Dispoziţiile art. 68-73 C. muncii reglementează concedierea colectivă, informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective şi nu sunt aplicabile salariaţilor din instituţiile publice, astfel cum rezultă în mod clar din cuprinsul prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, modificat prin Legea nr. 40/2011.
Sub acest aspect, prin Decizia nr. 383/2011, Curtea Constitutională a retinut că salariaţilor din institutiile/autoritătile publice „nu le sunt aplicabile dispoziţiile Codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură”, precum şi că „instituţia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune în înţelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din instituţiile şi autorităţile publice, având în vedere situaţia specifică a acestuia”.
Prevederile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, modificat prin Legea nr. 40/2011, concordă cu prevederile art. 1 pct. 2 lit. b) din Directiva 98/59/CE privind armonizarea legislaţiei statelor membre relativ la concedierile colective, care stipulează că lucrătorii din administraţia publică sunt exceptaţi de la aplicarea normelor referitoare la concedierea colectivă.
C.A. Bucureşti, s. a Vil-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 3328/R/09.05.2012
Prin sentinţa civilă nr. 77/23.01.2012, pronunţată în dosarul nr. 3890/116/2011, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.I. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul M.M. împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fară calitate procesuală; a respins cererea formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Având în vedere că dispoziţia de concediere a fost emisă de directorul A.N. şi că nu există raport de muncă între reclamant şi M.A.I., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât a fost admisă ca întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului M.A.I. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fară calitate procesuală.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 11/386/30.08.2011 a directorului A.N. s-a dispus încetarea CIM al reclamantului începând cu data de 01.09.2011, prin desfiinţarea postului de muncitor calificat (legător manual) din cadrul atelierului de restaurare al Serviciului judeţean Călăraşi, ca urmare a reorganizării instituţiei.
în drept s-au invocat dispoziţiile art. 58 alin. (1), art. 65 alin. (1) şi (2), art. 66, art. 67, art. 75, art. 76, art. 77, art. 268 alin. (1), art. 269 C. muncii.
Reclamantul a susţinut în motivarea contestaţiei sale faptul că dispoziţia de concediere conţine motive contradictorii şi că ar fi trebuit să se menţioneze dacă sunt locuri disponibile în unitate pentru care ar fi putut să opteze.
Tribunalul a reţinut însă că instituţia angajatoare a dispus concedierea în baza art. 65 C. muncii, motivând măsura luată prin faptul că în urma reorganizării instituţiei locul de muncă ocupat de reclamant a fost desfiinţat.
Potrivit art. 65 alin. (1) C. muncii, „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia”, iar în conformitate cu alin. (2), „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.
Condiţia de legalitate impusă de lege este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Desfiinţarea locului muncii este efectivă, astfel cum cere legea, dacă locul de muncă în cauză a fost suprimat din structura angajatorului, respectiv nu se mai regăseşte în organigrama acesteia ori în statul de funcţii.
Tribunalul a reţinut însă şi faptul că nu intră în atributul instanţei de judecată să cenzureze modul în care angajatorul decide asupra realizării activităţii sale şi a necesităţilor de resurse umane, instanţa putând verifica doar dacă desfiinţarea unui loc de muncă întruneşte condiţiile prevăzute de art. 65 C. muncii, respectiv este efectivă şi are la bază o cauză reală şi serioasă.
în speţă, Tribunalul a reţinut că postul ocupat de reclamant este desfiinţat efectiv, întrucât nu se mai regăseşte în organigrama instituţiei şi are la bază o cauză reală, respectiv Ordinul M.A.I. nr. 1/663/30.06.2011, act administrativ ce nu a fost supus controlului jurisdicţional printr-o acţiune în administrativ şi care se află în vigoare.
Cu privire la faptul că dispoziţia de concediere ar fi trebuit să conţină precizări referitoare la locurile de muncă disponibile în unitate, în conformitate cu art. 76 alin. (1) lit. d) C. muncii (articol având înainte de republicare numărul 74), instanţa de fond a reţinut că inaplicabilitatea acestor prevederi, în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, a fost stabilită de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6/2011 pronunţată în recurs în interesul legii şi, prin urmare, nu poate fi reţinut acest considerent drept motiv de nulitate a dispoziţiei de concediere.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurentul-reclamant, recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299-314 C. proc. civ., art. 78 şi urm., art. 266 şi urm. C. muncii, criticând sentinţa civilă recurată pentru următoarele motive de ne-legalitate şi netemeiniciei
Dispoziţia directorului A.N. nr. 11/386/30.08.2011 este nelegală, întrucât, deşi sunt invocate drept incidente concedierii sale dispoziţiile art. 65-67 C. muncii (concedierea individuală), chiar din preambulul dispoziţiei de concediere se argumentează în sensul că această măsura este luată „în aplicarea prevederilor art. IV şi V din H.G. nr. 656/2011”.
Potrivit textului invocat, „structura organizatorică a Arhivelor Naţionale se stabileşte prin ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, în limita posturilor aprobate. (4) Numărul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este de 729”.
Aşa fiind, între expunerea de motive normative ce ar justifica măsura încetării raporturilor de muncă ce se derulau între contestator şi angajator [art. IV şi V din H.G. nr. 656/2011 şi temeiul disponibilizării – art. 58 alin. (1), art. 65 alin. (1), art. 66, art. 67, art. 75, art. 76, art. 77, art. 268, art. 269 C. muncii] există o evidentă incompatibilitate juridică, întrucât nu se poate dispune concedierea individuală pentru motive ce ţin de specificul concedierii colective.
Altfel spus, cauza actului juridic de concediere apare ca nereală şi neserioasă, disimulând intenţia reală a angajatorului, care oscilează între instituţii juridice diferite şi necomplementare.
In ceea ce priveşte susţinerea intimatului care arată că dispoziţiile art. 68-73 nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice, conform art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, modificat prin Legea nr. 40/2011, recurentul arată că, deşi afirmaţia angajatorului apare ca judicioasă în sine, invocarea acestui argument spre a justifica măsura concedierii colective prin prisma temeiurilor concedierii individuale apare ca o eroare, întrucât într-o atare interpretare s-ar înţelege că regulile concedierii colective nu s-ar mai aplica deloc în sectorul bugetar.
Or, un astfel de principiu nu apare normat nicăieri, fiind o veritabilă adăugare la lege, după cum nicăieri nu apare regula potrivit căreia, într-o atare situaţie, s-ar aplica exclusiv regulile concedierii individuale.
Legiuitorul nu a dorit ca, în materia raporturilor de muncă din sectorul bugetar, să facă neaplicabile în tot dispoziţiile Capitolului V Secţiunea V C. muncii, ci a reglementat o procedură de concediere colectivă specială şi derogatorie. Câtă vreme dispoziţiile art. 74 rămân în continuare deplin producătoare de efecte şi în cazul disponibilizărilor din sectorul bugetar, înţelegându-se restrictiv şi peste intenţia neechivocă a legiuitorului că, neaplicându-se dispoziţiile art. 68-73 C. muncii, orice concediere din sectorul bugetar ar avea obligatoriu şi întotdeauna natură individuală, angajatorul a încălcat legea şi a privat salariatul de exerciţiul unor drepturi subiective la care acesta este îndreptăţit.
Astfel, potrivit art. 74 C. muncii: „în termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, salariatul concediat prin concediere colectivă are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînfiinţat în aceeaşi activitate, fară examen, concurs sau perioadă de probă; în situaţia în care în perioada prevăzută la alin. (1) se reiau aceleaşi activităţi, angajatorul va transmite salariaţilor care au fost
concediaţi de pe posturile a căror activitate este reluată în aceleaşi condiţii de competenţă profesională o comunicare scrisă, prin care sunt informaţi asupra reluării activităţii; (3) salariaţii au la dispoziţie un termen de maximum 5 zile calendaristice de la data comunicării angajatorului, prevăzută la alin. (2), pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la locul de muncă oferit; (4) în situaţia în care salariaţii care au dreptul de a fi reangajaţi potrivit alin. (2) nu îşi manifestă în scris consimţământul în termenul prevăzut la alin. (3) sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul poate face noi încadrări pe locurile de muncă ramase vacante”.
In speţă deci, eludându-se dispoziţiile art. 74 C. muncii, nu rămâne nicio garanţie formală/substanţială că, sub aparenţa unei concedieri individuale, nu se încalcă un drept recunoscut legal şi că, ulterior unei atare concedieri, angajatorul nu a favorizat alţi salariaţi, creând, prin aceasta, premisele discriminării şi abuzului.
Or, se cunoştea că angajatorul urma să reînfiinţeze postul restructurat imediat ce soluţia pronunţată la fond rămânea irevocabilă, întrucât este de neconceput ca un serviciu teritorial al A.N. să funcţioneze fară un atelier de restaurare în cadrul căruia să nu existe un post de muncitor calificat-legator.
Astfel, prima instanţă a evaluat greşit situaţia de fapt, întrucât
0 atare posibilitate de rechemare în temeiul art. 74 C. muncii ar rămâne necenzurabilă, singurele temeiuri susceptibile de control judecătoresc fiind cele privitoare la concedierea individuală.
S-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere aceste apărări ale recurentului, reţinând că angajatorul este suveran în politica sa de resurse umane, ceea ce ar face imposibilă juridic cenzura judecătorească a unei atari concedieri.
Or, toate aceste încălcări de lege se răsfrâng asupra concedierii deduse judecăţii în sensul evidenţierii unei cauze nereale şi neserioase a acestui demers, în speţă fiind dovedit că a intervenit o concediere individuală, iar nu colectivă.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate de către recurent, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit CIM nr. 19565/22.11.2005 încheiat cu A.N. Bucureşti, recurentul-contestator a fost încadrat în funcţia de muncitor calificat
1 pe perioadă nedeterminată, cu începere din 01.10.2005, urmând să-şi desfaşoare activitatea în cadrul Direcţiei judeţene a A.N. Că
lăraşi, salariul acestuia fiind majorat în conformitate cu prevederile Legii nr. 285/2010 cu începere din 01.01.2010, potrivit actului adiţional nr. 323/2011.
La data de 12.11.2009 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi F.M.I., publicată în M. Of. nr. 761/2009, scopul declarat al legii fiind acela de a se reduce cheltuielile bugetare prin măsuri de reorganizare a autorităţilor şi instituţiilor publice.
In conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din această lege s-a adoptat H.G. nr. 1376/18.11.2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N., potrivit căreia A.N. se înfiinţează, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, la nivel de direcţie, în subordinea M.A.I., prin reorganizarea aparatului central al A.N., precum şi a direcţiilor judeţene ale A.N. şi a Direcţiei Municipiului Bucureşti a A.N., la nivel de servicii, finanţarea activităţii A.N. fiind asigurată de la bugetul de stat, prin bugetul M.A.I., iar numărul maxim de posturi pentru A.N. fiind de 1180.
Ulterior, prin H.G. nr. 656/29.06.2011 s-a modificat Hotărârea nr. 1376/18.11.2009, în sensul că structura organizatorică a A.N. se stabileşte prin ordin al M.A.I., în limita posturilor aprobate, numărul maxim de posturi pentru A.N. fiind de 729.
Implementarea măsurilor de reorganizare a A.N., de redimensio-nare a numărului de posturi ocupate de personalul încadrat, a impus restructurări la nivelul Aparatului Central, cât şi la nivelul structurilor sale teritoriale, inclusiv la nivelul Serviciului judeţean al A.N. Călăraşi, odată cu intrarea în vigoare a Statului de organizare al A.N., aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. 1/663 (488986)/30.06.2011.
Astfel, începând cu 01.08.2011, potrivit extrasului din statul de funcţii prevăzute în structura organizatorică a A.N., Serviciul judeţean al A.N. Călăraşi a fost restructurat la nivel de birou, având prevăzute un total de 9 posturi, din care 7 posturi pentru funcţii publice (consilier I superior, inspector I superior, referent III principal, referent III asistent, 2 posturi referent III superior) şi 2 posturi pentru personal contractual (arhivar, îngrijitor).
In consecinţă, prin dispoziţia nr. 11/386/30.08.2011 a directorului A.N. contestată în cauză s-a dispus încetarea CIM al recurentu-lui-contestator prin desfiinţarea postului de muncitor calificat (legă-
tor manual), ocupat de acesta în cadrul atelierului de restaurare al Serviciului judeţean al A.N. Călăraşi, cu începere din 01.09.2011, ca urmare a reorganizării A.N., precum şi a restructurării Serviciului judeţean la nivel de birou, odată cu intrarea în vigoare a statului de organizare, aprobat prin ordinul M.A.I. nr. 1/663 (nr. 488.986) din 30.06.2011.
Susţinerile recurentului legate de realitatea şi efectivitatea concedierii sale nu pot fi primite de Curte, întrucât desfiinţarea postului său a fost efectivă, ca urmare a voinţei exprimate neechivoc de organul deliberativ al unităţii, nu disimulează realitatea şi nu a fost făcută cu scopul îndepărtării acestuia.
Astfel cum s-a arătat detaliat şi în cuprinsul dispoziţiei atacate, motivele desfiinţării postului deţinut de recurent nu au legătură cu persoana acestuia, având drept cauze obiective şi serioase: reducerea numărului maxim de posturi prevăzute pentru A.N.; imposibilitatea asigurării drepturilor salariale ale personalului, ca urmare a reducerii valorii alocaţiilor bugetare ce au ca destinaţie plata drepturilor salariale pe anul 2011; diminuarea numărului de posturi finanţate în conformitate cu anexa nr. 0476096/21.07.2011 la ordinul M.A.I. nr. 1/0535/21.07.2011; restrângerea activităţii de conserva-re-restructurare a Biroului judeţean al A.N. Călăraşi, prin încetarea temporară a executării operaţiunilor de recondiţionare şi de legare a documentelor din cauza severelor constrângeri bugetare, care determină reducerea cheltuielilor de personal.
Din compararea statului de funcţii prevăzute în structura organizatorică a A.N. valabil până la 31.07.2011 pentru Serviciul judeţean al A.N. Călăraşi cu statul de funcţii prevăzute în structura organizatorică a A.N., Biroul judeţean al A.N. Călăraşi, valabil începând cu 01.08.2011, rezultă că s-a desfiinţat un număr total de 10 posturi (8 posturi funcţii publice şi 2 personal contractual), dintre care
2 încadrate (1 post funcţie publică şi 1 post personal contractual, muncitor calificat – legător manual, ocupat de recurent), restul fiind posturi vacante, desfiinţarea postului ocupat de recurent fiind reală, ca urmare a reorganizării atelierului de restaurare, care a fost desfiinţat.
împrejurarea că în preambulul dispoziţiei de concediere se invocă prevederile art. 65-67 C. muncii (concediere individuală), deşi se argumentează că această măsură este luată în aplicarea prevederilor art. IV şi V din H.G. nr. 656/2011, potrivit căreia numărul maxim de posturi pentru A.N. este de 729, deci pentru motive spe
cifice concedierii colective, nu atrage nulitatea măsurii concedierii contestate în cauză, în condiţiile în care reorganizarea A.N. a fost o opţiune a legiuitorului, iar nu rezultatul manifestării de voinţă a organelor sale de conducere, situaţie în care controlul jurisdicţional vizează exclusiv modul de aplicare a legii.
Din această perspectivă, libertatea de negociere a partenerilor sociali cu privire la modalitatea de restructurare a fost limitată; decizia, atât cu privire la necesitatea concedierilor, cât şi cu privire la numărul maxim de salariaţi menţinuţi, a aparţinut legiuitorului, iar nu angajatorului.
Dispoziţiile art. 68-73 C. muncii la care face referire recurentul reglementează concedierea colectivă, informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective şi nu sunt aplicabile salariaţilor din instituţiile publice, cum este şi cazul de faţă, astfel cum rezultă în mod clar din cuprinsul prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, modificat prin Legea nr. 40/2011.
Sub acest aspect, prin Decizia nr. 383/2011, Curtea Constituţională a reţinut că salariaţilor din instituţiile/autorităţile publice „nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură”, precum şi că „instituţia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune în înţelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din instituţiile şi autorităţile publice, având în vedere situaţia specifică a acestuia”.
De notat că prevederile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, modificat prin Legea nr. 40/2011, concordă cu prevederile art. 1 pct. 2 lit. b) din Directiva 98/59/CE privind armonizarea legislaţiei statelor membre relativ la concedierile colective, care stipulează că lucrătorii din administraţia publică sunt exceptaţi de la aplicarea normelor referitoare la concedierea colectivă.
De altfel, nici Legea nr. 188/1999 privind statutul nu reglementează o atare concediere colectivă.
Susţinerea recurentului legată de eludarea prevederilor art. 74 C. muncii, care reglementează dreptul salariatului concediat prin concediere colectivă de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînfiinţat în aceeaşi activitate, fară examen, concurs sau perioadă de probă, nu poate fi primită, întrucât în cauza de faţă nu a intervenit o concediere colectivă, astfel cum este definită de art. 68 C. muncii.
Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că postul restructurat în cauză nu a fost redenumit ori reînfiinţat la un timp scurt,
faţă de care să se poată stabili că nu a fost în mod real desfiinţat, în scopul de a fi angajată o altă persoană.
De adăugat că esenţial pentru caracterul real şi efectiv al desfiinţării este ca angajările ulterioare, în cazul în care acestea se produc, să nu se facă pe postul suprimat anterior, altfel angajatorul este liber, în îndeplinirea obiectului de activitate, să înfiinţeze altele pe care nu are obligaţia să le ofere salariatului concediat, după cum nu este dator nici la propunerea altor locuri de muncă compatibile cu experienţa şi pregătirea profesională a acestuia, decât în situaţiile de inaptitudine fizică/psihică sau necorespundere profesională, ceea ce nu este cazul în speţă.
Cum măsura contestată nu a avut caracter abuziv ori temeiuri fictive, ci a fost impusă de lege în scopul reorganizării instituţiei, reţinând că prima instanţă a interpretat şi aplicat judicios legea, Curtea a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
