în categoria salariaţilor ce trebuie avuţi în vedere pentru a identifica o concediere colectivă nu intră acei angajaţi care şi-au exprimat acordul la încetarea contractelor individuale de muncă, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. muncii, la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă
din iniţiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestora.
încetarea prin acord a contractului individual de muncă nu intră în această categorie, deoarece, potrivit art. 55 C. muncii, este reglementată ca modalitate distinctă de încetare ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, aceasta din urmă putând interveni doar în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.
C.A. Bucureşti,s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 4743/R/14.09.2012
Prin sentinţa civilă nr. 11528/20.12.2011 pronunţată în dosarul nr. 50776/3/2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea I.N. în contradictoriu cu pârâtul I.N.C.D.P.M.; a anulat decizia de concediere nr. 81/23.09.2010 emisă de intimată; a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata să achite contestatoarei o despăgubire reprezentând drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat contestatoarea, începând cu data de 24.10.2010 şi până la reîncadrarea efectivă; a obligat intimatul să-i plătească contestatoarei drepturile salariale restante aferente perioadei aprilie 2010 – octombrie 2010; a obligat intimatul
la plata către contestatoare a primei de Crăciun aferentă anului 2009; a respins celelalte capete de cerere ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 81/23.09.2010 emisă de intimat s-a decis încetarea CIM al reclamantei de la data de 24.10.2010, dată la care a expirat preavizul de 30 zile calendaristice. Decizia de concediere a fost emisă în temeiul prevederilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.
Deşi concedierea reclamantei a fost individuală şi s-a dispus de către angajator în temeiul prevederilor art. 65 C. muncii, din documentaţia depusă de intimat la dosarul cauzei şi din actele normative în baza căreia a avut loc concedierea, Tribunalul a reţinut că de fapt a avut loc la nivelul unităţii intimate o concediere colectivă. Prin emiterea deciziei de concediere individuală, au fost astfel încălcate dispoziţiile legale din Codul muncii, care se referă la concedierea colectivă.
Astfel, prin notificarea nr. 148/02.09.2010 emisă de intimat, în temeiul prevederilor art. 69 din Legea nr. 53/2003, s-a adus la cunoştinţa Sindicatului Lucrătorilor din Activitatea de Protecţie a Mediului şi a Sindicatului Independent din Institutul de cercetări Hidrotehnice Bucureşti faptul că urmează să aibă loc concedieri colective, iar prin procesul-verbal aflat la dosar, s-a stabilit în urma negocierilor că din rândul celor 104 persoane ce urmează să fie concediate, un număr de 68 să fie din rândul salariaţilor fostului
I.C.I.M. Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că, potrivit H.G. nr. 1442/2009, la data de
03.01.2010 a fost abrogat actul normativ în baza căruia a funcţionat
I.N.C.D.P.M.-I.C.I.M. Bucureşti.
Preluarea personalului de către noul institut I.N.C.D.P.M. trebuia realizată în termen de 30 de zile de la data publicării H.G. nr. 1442/2009, adică până la data de 23.01.2010.
Numărul maxim de posturi pentru I.N.C.D.P.M., potrivit H.G. nr. 1442/2009 modificată prin H.G. nr. 506/2009, a fost de 418, însă potrivit H.G. nr. 774/2010, intrată în vigoare la data de 04.08.2010, numărul de posturi s-a micşorat cu 104, de la 418 scăzând la 314.
In cadrul preluării personalului trebuia îndeplinită procedura concedierii colective, cu respectarea criteriilor minimale prevăzute de art. 6 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009 coroborate cu dispoziţiile corespunzătoare din CCM aplicabile, precum şi din Codul muncii.
Potrivit art. 6 alin. (5) din Legea nr. 329/2009, încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu ale personalului, ca urmare a reorganizării potrivit prezentei legi, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi a prevederilor legale privind protecţia socială, pe baza criteriilor stabilite între conducerea autorităţii ori instituţiei publice şi reprezentanţii salariaţilor sau, după caz, ai sindicatelor, în termen de maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a actelor normative prevăzute la art. 5 alin. (l)-(4).
Alineatul (6) din Legea nr. 329/2009 arată că în absenţa criteriilor stabilite potrivit alin. (5), la aplicarea măsurii de încetare a raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, se vor avea în vedere următoarele criterii minimale: a) dacă sunt îndeplinite condiţiile de pensionare prevăzute de lege; b) calificativul obţinut la ultima evaluare a performanţelor profesionale individuale, realizată în condiţiile legii; c) existenţa unor sancţiuni disciplinare, aplicate în condiţiile legii; d) măsura să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere; e) dacă măsura ar afecta doi soţi care lucrează în aceeaşi unitate, desfacerea contractului de muncă sau, după caz, a raportului de serviciu al soţului care are venitul cel mai mic; 0 măsura să afecteze în ultimul rând familiile monoparentale care au în îngrijire copii, întreţinătorii de familie, precum şi salariaţii bărbaţi sau femei care au cel mult 5 ani până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare; g) alte criterii stabilite de legi speciale, dacă este cazul.
Potrivit dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. muncii, decizia de concediere trebuia să cuprindă criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) C. muncii.
Intimata nu a menţionat în decizia de concediere criteriul de selecţie avut în vedere de angajator la restructurarea postului deţinut de reclamantă.
In speţă s-a reţinut că această cerinţă, prevăzută de art. 74 lit. c) C. muncii şi impusă de legiuitor în ceea ce priveşte concedierile colective, este neîndeplinită.
In consecinţă, decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.
Din înscrisurile aflate Ia dosarul cauzei reiese că reclamantei nu i-au fost achitate drepturile salariale restante aferente perioadei aprilie 2010 – octombrie 2010 şi nici prima de Crăciun aferentă anului 2009, astfel că s-au admis şi aceste două capete de cerere.
Faţă de anularea deciziei de concediere şi reintegrarea reclamantei, s-au respins capetele de cerere având ca obiect plata salariilor compensatorii şi indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă anului 2010, ca nefondate.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal şi motivat intimatul I.N.C.D.P.M., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că institutul a efectuat un număr de 13 concedieri individuale. La nivelul institutului nu a avut loc un proces de concediere colectivă şi, pe cale de consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile Codului muncii şi ale CCM referitoare la concedierea colectivă.
Din documentele depuse la dosarul cauzei, pe care instanţa de fond nu le-a luat în considerare, rezultă foarte clar că institutul a disponibilizat 13 salariaţi, situaţie în care, conform Codului muncii, se aplică concedierea individuală.
Din înscrisul depus la dosarul cauzei, denumit „încetarea raporturilor de muncă în perioada 16.09.2010 – 31.12.2010”, rezultă că dintr-un număr total de 110 salariaţi cărora le-a încetat contractul de muncă, numai 13 (treisprezece) salariaţi au fost disponibilizaţi, conform art. 65 alin. (1) C. muncii.
Toate contractele salariaţilor din lista anexată la dosarul cauzei au încetat la iniţiativa acestora, în baza unei cereri adresate directorului general al institutului şi aprobată de acesta, îndeplinindu-se astfel dispoziţiile art. 55 lit. b) C. muncii.
Susţinerile contestatoarei referitoare la aplicarea, în cazul de faţă, a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. muncii, este eronată.
Articolul 68 alin. (2) C. muncii se referă la situaţia în care salariaţilor le-au încetat contractele de muncă din iniţiativa angajatorului, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă, deoarece, aşa cum rezultă
Articolul 68 alin. (2) C. muncii se referă la situaţia în care salariaţilor le-au încetat contractele de muncă din iniţiativa angajatorului, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă, deoarece, aşa cum rezultă
din înscrisul depus la dosarul cauzei, denumit „încetarea raporturilor de muncă în perioada 16.09.2010 – 31.12.2010”, încetarea CIM ale salariaţilor s-a făcut din iniţiativa acestora, şi nu din iniţiativa angajatorului.
din înscrisul depus la dosarul cauzei, denumit „încetarea raporturilor de muncă în perioada 16.09.2010 – 31.12.2010”, încetarea CIM ale salariaţilor s-a făcut din iniţiativa acestora, şi nu din iniţiativa angajatorului.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Codului muncii privind concedierea colectivă.
Astfel, arată că notificarea nr. 148/02.09.2010, menţionată în motivarea sentinţei instanţei de fond, reprezintă intenţia nefinalizată a institutului de a demara procedura de concediere colectivă. Aceasta nu a fost pusă în practică niciodată, deoarece institutul a
disponibilizat un număr de 13 salariaţi. Aşa cum a menţionat şi mai sus, există acte doveditoare la dosarul cauzei din care rezultă că o parte din salariaţi şi-au încetat activitatea în baza cererilor făcute de
aceştia şi aprobate de directorul general. In această situaţie nu a mai fost necesară demararea procedurii de concediere colectivă.
De asemenea, arată că întreg personalul institutelor desfiinţate a fost preluat de către noul institut, printre care şi contestatoarea, conform documentelor doveditoare depuse la dosarul cauzei.
Din documentele depuse la dosarul cauzei pe care instanţa de fond nu le-a luat în considerare, rezultă că personalul a fost preluat şi, cu toate acestea, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu a luat în calcul faptul că aceste dispoziţii legale au fost respectate.
La data preluării personalului de la institutele desfiinţate, conform prevederilor H.G. nr. 1442/2009, nu a fost necesară concedierea colectivă, deoarece personalul preluat de către noul institut s-a încadrat în numărul de posturi aprobat prin hotărârea de înfiinţare, motiv pentru care nu a fost necesară stabilirea criteriilor de disponibilizare.
Disponibilizarea celor 13 salariaţi s-a făcut mai târziu, în baza H.G. nr. 774/2010, care nu stabileşte criterii de disponibilizare, motiv pentru care organul de conducere al institutului, respectiv Consiliul de administraţie, a stabilit ca trebuie disponibilizaţi 29 de salariaţi, conform hotărârii anexate la dosarul cauzei.
Deoarece institutul a concediat doar 13 salariaţi, în cadrul unei proceduri de concediere individuale, nicio decizie de concediere nu conţine criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) C. muncii.
Disponibilizarea celor 13 salariaţi s-a făcut ca urmare a desfiinţării posturilor ocupate de către salariaţi. în acest sens, organul de conducere al institutului a aprobat o nouă organigramă.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă prejudiciul suferit de către institut, ca urmare a nedecontării sumei de 3.815 lei, reprezentând drepturile salariale ale contestatoarei pentru prestată în cadrul contractului de finanţare POSDRU/63/3.2/S/41910: „Sprijin pentru întreprinderi şi angajaţi în vederea îmbunătăţirii competenţelor în perspectiva dezvoltării durabile”.
Afirmaţiile dnei N.I. prin care solicită plata drepturilor salariale aferente lunilor aprilie – octombrie 2010 inclusiv, în cuantum de 8.954 lei, nu sunt reale.
In această sumă solicitată de contestatoare sunt incluse şi drepturile salariale pentru munca prestată în cadrul contractului de finanţare POSDRU/63/3.2/S/419K): „Sprijin pentru întreprinderi şi angajaţi în vederea îmbunătăţirii competenţelor în perspectiva dezvoltării durabile”.
Pentru munca prestată în cadrul acestui proiect, la data întocmirii statelor de salarii s-a prevăzut această sumă de bani, dar ulterior, la momentul depunerii documentelor justificative pentru decontarea sumelor cheltuite în cadrul acestui proiect, salariaţii au fost înştiinţaţi că drepturile salariale în cuantum de 3.815,00 lei nu sunt eligibile, deoarece aceasta nu putea ocupa funcţia de expert în cadrul proiectului sus-menţionat.
Referitor la plata primei de Crăciun pentru anul 2009, consideră că instanţa de fond nu a ţinut cont de excepţia invocată în întâmpinare, prin care a solicitat acesteia să constate că prima de Crăciun pentru anul 2009 nu poate fi acordată având în vedere dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003. La momentul introducerii prezentei cereri, respectiv la 20.10.2010, termenul de prescripţie era împlinit.
în cazul de faţă nu se aplică termenul de 3 ani, deoarece nu este vorba despre plata unor drepturi salariale neacordate, ci de plata primei de Crăciun, care reprezintă un drept extrasalarial.
Având în vedere cele învederate mai sus, solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate nr. 11528/20.12.2011, în sensul eliminării din dispozitivul sentinţei a obligaţiilor menţionate.
Decizia de concediere individuală nr. 81/23.09.2010 este emisă în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, deoarece încetarea CIM a fost determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de N.I. pentru reorganizarea activităţii institutului, din motive fară legătură cu persoana salariatului, menţionând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, a avut o cauză reală şi serioasă, conform următoarelor motive:
Recurentul a fost înfiinţat prin H.G. nr. 1442/2009, prin desfiinţarea celor trei institute din coordonarea M.M.P. (I.N.C.D. „Delta Dunării” Tulcea, I.C.I.M. Bucureşti şi I.N.C.D. „Grigore Antipa” Constanţa), ca urmare a comasării prin fuziune, cu un număr total de 418 posturi.
Personalul institutelor desfiinţate a fost preluat de noul institut, conform documentelor doveditoare depuse la dosarul cauzei (acte
adiţionale semnate de contestatoare, care poartă antetul noului institut).
La data preluării personalului de la institutele desfiinţate, conform prevederilor H.G. nr. 1442/2009, nu a fost necesară stabilirea criteriilor de disponibilizare, deoarece personalul preluat s-a încadrat în numărul de posturi aprobat prin hotărârea de înfiinţare a noului institut.
Disponibilizarea celor 13 salariaţi s-a făcut mai târziu, prin H.G. nr. 774/2010, când recurentului i s-au aprobat un număr de 314 posturi. Pe cale de consecinţă, au fost reduse 104 posturi.
H.G. nr. 774/2010 nu stabileşte criterii de disponibilizare, motiv pentru care organul de conducere al institutului, respectiv Consiliul de administraţie, a stabilit ca trebuie disponibilizaţi 29 de salariaţi, conform hotărârii anexate la dosarul cauzei.
Consiliul de administraţie al I.N.C.D.P.M. a aprobat ca la reducerea posturilor să se aibă în vedere următoarele:
– ponderea salariaţilor în componenţa institutului să fie de 75% pentru salariaţii care lucrează în cercetare şi 25% pentru salariaţii care lucrează în domeniul administrativ;
– reducerea de personal să nu fie proporţională în cele trei institute, să se aprecieze performanţele economice ale fiecărui institut, iar numărul de posturi reduse să fie în concordanţă cu pierderile economice ale fiecărui institut;
– pentru I.N.C.D.P.M.-I.C.I.M. Bucureşti, care a înregistrat datorii în cuantum de 7.000.000 lei la sfârşitul anului 2009, s-a dispus reducerea unui număr mai mare de posturi.
Desfiinţarea postului ocupat de reclamantă, în cadrul Compartimentului financiar-contabilitate, a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, fiind în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii, având în vedere următoarele:
– organigrama institutului, aprobată prin Ordinul nr. 1.317/
26.08.2010 al Ministrului Mediului şi Pădurilor şi confirmată de Consiliul de administraţie, prevede un număr redus de economişti, aşa încât desfiinţarea postului ocupat de reclamantă din schema organizatorică a fost efectivă;
– din analiza comparativă a organigramelor rezultă faptul că, la acest moment, în structura organizatorică a institutului există mai puţine posturi pentru personal cu studii economice;
– nu s-au înregistrat angajări noi pe o funcţie similară celei desfiinţate, ocupată anterior de reclamantă.
Decizia de concediere individuală nr. 81/23.09.2010 conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), cu modificările şi completările ulterioare, respectiv:
a) motivaţia în fapt a concedierii: 1. dificultăţile economice care au precedat şi au determinat Autoritatea coordonatoare M.M.P. să supună institutul unui proces de reorganizare, cu un număr mai mic de angajaţi; 2. actul constitutiv al institutului – H.G. nr. 1.442/2009 (modificată şi completată prin H.G. nr. 506/2010 şi
H.G. nr. 774/2010); 3. hotărârea Consiliului de administraţie din data de 13.09.2010 care a stabilit numărul de disponibilizări;
b) temeiul de drept în baza căruia încetează contractul individual de muncă – art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii);
c) acordarea şi respectarea termenului de preaviz, în concordanţă cu prevederile art. 73 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), care stipulează că perioada de preaviz nu poate fi mai mică de 15 zile, în cazul de faţă acordându-se un preaviz 30 de zile calendaristice;
d) lipsa reală a unui loc de muncă disponibil în cadrul institutului, corespunzător pregătirii profesionale şi capacităţii de muncă a reclamantului;
e) termenul de comunicare a deciziei;
0 instanţa competentă şi termenul legal în care salariatul poate contesta decizia.
Având în vedere cele învederate mai sus, solicită a se observa că decizia de concediere individuală nr. 81/23.09.2010 este perfect legală ca formă şi conţinut, a fost emisă cu respectarea Codului muncii, respectiv art. 65 alin. (1), care prevede posibilitatea concedierii ca urmare a desfiinţării locului de muncă, generată de dificultăţi economice. Astfel, au fost respectate întocmai actele normative constitutive ale institutului.
Mai arată că prin decizia nr. 81/23.09.2010 a fost desfiinţat locul de muncă ocupat de către contestatoare, respectiv postul de economist stagiar. Din analiza comparativă a organigramelor rezultă că, la acest moment, în structura organizatorică a institutului există mai puţine posturi pentru personal cu studii economice, astfel încât postul de economist stagiar a fost desfiinţat.
Decizia nr. 81/23.09.2010 este o decizie de concediere individuală, în conformitate cu hotărârea Consiliului de administraţie care a dispus disponibilizarea prin concediere individuală a unui număr de 29 de salariaţi, din totalul de 418 posturi.
Din înscrisul depus la dosarul cauzei, denumit „încetarea raporturilor de muncă în perioada 16.09.2010 – 31.12.2010”, rezultă că dintr-un număr total de 110 salariaţi, cărora le-a încetat contractul de muncă, numai 13 (treisprezece) salariaţi au fost disponibilizaţi, conform art. 65 alin. (1) C. muncii.
Toate contractele salariaţilor din lista anexată au încetat la iniţiativa acestora, în baza unei cereri adresate directorului general al institutului şi aprobată de acesta, îndeplinindu-se astfel dispoziţiile art. 55 lit. b) C. muncii.
Prin urmare, consideră că susţinerile contestatoarei referitoare la aplicarea în cazul de faţă a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. muncii este eronată.
Având în vedere cele menţionate mai sus, rezultă că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Codului muncii privind concedierea colectivă.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a apreciat recursul formulat drept fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Instanţa de fond a anulat decizia contestată, reţinând că în speţă este vorba de o concediere colectivă, iar în decizie nu au fost menţionate criteriile de selecţie, motiv ce ar atrage nulitatea acesteia. Din analiza deciziei contestate raportat la întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că Tribunalul a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, Curtea reţine că decizia nr. 81/23.09.2010 emisă de recurentă, concretizând o măsură de desfacere a CIM luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
Aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate şi din actele care au stat la baza acesteia, în cauză nu a existat o concediere colectivă, ci o concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.
La data concedierii, intimata ocupa funcţia de economist stagiar, aspect care rezultă din decizia nr. 24/01.09.2010, din actele adiţionale nr. 781/25.08.2010 şi nr. 883/22.09.2010 şi din menţiunile carnetului de muncă depus la dosar.
Prin decizia contestată s-a dispus încetarea CIM al salariatei, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de aceasta.
Prima instanţă a reţinut că încetarea CIM a intervenit în cadrul unei concedieri colective ce ar fi avut loc în cadrul angajatorului, aspect ce ar fi dovedit de notificarea nr. 148/02.09.2010 şi de reducerea unui număr de 104 posturi, ca urmare a H.G. nr. 774/2010.
Curtea a înlăturat considerentele primei instanţe pe acest aspect, precum şi susţinerile intimatei-contestatoare, deoarece în cadrul institutului recurent a intervenit o reorganizare determinată de reducerea numărului maxim de posturi prin H.G. nr. 774/2010, de la 418 la 314 posturi. Structura organizatorică a angajatorului a fost aprobată prin Ordinul nr. 1347/26.08.2010.
în acest context, angajatorul a început demersurile pentru încetarea contractelor salariaţilor ce ocupau posturile desfiinţate, notificând sindicatelor, I.T.M. şi A.O.F.M. intenţia de concediere colectivă. Aceasta este notificarea nr. 148/02.09.2010 despre care face vorbire prima instanţă.
Dar, reducerea numărului de posturi nu a determinat şi concedierea unui număr similar de salariaţi, deoarece cea mai mare parte a salariaţilor afectaţi de reorganizare au solicitat încetarea CIM prin
acordul părţilor. In consecinţă, intenţia de concediere colectivă notificată de angajator nu s-a finalizat, deoarece au fost disponibilizaţi în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii un număr mai mic de salariaţi decât minimul prevăzut de art. 68 alin. (1) lit. c) C. muncii.
Astfel, din relaţiile puse la dispoziţie de angajator cu nr. 1691 /09.09.2011 rezultă că doar 14 salariaţi au fost disponibilizaţi în temeiul art. 65 C. muncii, în cazul celorlalţi salariaţi încetarea CIM intervenind prin pensionare (într-un caz), prin concediere disciplinară în temeiul art. 264 alin. (1) lit. 0 C. muncii (două cazuri) şi prin acordul părţilor, în baza art. 55 lit. b) C. muncii (93 de cazuri).
în aceste condiţii, având în vedere că numărul maxim de posturi pentru recurent şi pentru subunităţile sale era de 418 anterior reorganizării, nu sunt îndeplinite cerinţele imperative prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. muncii, de vreme ce din actele dosarului nu rezultă că ar fi fost concediaţi cel puţin 30 de salariaţi din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, din iniţiativa angajatorului.
In categoria salariaţilor ce trebuie avuţi în vedere pentru a identifica o concediere colectivă nu intră acei angajaţi care şi-au exprimat acordul la încetarea CIM, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. muncii, la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat CIM din iniţiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestora.
încetarea prin acord a CIM nu intră în această categorie, deoarece, potrivit art. 55 C. muncii, este reglementată ca modalitate distinctă de încetare ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, aceasta din urmă putând interveni doar în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.
în concluzie, în speţă este vorba de o concediere individuală şi nu de una colectivă, urmând a fi înlăturate considerentele primei instanţe şi susţinerile din cererea introductivă pe acest aspect.
în aceste condiţii, decizia de concediere colectivă nu trebuia să prevadă sub sancţiunea nulităţii criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, potrivit art. 74 lit. c) raportat la 69 alin. (2) lit. d) C. muncii, deoarece, potrivit textului de lege invocat, această cerinţă este obligatorie numai în cazul concedierilor colective.
Deci, din punct de vedere formal, decizia cuprinde toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 74 C. muncii, neputând fi reţinută nici susţinerea contestatoarei că în decizie nu este indicat postul care se desfiinţează şi numărul CIM, deoarece aceasta nu este o cerinţă prevăzută de lege.
In cadrul acţiunii introductive de instanţă, sub aspectul criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 1442/2009 raportate la art. 6 alin. (5)-(6) din Legea nr. 329/2009, susţineri care nu pot fi reţinute, deoarece chiar actul normativ citat de intimata-contestatoare arată expres că încetarea raporturilor de muncă ale personalului, ca urmare a reorganizării, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi a prevederilor legale privind
protecţia socială. Or, procedura legală este reglementată de Codul muncii, potrivit căruia cerinţa prevederii criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate în decizie se aplică doar în cazul concedierilor colective.
Articolul 6 din Legea nr. 329/2009 şi art. 6 din H.G. nr. 1442/2009 impun respectarea acestor criterii, iar nu inserarea lor, sub sancţiunea nulităţii absolute, în cuprinsul deciziei de concediere individuală.
Din acest punct de vedere, intimata-contestatoare nu a indicat aspecte concrete privind nerespectarea criteriilor minimale de stabilire a ordinii de prioritate, neinvocând în concret împrejurarea că au existat persoane care, deşi se încadrau în criteriile prevăzute de lege, nu au fost concediate. Nu poate fi pretins din partea angajatorului, chiar dacă acesta are sarcina probei, să detalieze situaţia tuturor angajaţilor săi la data reorganizării, prin prisma criteriilor minimale prevăzute de lege, în lipsa unor critici concrete din partea contestatoarei.
în plus, în cazul unei concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, dacă se intenţionează desfiinţarea unui număr mai mic de posturi decât cele similare existente, angajatorul are posibilitatea de a aprecia în concret asupra oportunităţii şi necesităţii desfiinţării unui post sau a altuia. Nu este însă cazul în speţă, deoarece analiza aplicării criteriilor de prioritate se face doar în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat. Cum aceasta era singura salariată care ocupa postul de economist stagiar şi nu exista un post similar, nu se poate vorbi de încălcarea unor criterii de prioritate.
Reţinând legalitatea deciziei contestate, Curtea este chemată să analizeze temeinicia concedierii dispuse prin aceasta, urmând a analiza criticile intimatei pe acest aspect. Contestatoarea a mai invocat faptul că nu a existat o cauză reală, efectivă şi serioasă la baza concedierii.
în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza
concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de
muncă determinată de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu
necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Sub acest aspect este de remarcat că, din decizia contestată, cât şi din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, reiese caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă, în realitate având loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestuia din structura funcţional-organizatorică a angajatorului.
Sub acest aspect, trebuie avute în vedere statele de funcţii depuse de către recurentă, din care rezultă desfiinţarea efectivă şi definitivă a postului de economist stagiar.
Postul respectiv nu a fost reînfiinţat ulterior concedierii intimatei, iar angajările ulterioare, aşa cum rezultă din extrasele din Registrul de evidenţă a salariaţilor, nu au fost făcute pe funcţia de economist stagiar. Ulterior, institutul a mai făcut angajări, dar pe cu totul alte funcţii. Persoanele de specialitate economică angajate ulterior au avut doar CIM pe durată determinată, în funcţie de necesităţile temporare ale institutului, în vederea realizării obiectului său de activitate, şi nu au ocupat postul de economist stagiar, ci alte funcţii.
Intimata a invocat faptul că preluarea personalului de la fostele institute care au fuzionat nu s-a realizat în termen legal, aspect ce ar fi dovedit de faptul că noua entitate nu se regăseşte în evidenţele
I.T.M. Curtea nu poate reţine aceste susţineri deoarece reorganizarea şi comasarea prin fuziune a fostelor entităţi s-a realizat în baza legii, producând toate efectele prevăzute de Legea nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1441/2009. Potrivit art. 6 din acest ultim act normativ, preluarea personalului a avut loc în baza hotărârii respective, aceasta specificând şi modul de preluare şi repartizare a personalului. Ca efect al acestor dispoziţii legale a fost preluată şi intimata de noul institut rezultat în urma comasării prin fuziune, în limita posturilor prevăzute la art. 5, respectiv un număr total de posturi de 418.
Desfiinţarea postului său a avut loc ulterior, în urma adoptării H.G. nr. 774/28.07.2010 publicată în M. Of. nr. 547/2010, prin care s-a stabilit pentru I.N.C.D.P.M. şi subunităţile sale un număr maxim de posturi de 314.
Nici faptul că prin decizia nr. 24/01.09.2010 a fost numită pe postul de economist stagiar nu poate fi interpretat în sensul că postul nu a fost desfiinţat efectiv sau că acesta figura în noua organigramă, aşa cum susţine intimata. Numirea pe postul respectiv a intervenit
ca urmare a expirării perioadelor în care fusese delegată temporar pe postul de şef compartiment financiar-contabilitate şi nu echivalează cu existenţa postului respectiv în structura organizatorică a recurentului aprobată prin Ordinul nr. 1347/26.08.2010 emis de către M.M.P.
Desfiinţarea locului de muncă a avut o cauză reală şi serioasă, determinată de limitarea numărului maxim de posturi prin act normativ şi de dificultăţile economice cu care se confrunta institutul,
fară a disimula realitatea. In procedura respectivă nu a fost vizat doar postul ocupat de intimată, ci au fost desfiinţate mai multe posturi.
La baza desfiinţării postului a fost o cauză reală şi serioasă, reducerea de posturi fiind stabilită prin lege, act normativ obligatoriu, pe care angajatorul era chemat să-l aplice.
în urma reorganizării prevăzute de Legii nr. 329/2009, fosta instituţie în care-şi desfăşură activitatea intimata a fost desfiinţată, aşa cum rezultă din anexa 2 la lege (poziţia 20), realizându-se comasarea celor 3 institute prevăzute la poziţiile 18-20, activitatea acestora fiind preluată de către I.N.C.D.P.M., finanţat din venituri proprii şi sprijinit financiar de la bugetul de stat, potrivit H.G. nr. 1442/2009. Numărul maxim de posturi stabilit prin H.G. nr. 1442/2009 a fost de 418, stabilindu-se prin acelaşi act normativ repartizarea concretă a acestora. Ulterior, a intervenit un nou act normativ, respectiv H.G. nr. 774/28.07.2010, prin care a fost redus numărul maxim de posturi la 314, motiv pentru care a recurenta şi-a reorganizat activitatea internă şi a stabilit o nouă structură, aprobată prin Ordinul nr. 1347/26.08.2010 emis de către M.M.P. Modificarea prin lege a numărului maxim de posturi a fost cauza desfiinţării postului ocupat de intimată, angajatorul fiind obligat să-şi modifice structura internă, drept pentru care nu se poate reţine că nu a existat o cauză reală şi serioasă. Prin urmare, angajatorul nu mai avea altă posibilitate decât să aplice actul normativ menţionat, să reducă numărul de posturi şi să procedeze la concedierea salariaţilor care ocupau aceste posturi.
Mai mult, în decizie se face vorbire şi despre dificultăţile economice cu care se confrunta institutul, aspect dovedit în cauză, având în vedere datoriile mari pe care acesta le înregistra către bugetul de stat şi bugetele speciale de asigurări sociale, asigurări de sănătate şi şomaj. Situaţia economică dificilă a institutului rezultă şi din nota de fundamentare la H.G. nr. 506/2010, din care rezultă că
acesta înregistra datorii la bugetul de stat, furnizori şi salariaţi, în valoare de 7.000.000 lei.
In concluzie, Curtea constată că la baza desfiinţării postului a existat o cauză reală şi serioasă.
In concluzie, decizia contestată este legală şi temeinică, motiv pentru care recursul este fondat pe acest aspect, urmând a fi admis. Curtea va modifica în parte sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei împotriva deciziei de concediere şi a cererilor accesorii privind plata despăgubirilor prevăzute de art. 78 C. muncii, în varianta anterioară republicării, precum şi a cererii de reintegrare în postul deţinut anterior, ca neîntemeiate, având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa pe contestaţie.
In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la netemeinicia pretenţiilor reclamantei pentru suma de 3.815 lei, reprezentând drepturi salariale pentru munca prestată în cadrul contractului de finanţare POSDRU 63/3.2/S/41910, Curtea nu a reţinut susţinerile recurentei.
Astfel, chiar în cererea de recurs se recunoaşte faptul că intimata
a prestat activitatea respectivă. In acest sens, între părţi a fost încheiat actul adiţional nr. 2165/22.06.2010, stabilindu-se ca în perioada 26.03.2010 – 02.07.2012 intimata să îndeplinească funcţia de expert contabil în cadrul proiectului POSDRU 63/3.2/S/41910, cu un salariu orar brut de 50,83 lei/oră. Numărul maxim de ore pe lună era de 40 ore.
Recurenta recunoaşte prestarea activităţii respective pentru care a întocmit şi state de plată, dar invocă faptul că sumele respective nu au fost decontate, deoarece i s-a comunicat că intimata, fiind angajată a recurentei, nu putea ocupa funcţia de expert contabil în cadrul proiectului, aspect care rezultă din adresa nr. 4398/24.05.2011.
Curtea a înlăturat susţinerile recurentei, deoarece faptul că sumele respective nu au fost rambursate nu o exonerează de plata drepturilor salariale stabilite în baza actului adiţional încheiat cu salariata sa. Angajatorul implicat în proiectul respectiv trebuia să cunoască legislaţia şi, în condiţiile existenţei unor incompatibilităţi,
nu trebuia să încheie actul adiţional la CIM. In condiţiile în care a semnat actul adiţional, iar intimata a prestat activitatea respectivă, aceasta are dreptul la plata contravalorii muncii sale.
Curtea a constatat netemeinicia motivului de recurs referitor la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune privind plata primei de Crăciun 2009, deoarece în cauză nu este aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de art. 283 lit. e) C. muncii, ci termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 lit. c), prima de Crăciun fiind asimilată drepturilor salariale, chiar dacă dreptul respectiv a fost stabilit prin CCM.
In acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 155 C. muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării, în noţiunea de adaosuri intrând şi primele de orice fel.
In ceea ce priveşte critica referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 169-170 C. muncii, Curtea a constatat că prima instanţă nu a făcut aprecieri pe acest aspect, motiv pentru care nu va analiza aceste susţineri, neavând legătură cu sentinţa recurată.
In ceea ce priveşte motivul de recurs de la pct. IV din cerere, referitor la salariile compensatorii, Curtea a constatat că în cererea introductivă de instanţă există o cerere subsidiară pe acest aspect, reclamanta solicitând plata sumelor compensatorii în cazul concedierii.
Prima instanţă nu a acordat aceste pretenţii, deoarece a admis contestaţia şi a dispus reintegrarea salariatei, motiv pentru care nu se mai impunea analizarea pretenţiilor respective.
în condiţiile în care recursul urmează a fi admis, modificându-se în parte sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei împotriva deciziei de concediere, Curtea este chemată să se pronunţe şi pe cererea subsidiară având ca obiect plata salariilor compensatorii în cazul concedierii. Prin aceasta nu se încalcă dispoziţiile art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., deoarece Curtea va modifica sentinţa şi va respinge contestaţia şi cererile accesorii. Intimata nu avea interes să formuleze recurs pe acest aspect, deoarece cererea sa principală fusese admisă.
Având în vedere dispoziţiile art. VI.47 alin. (4) din CCM la nivel de unitate, salariata trebuia să beneficieze de o indemnizaţie egală cu un salariu de bază brut din luna premergătoare concedierii, deoarece a fost concediată din cauze fară legătură cu persoana sa.
Recurenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, motiv pentru care pretenţiile reclamantei pe acest aspect sunt întemeiate, hotărârea urmând a fi modificată în acest sens.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că salariile compensatorii se acordă doar în cazul concedierilor colective, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. VI.47 alin. (4) din CCM la nivel de unitate, indemnizaţia respectivă este acordată în cazul concedierilor fară culpa salariatului, indiferent dacă acestea sunt individuale sau colective.
Situaţia financiară a institutului reprezintă o cauză reală şi serioasă pentru desfiinţarea postului, dar nu poate fi o cauză exone-ratoare de răspundere pentru sumele cu titlu de compensaţii în cazul concedierilor, obligaţia respectivă rezultând din convenţia colectivă.
Faţă de toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată şi a respins contestaţia împotriva deciziei de concediere şi cererile privind reintegrarea şi plata despăgubirilor prevăzute de art. 78 C. muncii, obligând pârâta la plata indemnizaţiei egale cu un salariu de bază brut din luna premergătoare concedierii, conform art. VI.47 alin. (4) din CCM la nivel de unitate, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii instanţei de fond.
