Potrivit art. 65 alin. (2): „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii. Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării activităţii angajatorului.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. (2) C.muncii este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.
Secţia I civilă, Decizia nr. 783 din 13 decembrie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 8707/118/2010 reclamanta M.F.S. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 6/12.07.2010, prin care s-a dispus concedierea sa din postul de diriginte de șantier, reintegrarea pe postul anterior deținut sau pe un post similar acestuia și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu valoarea salariilor indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a beneficiat anterior.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost angajată la societatea pârâtă în funcția de diriginte de șantier, fiind numită ca responsabilă de contract pentru lucrările de construcții și sistematizări efectuate în cadrul șantierului. Ulterior, prin decizia nr. 6/12.03.2010 a fost numită inspector în domeniul securității și sănătății în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită și responsabil cu protecția mediului.
A mai susținut reclamanta că la data de 12.07.2010 s-a dispus concedierea sa din funcția de director de șantier, în temeiul art. 65 alin. (1) C.muncii , motivul desființării postului fiind acela al externalizării activității conform noii organigrame a societății.
A apreciat reclamanta că decizia de concediere este nelegală și se impune anularea ei, în primul rând pentru că nu subzistă motivul care a stat la baza măsurii concedierii.
Astfel, prin natura activității pe care o presupunea, postul de diriginte de șantier nu putea fi externalizat, ci trebuia fi ocupat de un angajat cu normă întreagă în cadrul societății, întrucât erau neexecutate lucrările de sistematizare și de împrejmuire, instalațiile PSI, instalațiile pluviale, cariera de piatră și cabina de pază. Totodată, conform Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, chiar și după finalizarea lucrării și realizarea recepției finale, investiția trebuie urmărită în timp de un inginer constructor.
în realitate, adevărata cauză a concedierii sale o constituie conflictele pe care le-a avut cu conducerea societății pe tema unor înscrisuri care ar fi trebuit întocmite pentru o anumită construcție.
în apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.
Pe această cale, pârâta a susținut că desființarea postului de diriginte de șantier a fost efectivă, acest post fiind suprimat din organigramă și din statul de funcții ca urmare a finalizării investiției și a externalizării activității, în vederea rentabilizării societății prin reducerea cheltuielilor. Societatea a apelat la varianta externalizării acestei activități pentru a putea utiliza temporar un diriginte de șantier în perioada necesară, această măsură implicând costuri mult mai mici, în considerarea crizei financiare și a dificultăților economice cu care se confruntă firma.
Cu privire la pretinsă încălcare a procedurii impuse de art. 64 alin. (1) C.muncii , pârâta a subliniat că propunerea unui loc de muncă vacant este obligatorie în situația în care concedierea se dispune pentru inaptitudine fizică sau psihică a salariatului sau pentru necorespundere profesională, situație în care reclamanta nu s-a regăsit. Dispozițiile art. 64 C.muncii nu au în vedere ipoteza concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, indiferent dacă este vorba despre o concediere individuală sau una colectivă.
Prin sentința civilă nr. 2895/16.05.2011 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Conform contractului individual de muncă nr. 9/14.04.2008, încheiat între părți, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcția de director șantier.
Articolul F din acest contract prevedea obligația salariatului de a îndeplini atribuțiile stabilite prin fișa postului, anexă la contractul individual de muncă.
Prin decizia nr. 6/12.03.2010, emisă de societatea pârâtă, reclamanta a fost desemnată în calitate de inspector în domeniul securității și sănătății în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită și ca responsabil protecția mediului.
Deși pentru aceste noi atribuții stabilite de către angajator a fost întocmită și o fișă a postului, contractul individual de muncă nu a fost modificat prin act adițional cu privire la funcția deținută de reclamantă, astfel încât aceasta a rămas încadrată tot în funcția de diriginte de șantier, având și responsabilități în materie de protecția muncii și protecția mediului.
De altfel, desemnarea prin decizia angajatorului a salariatului care să îndeplinească activitățile de protecția muncii, constituie o procedură impusă chiar de art. 8 alin. (1) din Legea nr. a securității și sănătății în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulți lucrători pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de activitățile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere și/sau unitate, denumiți lucrători desemnați. Totodată, potrivit art. 20 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului/ lucrătorilor pentru a se ocupa de activitățile de prevenire și protecție se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fișa postului activitățile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar și mijloacele adecvate să le efectueze.
în consecință, în cazul reclamantei nu se poate vorbi despre un cumul de funcții, întrucât acesta ar fi presupus încheierea a două contracte individuale de muncă și ocuparea a două funcții distincte în organigrama și statul de funcții ale societății pârâte. Reclamanta a ocupat funcția de diriginte de șantier, având și atribuții complementare acestui post, respectiv în materie de protecția muncii și protecția mediului, fără ca aceste noi atribuții să se concretizeze măcar într-o creștere a salariului stabilit prin contractul individual de muncă.
Prin urmare, în analiza legalității și temeiniciei deciziei de concediere, instanța va porni de la constatarea că reclamanta a ocupat postul de diriginte de șantier, astfel că îndeplinirea condițiilor art. 65 C.muncii va fi verificată prin raportare la acest post.
Potrivit textului de lege invocat chiar de către angajator în cuprinsul deciziei, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Din analiza coroborată a organigramelor și statului de funcții, rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desființării, decizia de concediere este legală.
în ce privește caracterul real și serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină și jurisprudență s-a subliniat în mod constant că pentru a se reține îndeplinirea condiției impuse de art. 65 alin. (2) C.muncii este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea. Prin reorganizarea societății, în baza art. 65 C.muncii , se înțelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum și orice măsură de ordin organizatoric vizând creșterea performanțelor în activitate, singurul îndreptățit să decidă în acest sens fiind angajatorul, care este liber să gestioneze politica de personal în direcțiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activității, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activității sale.
Desființarea postului reclamantei a fost determinată de externalizarea activității de diriginte de șantier, aprobată prin Hotărârea Consiliului de Administrație din data de 7.06.2010. în concret, externalizarea a presupus predarea activității interne specifice postului de diriginte de șantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activității societății și pentru optimizarea costurilor.
Nu pot fi reținute susținerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de șantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcție la fabrica de ciment activ al societății, întrucât nici o dispoziție legală nu obliga pârâta ca atribuțiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.
Din cele expuse anterior rezultă că desființarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă și a avut la bază o cauză reală și serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activității de diriginte de șantier pentru o investiție la care lucrările de execuție fuseseră sistate.
în ce privește motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispozițiile art. 64 C.muncii , urmează a se reține că obligația angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate, compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, sau în lipsa unui asemenea loc vacant obligația de a se adresa agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c) – inaptitudine fizică și/sau psihică a salariatului, art. 61 lit. d) – necorespundere profesională, precum și în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit. f) C.muncii.
Prin urmare, concedierea reclamantei fiind dispusă în temeiul art. 65 alin. (1) C.muncii , nu deveneau incidente prevederile art. 64 alin. (2) invocate prin acțiune.
M.F.S. a formulat la data de 19.09.2011 recurs împotriva sentinței civile nr. 2895/16.05.2011 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
1. Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că măsura concedierii recurentei a vizat doar funcția de diriginte de șantier, nu și pe cea de responsabil cu protecția muncii și responsabil cu protecția mediului.
Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că, deși recurenta a avut un contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată numai cu privire la funcția de diriginte de șantier, aceasta a îndeplinit în realitate două funcții, ocupând două posturi: diriginte de șantier și responsabil cu protecția muncii și protecția mediului, fiind concediată însă numai din cea de diriginte de șantier.
Acest aspect rezultă din cele două fișe de post depuse la dosarul cauzei, ambele conținând atribuții ale recurentei.
Prin decizia nr. 6/12.03.2010 a fost desemnată ca inspector în domeniul securității și sănătății în muncă și prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită ca responsabil cu protecția muncii și mediului.
în organigrama societății pârâte de la data angajării recurentei cele două posturi figurează în mod distinct. Instanța de fond a reținut în mod eronat și fără a exista probe în acest sens că „această organigramă datează în mod cert dintr-o perioadă anterioară angajării recurentei în funcția de diriginte șantier, de vreme ce acest post nu este menționat în cadrul serviciului mecano-energetic”.
Recurenta arată că nu a făcut niciodată parte din Serviciul Mecano-Energetic, ci din Serviciul Investiții, conex acestuia, conform organigramei anexate, condus de un Director de Investiții al cărui post nu s-a restructurat în urma încheierii investiției. Are pregătirea necesară pentru funcția de Responsabil compartiment protecția muncii și mediu, cu decizii de Inspector protecția muncii și responsabil protecția mediului, date în urma absolvirii cursurilor la care a fost trimisă de conducerea societății. S-a ocupat în mod efectiv de partea de protecție a muncii încă de la angajare, toate convențiile de lucrări și instructajele cu personal aferente contractelor sunt încheiate de contestatoare și chiar este declarată la Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța ca și Coordonator de Sănătate și Securitate în Muncă.
Revenea societății angajatoare obligația încheierii unui act adițional la contractul individual de muncă în care să se menționeze și postul de responsabil cu protecția muncii și a mediului, astfel că aceasta nu își poate invoca propria culpă pentru a se apăra.
Retribuirea sa necorespunzătoare, în condițiile în care ocupa două posturi și era plătită numai pentru unul, reprezintă un abuz al angajatorului și nu poate fi reținut ca probă împotriva sa, ea fiind cea prejudiciată în acest context.
Comparând organigrama din mai 2010, anterior concedierii sale, cât și în cea din iulie 2010, ulterioară acestei măsuri, este evident că a fost desființat numai postul ocupat de recurentă, niciun alt angajat nefiind afectat de așa-zisa reorganizare a societății pârâte.
2. Instanța de fond a apreciat în mod greșit că măsura concedierii recurentei a fost legală în condițiile în care postul acesteia de diriginte de șantier a fost desființat, ignorând faptul că atribuțiile de diriginte de șantier nu încetaseră și, mai mult, au fost supuse externalizării.
Subliniază faptul că postul de diriginte de șantier nu poate fi externalizat, el putând fi îndeplinit numai de către un angajat cu normă întreagă în societatea respectivă, dată fiind tocmai natura activității prestate de un diriginte de șantier.
După concedierea sa, rămân de realizat din investiția inițială al cărei diriginte de șantier a fost, lucrările de sistematizare care trebuie vizate de un diriginte de șantier cu specialitatea inginer constructor. De asemenea, mai sunt de realizat lucrări de împrejmuire, instalațiile PSI, instalațiile pluviale, cariera de piatră, cabina de pază.
Ulterior realizării lor, aceste lucrări trebuiau urmărite în timp de către un inginer constructor din momentul efectuării recepției la terminarea lucrărilor și până la recepția finală a acestora.
De asemenea, martorul I.C. audiat în cauză a arătat în ce constă activitatea recurentei în cadrul societății pârâte și care erau atribuțiile sale de serviciu, dar instanța de fond nu are în vedere depoziția acestuia, fără a motiva însă nici măcar înlăturarea ei.
Instanța de fond nu ține seama de faptul că recurenta era reprezentantul SC C. SA care avea pregătirea și obligația de a urmări investiția în perioada de garanție, adică perioada de la recepția la terminarea lucrării până la recepția finală.
Menționează că este atestată ca „responsabil cu urmărirea specială a comportării în exploatare a construcțiilor”, numai că perioada de atestare trebuie prelungită, astfel că putea asigura în continuare desfășurarea activității respective.
Din declarația martorului audiat în cauză a rezultat faptul că investiția realizată de SC C. SA la care recurenta era diriginte de șantier nu este încheiată. De asemenea, pârâta nu a depus notificarea de finalizare a lucrării la Inspectoratul în Construcții Constanța.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că „lucrările de execuție au încetat în luna mai 2010”, numai pe baza declarației martorului pârâtei, S.C., ținând seama de procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. 53/02.09.2010, depus chiar de către pârâtă la dosarul cauzei.
Procesul-verbal la terminarea lucrărilor trebuia încheiat înainte de data restructurării postului de diriginte de șantier, deci declarația lui SC C. SA precum că s-a încheiat lucrarea a fost falsă, așa cum a declarat că nu mai are nevoie de acest post și s-a angajat un diriginte de șantier cu contract (persoană fizică) și cu un salariu similar recurentei.
Martorul I.C. a declarat că el îndeplinea activitatea de supervizare a lucrărilor de construire din partea băncii și că la momentul concedierii recurentei acestea nu erau finalizate. Același martor a arătat că a continuat activitatea de supervizare până în luna septembrie 2010 când a încetat colaborarea cu SC C. SA.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că „desființarea postului ocupat de recurentă a fost efectivă și a avut o cauză reală și serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activității de diriginte de șantier pentru o investiție la care lucrările de execuție fuseseră sistate”.
Externalizarea unui serviciu nu înseamnă desființarea postului deoarece nu determină o efectivă desființare a activității respective.
SC C. SA a angajat un nou diriginte de șantier prin contract de prestare servicii (persoană fizică) după plecarea recurentei.
în răspunsul la interogatoriul administrat în cauză, pârâta-intimată a recunoscut că a încheiat un contract de prestări servicii pe perioada determinată cu H.C., la data de 19.07.2010, pentru îndeplinirea atribuțiilor de diriginte de șantier.
Instanța de fond reține în mod greșit că „nu se poate aprecia că pârâta a acționat cu rea-credință atunci când a optat pentru soluția de externalizare a activității de diriginte de șantier, încheind în acest sens contract de prestări servicii pe durata determinată al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plății salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată”.
Există, de asemenea, posibilitatea încheierii unui contract de prestări de servicii cu recurenta pentru finalizarea lucrării respective.
Măsura reorganizării acesteia nu se justifică din punct de vedere economic, fiind adoptată în mod evident doar pentru a o putea îndepărta din societate. De altfel, recurenta a fost singurul angajat afectat de măsura reorganizării și care a fost concediat ca urmare a desființării postului său, fapt confirmat chiar de către pârâta din prezenta cauză.
Adevărata cauză a prezentei concedieri o reprezintă anumite conflicte pe care le-a avut în ultima perioadă cu conducerea societății determinate de anumite înscrisuri ce ar fi trebuit să existe pentru o anumită construcție, înscrisuri care însă nu se pot întocmi decât la finalizarea lucrărilor și după recepția finală a acestora.
Acest aspect este demonstrat de anunțul electronic postat de SC C. SA pe un site specializat în care se solicită angajarea unui inginer constructor cu exact aceeași pregătire cu a recurentei și pentru a desfășura aceleași activități pe care le desfășura și ea.
3. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că recurenta putea fi angajată pe un alt post în cadrul SC C. SA, conform pregătirii sale profesionale.
în decizia de concediere se precizează că „în societate nu există posturi vacante” pe care recurenta ar putea să fie încadrată, în condițiile în care are pregătire de specialitate inginer construcții, dar are și abilitatea legală de inspector în domeniul securității și sănătății în muncă și inspector în domeniul protecției mediului, așa cum a arătat mai sus.
în condițiile în care concedierea recurentei a fost nelegală se impune repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere prin reintegrarea sa pe postul ocupat anterior.
Dacă instanța va aprecia că măsura concedierii este legală ca urmare a desființării postului de diriginte de șantier ocupat de recurentă, solicită obligarea pârâtei la încadrarea sa pe un post similar pregătirii sale profesionale în cadrul aceleiași unități.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform contractului individual de muncă nr. 9/14.04.2008 încheiat între părți, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcția de director șantier.
Prin decizia nr. 6/12.03.2010 și respectiv nr. 16/10.05. 2010, reclamantei i-au fost date atribuții în plus, respectiv de inspector în domeniul securității și sănătății în muncă și responsabil cu protecția muncii.
Nu se poate reține că reclamanta a avut un cumul de funcții, prin contractul individual de muncă aceasta având doar funcția de diriginte de șantier și atribuții complementare acestui post, respectiv în materia protecției muncii și a protecției mediului.
De asemenea, prin decizia angajatorului, desemnarea salariatului care să îndeplinească activitățile de protecția muncii constituie o procedură impusă de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulți lucrători pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de activitățile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere și/sau unitate, denumiți lucrători desemnați.
Totodată, potrivit art. 20 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului pentru a se ocupa de activitățile de prevenire și protecție se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fișa postului activitățile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar și mijloacele adecvate să le efectueze.
Din organigramele depuse la dosar de către pârâtă, rezultă că postul de responsabil protecția mediului și protecția muncii nu a mai fost menținut de angajator, ceea ce înseamnă că la momentul la care reclamanta a preluat atribuțiile specifice în domeniile respective, postul a fost suprimat din structura organizatorică a pârâtului, angajatorul optând pentru varianta desemnării unor angajați, încadrați în alte posturi care să exercite și aceste noi sarcini de serviciu.
Prin decizia contestată s-a dispus, în temeiul art. 65 alin. (1) C.muncii , încetarea contractului individual de muncă al reclamantei din funcția de diriginte de șantier, ca urmare a desființării postului și externalizării acestei activități.
Potrivit art. 65 alin. (1) C.muncii , „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin. (2): „desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcții sau organigrama societății.
Din analiza organigramelor și statului de funcții rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât sub aspectul caracterului efectiv al desființării decizia de concediere este legală.
Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală și serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării activității angajatorului.
Astfel, prin Hotărârea Consiliului de administrație din 7.06.2010, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere, s-a aprobat reorganizarea societății prin externalizarea activității de diriginte de șantier, fapt care a determinat desființarea postului aferent.
în doctrină și jurisprudență s-a subliniat în mod constant că pentru a se reține îndeplinirea condiției impuse de art. 65 alin. (2) C.muncii , este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea.
în concret, externalizarea a presupus predarea activității interne specifice postului de diriginte de șantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activității societății și pentru optimizarea costurilor.
Externalizarea unei activități nu presupune ca în cadrul unității angajatoare să nu se mai desfășoare activități de genul celor ce intrau în sfera atribuțiilor de serviciu ale salariatului concediat, ci implică predarea acestor activități, pe bază de contract, fie unei firme specializate, fie unei alte persoane din afara societății, în primul rând pentru un cost mai mic.
Nu pot fi reținute susținerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de șantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcții la fabrica de ciment activ al societății, întrucât nici o dispoziție legală nu obligă pârâta ca atribuțiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.
Societatea pârâtă nu este una cu obiect de activitate în domeniul construcțiilor, ci doar beneficiara unei lucrări de construcție care a angajat un diriginte de șantier în vederea realizării unicului activ al societății reprezentat de fabrica de ciment.
în condițiile în care lucrările de execuție au încetat din luna mai 2010, aspect confirmat de martorul S.C., nu se poate aprecia că pârâta a acționat cu rea-credință atunci când a optat pentru soluția externalizării activității de diriginte de șantier, încheind în acest sens un contract de prestări de servicii pe durată determinată, al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plății salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
în ceea ce privește motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispozițiile art. 64 C.muncii , Curtea urmează a reține că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât obligația angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c) – inaptitudine fizică și/sau psihică a salariatului, art. 61 lit. d) – necorespundere profesională, precum și în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit. f) C.muncii.
în concluzie, desființarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă și a avut la bază o cauză reală și serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activității de diriginte de șantier pentru o investiție la care lucrările de execuție fuseseră sistate din cauza problemelor financiare ale societății, datorate contextului economic de criză.
Susținerea recurentei că se impunea menținerea acesteia până la finalizarea lucrării și încheierea procesului-verbal de recepție este neîntemeiată, având în vedere că societatea nu era în măsură să mențină un post care nu mai avea nici o justificare raportat la situația de fapt. în caz contrar, societatea ar fi fost obligată să suporte cheltuielile cu salariul, fără ca salariata să presteze o activitate, din lipsa surselor financiare pentru finalizarea lucrărilor de construcții.
Afirmația recurentei că a fost singurul angajat al societății concediat nu are relevanță, având în vedere că celelalte departamente ale societății funcționează. La momentul concedierii s-au sistat lucrările la construcția activului fabrică de ciment, urmând ca acestea să fie reluate la momentul și în funcție de posibilitățile societății de a suporta în continuare aceste lucrări.
Declarația martorului I.C. referitoare la faptul că la momentul concedierii reclamantei nu se terminaseră efectiv lucrările, întrucât la acel moment nu se efectuase recepția finală, nu are relevanță atât timp cât activitatea de diriginte de șantier a fost externalizată, urmând a fi exercitată de un prestator de servicii și continuată în funcție de posibilitățile financiare ale pârâtei.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Jelena Zalman)
