– Codul muncii: art. 65, art. 74 lit. a) şi c)
– Cod civil: art. 1177, art. 1976
Decizia a fost emisă în temeiul art. 65 alin. 1 C. muncii, astfel că trebuia să cuprindă cazul concret de încetare a contractului individual de muncă, conform art. 74 alin. 1 lit. a) C. muncii, ceea ce presupunea menţionarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă.
în condiţiile în care nu se arata cânjl fi în ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariat, de către cine a fost dispusă, prin ce act decizional şi al cărui organ, când şi în cadrul cărei proceduri s-a prevăzut şi aprobat desfiinţarea postului şi s-a aprobat şi o nouă organigramă, acte ce trebuiau să existe anterior concedierii şi emiterii deciziei de concediere şi trebuiau indicate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibilă o verificare a îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. 2 C. muncii, nu se poate reţine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului.
(Decizia civilă nr. 5265/R din 30.09.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 7882/17.12.2008 pronunţată în dosarul nr. 30855/3/2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte contestaţia privind pe contestatoru! F.M. şi pe pârâta SC T. SA; a dispus anularea deciziei de concediere nr. 8/06.05.2008; obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii şi până la reîncadrare; a respins capătul de cerere privind plata daunelor morale; a obligat intimata la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către contestator.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din punct de vedere formal, decizia de desfacere a contractului de muncă nu conţine menţiunea prevăzută de art. 74 lit. a) C. muncii – motivele care au determinat desfiinţarea postului şi care nu au fost aduse la cunoştinţa salariatului.
Enunţarea în cuprinsul deciziei de concediere a conţinutului textului de lege care reglementează concedierea ca urmare a desfiinţării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condiţiile în care nu sunt menţionate nici actele conducerii societăţii prin care s-a dispus cu privire la aceasta.
în mod concret decizia nu arată motivele pentru care dintre cele şase posturi de bucătar a fost ales pentru desfiinţare cel ocupat de contestator, lipsind criteriile care au fost avute în vedere la concedierea acestuia.
Or, cifrele înscrise în bilanţul şi balanţa pe anii 2007 şi 2008 ale societăţii nu sunt suficiente pentru a concluziona că desfiinţarea a două posturi şi, implicit, reducerea cheltuielilor de personal pentru acestea, sunt de natură a rentabiliza societatea. Nu a fost prezentată instanţei strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidenţieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaţilor pentru îmbunătăţirea activităţii, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului contes-tatorului este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta SC T. SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea recursului se susţine că greşit a reţinut instanţa că decizia de concediere nu cuprinde menţiunea cerută de art. 74 lit. a) C. muncii.
Recurenta mai critică şi reţinerea de către instanţă a faptului că cele două decizii ale consiliului de administraţie nu conţin menţiunea înregistrării în registrul societăţii şi că decizia de concediere nu arată motivele care au dus la desfiinţarea postului şi motivele pentru care din cele 6 posturi de bucătar a fost ales pentru desfiinţare cel
ocupat de contestatoare, lipsind criteriile care.au fost avute în vedere la concedierea acesteia.
Recurenta critică aceste considerente arătând că: cerinţa ca un înscris să fie înregistrat într-un anume registru este fără niciun suport legal şi contrară dispoziţiilor art. 1176 şi urm. C. civ., care nu impun o asemenea cerinţă pentru valabilitatea unui înscris sub semnătură privată.
Caracterul neîntemeiat al acestui considerent rezultă şi din împrejurarea că niciunul dintre înscrisurile pe care le-a depus în cauză nu a fost tăgăduit de către contestator, conform art. 1177 C. civ., astfel încât instanţa de fond nu a avut niciun temei pentru a pune la îndoială data emiterii acestor înscrisuri.
Este greşit şi considerentul reţinut de prima instanţă, potrivit căruia în decizia de concediere trebuiau indicate criteriile care au fost avute în vedere la concedierea contestatorului, întrucât aceste criterii, conform dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. c) C. muncii, se aplică numai în caz de concediere colectivă, şi nu în caz de concediere individuală, cazul în speţă.
Instanţa de fond a mai reţinut pe fondul cauzei că existenţa dificultăţilor economice nu este suficientă pentru desfiinţarea unor posturi, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesitaţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
S-a concluzionat în final de către prima instanţă că pierderile societăţii intimate evidenţiate în actele financiar-contabile, în lipsa unor strategii de reorganizare, care să justifice necesitatea reducerii de personal, nu justifică desfiinţarea postului ocupat de contestator, atâta timp cât nu s-a probat că păstrarea în continuare a contestatorului este imposibilă, aceasta conducând la pagube pentru angajator.
Recurenta consideră că acest considerent este vădit nelegal şi neîntemeiat pentru următoarele considerente:
în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. 1 C. muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat dintr-un motiv care nu ţine de persoana acestuia, pentru că alin. 2 al aceluiaşi articol să prevadă că „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.
Aşa după cum s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţile economice sau transformări tehnologice şi este serioasă, când se impune din necesitaţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Instanţa de fond, contrar probelor administrate, a pus la îndoială caracterul real şi serios al cauzei ce a stat la baza desfiinţării locului de muncă, considerând absolut surprinzător că în cauză nu s-a probat realitatea şi seriozitatea cauzei desfiinţării postului ocupat de contestatorul-intimat.
Cu alte cuvinte, chiar dacă o societate înregistrează venituri mai mici decât cheltuielile şi nu mai poate efectua plata integrală a salariaţilor, societatea trebuie să menţină în activitate cu orice preţ pe salariaţi şi să-şi amplifice pierderile, întrucât pierderile financiare nu ar reprezenta o cauză reală şi serioasă care să justifice desfiinţarea unor posturi.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
în recurs nu s-au administrat probe.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Decizia emisă de intimată concretizând o măsură de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, Curtea constată faptul că aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii, în sensul că nu s-au menţionat actele decizionale în temeiul cărora societatea pârâtă a decis reorganizarea societăţii şi respectiv desfiinţarea unui anumit număr de posturi, între care să se regăsească şi cel ocupat de contestatoare.
Totodată, nu s-a făcut dovada existenţei unor cauze obiective care să determine restructurarea societăţii.
Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa menţiunii tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat salariatul în cauză, conform art. 74 lit. a), c) şi d) C. muncii, sunt în măsură să atragă nulitatea deciziei de concediere.
Decizia contestată nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii.
Decizia a fost emisă în temeiul art. 65 alin. 1 C. muncii, astfel că trebuia să cuprindă cazul concret de încetare a contractului individual de muncă, conform art. 74 alin. 1 lit. a) C. muncii, ceea ce presupunea menţionarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă.
îndeplinirea acestei condiţii este necesară pentru verificarea de către instanţă a respectării art. 65 alin. 2 C. muncii, respectiv dacă desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă fără a ascunde un alt motiv şi pentru verificarea seriozităţii cauzei concedierii raportat la situaţia SC T. SA.
Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezultă felul concedierii dispuse de angajator, întrucât, deşi se face referire doar la desfiinţarea postului de bucătar ocupat de reclamant, enumerarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate prefigurează, în schimb, situaţia concedierii colective, caz în care pârâta ar fi trebuit să facă referire şi la textul art. 68 C. muncii, cât şi dovada îndeplinirii art. 69 şi urm. C. muncii, astfel că decizia de concediere este insuficient motivată în drept.
Decizia nu este motivată nici în fapt, simpla arătare a împrejurării că desfiinţarea postului de bucătar este urmarea scăderii numărului de clienţi nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, întrucât nu se arată necesitatea acestei masuri, nu se indică actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, nu se demonstrează existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului de bucătar, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariat.
Decizia contestată nu cuprinde nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Dacă la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile şi să acorde contestatoarei un termen pentru a opta, să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a alege între locurile vacante oferite şi doar dacă nu ar fi existat deloc locuri vacante să menţioneze acest lucru.
Din conţinutul deciziei de concediere nu rezultă considerentele pentru care reclamantul a fost concediat, în temeiul art. 65 alin. 1 C. muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi la alţi salariaţi.
în ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii Curtea, reţine următoarele: în conformitate cu prevederile art. 65 alin. 1 C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie „desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art. 65 alin. 2).
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi în organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la baza studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu camuflează realitatea.
Pentru a fi legală, reorganizarea trebuie să nu aibă la bază cauze care ar putea fi imputate angajatorului, să fie exclus subiectivismul acestuia şi să se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unităţii ce implică restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de muncă.
Cauzele obiective ale restructurării pot consta în dificultăţi economice, diminuarea sau chiar încetarea activităţii, transformări tehnologice, modernizări care impun renunţarea la serviciile unor salariaţi sau chiar mutarea unităţii în alta localitate.
în cazul societăţii pârâte, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la bază vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societăţii abilitate de lege sau de actele constitutive să decidă şi să ia măsura desfiinţării unor posturi din organigrama societăţii şi măsura concedierii salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate.
Din această perspectivă, din conţinutul deciziei de concediere nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios ai concedierii, faptul că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana acestuia, dacă desfiinţarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii, sau alte asemenea raţiuni şi motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, competenţe etc., din care să reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea diminuării sau desfiinţării activităţii financiar-contabile, posturile şi persoanele vizate.
în condiţiile în care nu se arată când şi în ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariat, de către cine a fost dispusă, prin ce act decizional şi al cărui organ, când şi în cadrul cărei proceduri s-a prevăzut şi aprobat desfiinţarea postului şi s-a aprobat şi o nouă organigramă, acte ce trebuiau să existe anterior concedierii şi emiterii deciziei de concediere şi trebuiau indicate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibilă o verificare a îndeplinirii
cerinţelor art. 65 alin. 2 C. muncii, nu se poate reţine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului.
Revenind la cauza desfiinţării locului de muncă, pe care intimata o apreciază reală şi serioasă, instanţa constată că exigenţele legale (art. 65 C. muncii) nu sunt îndeplinite, pentru a se justifica concedierea salariatului.
Nu s-a făcut nici dovada existenţei unor studii economice cu privire la activitatea desfăşurată, care să fi relevat faptul că societatea înregistrează pierderi şi se impune pe cale de consecinţă, restructurarea întregii societăţi sau a unor compartimente.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect a reţinut tribunalul că decizia contestată este nelegală şi, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei pentru promovarea recursului respins ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 1 C. pr. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în valoare de 500 de lei, reprezentând onorariu avocat avansat în recurs.
