Cumularea compensaţiilor acordate cu cele plătite de angajator
Din interpretarea art. 67 C.muncii rezultă fără echivoc intenţia clară a legiuitorului care permite cumularea compensaţiilor acordate în temeiul O.G. nr. 9/2010, cu cele plătite de angajator în temeiul contractului colectiv de muncă unic la nivel ramură transporturi.
Deşi reclamantul a beneficiat de măsurile de protecţie socială prevăzute de O.G. nr. 9/2010, inclusiv de plăţile compensatorii achitate de la bugetul asigurărilor pentru şomaj, această împrejurare nu este de natură să o exonereze pe societatea pârâtă de a-şi executa obligaţiile impuse de contractul colectiv de muncă aplicabil, câtă vreme prin O.G. nr. 9/2010 sau alt act normativ special aplicabil nu s-a prevăzut un regim derogatoriu de la dispoziţiile art. 67 C.muncii.
Secţia I civilă, Decizia nr. 4402 din 12 noiembrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 12131/2013, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.N.T.F. […] sucursala […]. A fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantul C.L., în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F. […] sucursala […].
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit prevederilor art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii, în vigoare în perioada 2009-2010, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant vizează drepturi salariale şi cererea este formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de lege, astfel că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă urmează să fie respinsă.
Prin decizia de concediere nr. 1464/03.03.2010 contractul individual de muncă al reclamantului a încetat pentru motive care nu au ţinut de persoana salariatului ca urmare a concedierii colective, în temeiul art. 65 alin. (1) C.muncii, republicat. În cuprinsul acestei decizii la art. 7 sunt indicate şi drepturile de care beneficiază reclamantul prevăzute de O.G. nr. 9/2010 ca urmare a concedierii colective. Potrivit prevederilor art. 80 alin. (1) din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008 la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii vor primi pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.
După cum se poate observa din această prevedere contractuală, salariaţii concediaţi colectiv beneficiază de plăţi compensatorii la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. După cum se poate observa din preambulul deciziei de concediere, această măsură a fost dispusă prin efectul legii, respectiv O.G. nr. 9/2010 şi H.G. nr. 155/2010, caz în care încetarea contractului individual de muncă nu a avut loc la iniţiativa angajatorului. În această situaţie, instanţa apreciază că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2010 în ce priveşte acordarea compensaţiilor, şi nu ale contractului colectiv de muncă invocat de către reclamant, întrucât contractul individual de muncă al său a încetat prin efectul legii, şi nu la iniţiativa angajatorului, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă. Mai mult, potrivit prevederilor art. 9 alin. (3) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, părţile vor negocia utilizarea fondurilor aprobate prin buget sau acte normative pentru stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de personal la unităţile din transport, finanţate de la bugetul de stat. La data concedierii colective, drepturile salariale, printre care este şi plata compensaţiilor, nu au fost negociate de către părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă, astfel că susţinerile reclamantului sunt lipsite de temei contractual.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul C.L. a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei şi admiterea acţiunii. În motivarea recursului s-a invocat caracterul obligatoriu al art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 privind acordarea unei plăţi compensatorii în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate şi s-a susţinut posibilitatea cumulului măsurilor compensatorii prevăzute de acest contract colectiv cu cele stabilite prin O.G. nr. 9/2010, suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Pârâta S.N.T.F.M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:
Prin contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010 s-a stabilit la art. 80 alin. (1) că „la desfacerea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate”, iar la alin. 2 lit. a) s-a menţionat că „prevederile alin. (1) sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului”. În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. c) C.muncii şi ale art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 (dispoziţii în vigoare la data la care s-a născut dreptul pretins prin acţiune), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel. Prin urmare, acesta este aplicabil şi în cazul societăţii pârâte. Potrivit prevederilor art. 243 alin. (1) C.muncii, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”, iar conform alin. (2), „neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta”, principiul forţei obligatorii a contractului colectiv de muncă fiind prevăzut şi de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă. Or, faţă de cele arătate, Curtea constată că în mod greşit nu s-a reţinut aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010, în condiţiile în care acesta era în vigoare la data la care reclamantul a fost concediat. Deşi reclamantul a beneficiat de măsurile de protecţie socială prevăzute de O.G. nr. 9/2010, inclusiv de plăţile compensatorii achitate de la bugetul asigurărilor pentru şomaj, această împrejurare nu este de natură să exonereze societatea pârâtă de a executa obligaţiile impuse de contractul colectiv de muncă aplicabil. Prin prevederile art. 67 C.muncii, legiuitorul a statuat expres că „Salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil”. Din interpretarea textului legal evocat rezultă fără echivoc intenţia clară a legiuitorului care permite cumularea compensaţiilor acordate în temeiul O.G. nr. 9/2010 cu cele plătite de angajator în temeiul contractului colectiv de muncă unic la nivel ramură transporturi. Cum prin O.G. nr. 9/2010 sau alt act normativ special aplicabil nu s-a prevăzut un regim derogatoriu de la dispoziţiile art. 67 C.muncii, Curtea reţine că societatea pârâtă avea obligaţia să plătească reclamantului, din fondurile proprii, compensaţiile băneşti individuale astfel cum au fost negociate în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. Dincolo de faptul că O.G. nr. 9/2010 nu este de natură să determine o modificare a contractului colectiv de muncă, o atare modificare fiind admisă de către legiuitor numai în condiţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, respectiv doar când părţile semnatare convin acest lucru, se mai reţine că instituirea măsurilor de protecţie nu fac inaplicabile dispoziţiile din contractul colectiv de muncă ce a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, considerentele reţinute de instanţa de fond cu privire la acest capăt de cerere fiind corecte.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., Curtea de Apel va admite recursul declarat de reclamant în sensul celor ce urmează, menţinând dispoziţia de respingere a excepţiei prescripţiei.
(Judecător Traian Dârjan)
