după cum se va demonstra mai jos, pretenţiile deduse judecăţii de intimatul-contestator sunt întemeiate, criticile recurentei persoană juridică neputând fi primite.
Astfel, prin decizia nr. 387/09.04.2010, recurenta-intimată a dispus încetarea CIM al contestatorului-intimat în conformitate cu prevederile art. 55 lit. c), art. 58 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 65 şi urm.
C. muncii, respectiv pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, ca urmare a concederii colective. Unei asemenea decizii îi sunt aplicabile prevederile art. 74 C. muncii, potrivit căruia: „Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 53/2003, cu următorul conţinut: „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.
Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a acestor texte legale rezultă că în cazul în care decizia nu îndeplineşte fie şi doar una dintre condiţiile de formă impuse de art. 74, concedierea este lovită de nulitate absolută. Această sancţiune juridică intervine în considerarea împrejurării că prevederile art. 74 şi art. 76 C. muncii au caracter imperativ şi de ordine publică, fiind edictate în vederea protejării unor interese de ordin general.
Examinarea cuprinsului deciziei contestate permite a constata că aceasta nu respectă cerinţa prevăzută de 74 lit. c) din Legea nr. 53/2003,
mai precis nu menţionează „criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi”, deşi intimatul-contestator a fost disponibilizat ca urmare a concedierii colective. Sub acest aspect, în decizie se precizează doar că „criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate au fost avute în vedere în conformitate cu prevederile art. 4110 din CCM încheiat la nivelul SC T. SA”.
Câtă vreme în decizie nu se indică concret criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, aceasta este lovită de nulitate, întrucât legiuitorul a cerut în mod imperativ ca această menţiune să figureze într-o decizie de concediere emisă în temeiul art. 65, cu referire la art. 68 şi urm. C. muncii. Aceasta pentru că sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi acoperită în niciun fel, date fiind principiile ce acţionează în această materie a dreptului civil, astfel cum acestea au fost expuse constant în doctrină şi jurisprudenţă, cu atât mai mult cu cât art. 77 C. muncii statuează în mod imperativ că „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.
Mai mult, aşa cum corect a observat şi Tribunalul, potrivit art. 4110 alin. (2) teza finală din CCM valabil la nivelul SC T. SA, „măsurile de reorganizare se analizează în raport cu personalul întregii unităţi învestite cu personalitate juridică şi nu numai în raport cu unitatea lipsită de personalitate juridică unde persoana respectivă a fost încadrată”.
Cum Sucursala E. Bucureşti nu are personalitate juridică – este doar o entitate componentă a SC E. Bucureşti SA, care la rândul ei este filială a SC T. SA – era obligatoriu ca în cauză criteriile de stabilire a ordinii de prioritate să se raporteze la toţi angajaţii din cadrul SC E. Bucureşti SA (unitate cu personalitate juridică), iar nu doar la cei ai sucursalei la care era încadrat contestatorul-intimat. Or, răspunzând la interogatoriul luat pe parcursul judecăţii în fond, recurenta-intimată a recunoscut că, în speţă, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate au fost avute în vedere numai prin raportare la angajaţii proprii, ceea ce intră în contradicţie flagrantă cu prevederile tezei finale a alin. (2) al art. 4110 din CCM de la nivelul SC T. SA.
în raport de toate cele ce preced, este evident că prima instanţă a dispus în mod legal şi temeinic anularea deciziei contestate, reintegrarea salariatului în funcţia avută anterior şi plata despăgubirilor corespunzătoare în concordanţă cu prevederile art. 78 C. muncii.
Totuşi, se impune admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate spre a se lua act de aspectele noi intervenite, şi anume că dispoziţiile din sentinţă privind reintegrarea contestatorului au fost executate de bunăvoie de către intimată, precum şi că părţile s-au înţeles cu privire la modul de plată a despăgubirilor materiale cuvenite contestatorului şi a sumei de bani pretinse de intimată prin cererea reconvenţională. în acest fel se asigură şi respectarea deplină a principiului fundamental al disponibilităţii ce funcţionează în procesul civil.
în final, se impune o precizare: chiar dacă măsura concedierii a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 116/2006 (norme cu au caracter special), acestea precizează expres: „concedierea colectivă se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 53/2003”, ceea ce facea necesară şi obligatorie respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond ale Codului muncii, deci inclusiv a celor prevăzute de art. 74. Or, după cum s-a demonstrat anterior, atunci când s-a emis decizia contestată, prevederile art. 74 nu au fost respectate în integralitatea lor.
