Prin dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, legiuitorul a înţeles să instituie o interdicţie în ceea ce priveşte concedierea salariatului, pentru a se preveni un eventual abuz al angajatorului şi a se evita situaţia unei concedieri nelegale. Astfel, potrivit acestor dispoziţii, „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii”. în cauză, atât la data stabilită de către angajator pentru audierea salariatei în cadrul cercetării disciplinare, cât şi la data emiterii deciziei de concediere, salariata se afla în concediu medical, aspect dovedit cu certificatele de concediu medical, care beneficiază de prezumţia de veridicitate şi nu au fost niciodată anulate. Prin urmare, certificatul de concediu medical, emis în condiţiile prevăzute de lege, face dovada deplină a menţiunilor înscrise în el, cât timp nu este anulat.
Faţă de aceste aspecte, în mod justificat a reţinut instanţa de recurs că nici faptul că în condica de prezenţă a unităţii de învăţământ salariata era consemnată absentă şi nici antecedentele acesteia în conflictul deschis cu conducerea şcolii nu sunt elemente care să determine nulitatea certificatelor medicale, precum şi că nici nulitatea altor certificate medicale anterioare
nu este de natură să determine nulitatea certificatelor medicale depuse la dosar de către salariată, cu prilejul administrării probatoriului în cauză. De asemenea, în mod justificat instanţa de recurs a mai reţinut că nu reprezintă motive de nulitate a certificatelor de concediu medical nici atitudinea angajatorului, care nu a pus în plată concediul medical, nici faptul că salariata nu a anunţat în mod corect unitatea de învăţământ în legătură cu intervenirea incapacităţii sale temporare de muncă şi nici faptul că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune, în termen, documentul justificativ, în condiţiile O.U.G. nr. 158/2005.
Aspectele menţionate pot atrage alte sancţiuni, însă nu pot dovedi, în sine, o situaţie contrarie, şi anume aceea că, în speţă, la data stabilită pentru audierea salariatei în cadrul cercetării disciplinare, cât şi la data emiterii de către angajator a deciziei de concediere, salariata se afla în concediu medical. Aceasta întrucât nulitatea actului juridic este acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă. De aceea, motivele de nulitate trebuie să fie legate numai de actul în cauză, ci nu să se refere la alte acte juridice.
în speţă, fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, măsura concedierii disciplinare a salariatei este lovită de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 78 C. muncii.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 5303/R/08.10.2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vlll-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 53857/3/2011, la data de 19.07.2011, contestatoarea I.R. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Colegiul Naţional G.L., anularea deciziei nr. 220/2011, prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă şi, în consecinţă, anularea sancţiunii desfacerii CIM; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei; obligarea pârâtei să îi plătească toate salariile de care ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă, salarii indexate, actualizate şi majorate, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă decizia nr. 220/2011 n-ar fi existat; obligarea intimatului să anuleze menţiunile făcute în carnetul de muncă în baza deciziei nr. 220/2011 şi din registrele şcolii; obligarea intimatului la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.
La termenul de judecată din 03.02.2012, contestatoarea a depus cerere completatoare şi răspuns la întâmpinare, prin care a învederat că înţelege să critice actul de sesizare, respectiv procesul-verbal din
10.06.2011, ca fiind lovit de nulitate, întrucât comisia de disciplină a fost formată din membri cu grad didactic inferior celui pe care ea îl deţinea, fapt ce contravine dispoziţiilor legale privind statutul cadrelor didactice, astfel încât se impune anularea raportului comisiei de cercetare disciplinară, înregistrat sub nr. 3977/21.06.2011.
Prin sentinţa civilă nr. 2046/02.03.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, în parte, contestaţia; a anulat decizia nr. 220/30.06.2011 emisă de intimatul Colegiul Naţional G.L.; a obligat intimatul să o reintegreze pe contestatoarea R.I. pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere; a obligat colegiul angajator intimat la plata către con-testatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedierii – 30.06.2011 – şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele, în fapt şi în drept:
Contestatoarea R.I. a fost angajată a intimatului Colegiul Naţional G.L., în funcţia de profesor de istorie, astfel cum rezulta din fişa postului de la dosar.
Prin decizia nr. 220/30.06.2011 emisă de colegiul intimat, contestatoarea a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a CIM, începând cu data de 30.06.2011.
Prin decizia de concediere disciplinară s-a reţinut în sarcina con-testatoarei săvârşirea următoarelor fapte:
– nerespectarea prevederilor Legii nr. 272/2004, art. 23 alin. (3) şi ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, art. 3 lit. u), prin aceea că a exercitat o presiune psihică asupra elevilor şi nu a respectat regulamentul intern art. 2.1.3, întrucât, în data de 07.06.2011, a obligat elevii clasei a IX-a F să semneze chestionarele aplicate, referitoare la atitudinea dumneaei la ora de istorie în anul şcolar 2010-2011, „pentru a fi luate în considerare”; „datorită semnării acestor fişe, elevii au scris exact ce aceasta ar fi dorit să citească”; „elevii se tem de posibila reacţie a dnei R.I.”; la întrebarea din chestionar: „In timpul aplicării chestionarului vi s-au sugerat/dictat răspunsurile de către dna R.I.?”, elevii au răspuns afirmativ.
– în data de 07.06.2011 nu a respectat prevederile Legii nr. 272/2004, art. 23 alin. (1) şi (3), art. 5 alin. (l)-(4), art. 29 alin. (2) şi art. 48 alin. (2), art. 89 alin. (1), prin determinarea elevilor „în mod direct” de a spune o părere impusă şi care nu le aparţine, „neexprimându-şi punctul de vedere real”, a încălcat prevederile
regulamentului intern, Capitolul 2, art. 2.1.2, art. 2.1.3 şi prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, art. 275 alin. (1), având nu numai o atitudine necolegială, dar manifestând acte de violenţă şi agresivitate faţă de dna prof. M.R. în data de 09.06.2011, incident petrecut în cancelaria profesorilor; refuzând să discute cu responsabilul de catedră lecţia pe care a predat-o, R.I. a împiedicat-o pe M.R. să îşi îndeplinească sarcinile din fişa postului, smulgând fişele cu sarcinile de lucru ale elevilor folosite la lecţia asistată din mâinile lui M.R. şi rupându-le; „a îmbrâncit-o” pe M.R., a ţipat/ridicat vocea la dumneaei, a supus colegii prezenţi la incidentul din ziua de
09.06.2011 la o stare de stres şi tensiune psihică.
Analizând decizia sus-menţionată prin prisma respectării cerinţelor de valabilitate prevăzute de art. 251-252 C. muncii, având în vedere şi criticile invocate de contestatoare prin cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 251 alin. (l)-(3): „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2). în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. (3). Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fară un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea fară efectuarea cercetării disciplinare prealabile”.
Din actele dosarului, Tribunalul a reţinut că, după constituirea comisiei de cercetare a presupuselor abateri săvârşite de către contestatoare, prin decizia nr. 141/15.06.2011, s-a întocmit planul cercetării prin procesul-verbal din 16.06.2011, printre etapele cercetării fiind audierea dnei prof. R.I., în calitate de persoană cercetată
pentru presupusele abateri disciplinare. In acest scop, comisia de cercetare a stabilit convocarea contestatoarei pentru termenul din data de 20.06.2011, aspect necontestat de părţi, şi a ales să comunice salariatei convocatorul printr-un serviciu de curierat rapid.
Din copiile facturilor emise de „Express Courier”, depuse la dosar, s-a reţinut că agentul curier s-a deplasat în data de 17.06.2011, la ora 10.00, la adresa de domiciliu a contestatoarei, unde nu a găsit pe nimeni şi, contactând-o telefonic pe contestatoare, aceasta i-a comunicat că „este plecată în concediu şi ajunge luni, 20.06.2011”.
De asemenea, din susţinerile părţilor, coroborate cu scrisoarea de transport şi procesele-verbale înregistrate la colegiul intimat sub nr. 3611/17.06.2011, respectiv 3612/17.06.2011, rezultă că, în aceeaşi zi 17.06.2011, în intervalul orar 10-10.30, atât curierul, cât şi membrii comisiei de cercetare disciplinară s-au întâlnit cu contestatoarea la locul de muncă al acesteia, însă nu s-a reuşit comunicarea convocatorului.
Convocarea la cercetarea prealabilă a contestatoarei nu respectă dispoziţiile Codului muncii. Astfel, deşi textul art. 251 C. muncii nu prevede expres modul în care trebuie comunicată convocarea la cercetarea disciplinară, aceasta trebuie făcută printr-o modalitate care să înlăture orice îndoială în ceea ce priveşte efectuarea sa şi realitatea menţiunilor efectuate de cel însărcinat cu comunicarea actului. Comunicarea convocatorului prin serviciile poştale, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire, sau înmânarea convocării personal şi atestarea primirii prin semnătură, pe un alt exemplar, sunt fară îndoială modalităţi de comunicare care nu pot fi contestate.
întrucât, în cauză, angajatorul nu a probat fară echivoc îndeplinirea obligaţiei de a o convoca pe contestatoare la cercetarea disciplinară, instanţa de fond a apreciat că s-au încălcat dispoziţiile art. 251 alin. (1) C. muncii.
Mai mult, chiar acceptând că modul în care a fost comunicat contestatoarei convocatorul la cercetarea disciplinară, în data de
17.06.2011 (vineri), s-ar înscrie în limitele legale, s-a apreciat că, faţă de data stabilită pentru cercetare – 20.06.2011 (luni), termenul nu este unul rezonabil, pentru ca salariata să aibă posibilitatea să-şi pregătească apărarea.
De asemenea, împrejurarea că, atât la data stabilită pentru audierea contestatoarei în cadrul cercetării disciplinare – 20.06.2011, cât şi la data emiterii deciziei de concediere – 30.06.2011, contestatoarea se afla în concediu medical, aspect dovedit cu certificatele de la dosar, iar situaţia a fost adusă la cunoştinţa membrilor comisiei de cercetare disciplinară, astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. 3644/20.11.2011, constituie un alt motiv de nulitate a deciziei.
Certificatul de concediu medical, emis în condiţiile prevăzute de lege, face dovada deplină a menţiunilor înscrise în el, cât timp nu
este anulat. In acest context, în ciuda suspiciunilor unităţii angajatoare în privinţa stării de sănătate a contestatoarei şi a veridicităţii actului medical de care aceasta s-a prevalat, continuarea cercetării disciplinare şi concedierea salariatei pe durata incapacităţii tempo
rare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, încalcă dispoziţiile art. 50 lit. b) şi art. 60 alin. (1) C. muncii.
Or, potrivit art. 78 C. muncii, „concedierea dispusă cu nerespec-tarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.
In acest context, constatând existenţa unor motive de nelegali-tate a deciziei, Tribunalul a constatat inutilă cercetarea deciziei de concediere sub aspectul temeiniciei.
Pentru motivele expuse, instanţa de fond a anulat decizia nr. 220/30.06.2011 emisă de intimatul Colegiul Naţional G.L. ca nelegală.
In consecinţă, la solicitarea contestatoarei, în baza art. 80 alin. (3) C. muncii, a obligat colegiul intimat să o reintegreze pe aceasta pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere.
In temeiul art. 80 C. muncii, a dispus obligarea intimatului la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedierii, 30.06.2011, până la reintegrarea efectivă.
în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, Tribunalul l-a respins ca neîntemeiat, apreciind, faţă de probatoriul administrat în cauză, că fapta angajatorului de a o concedia pe salariată se înscrie în limitele legale, neîmbrăcând forma vreunui abuz, iar prejudiciul moral creat acesteia este acoperit prin anularea deciziei şi repunerea sa în situaţia anterioară, cu acordarea retroactivă a tuturor drepturilor de care a fost lipsită.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurentul Colegiul Naţional G.L., solicitând admiterea acestuia, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii formulate de recla-manta-intimată R.I., ca neîntemeiată, din următoarele considerente:
Sentinţa pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că aceasta a înţeles în mod nejustificat că nici cercetarea disciplinară şi nici emiterea deciziei de concediere nu respectă prevederile art. 251
C. muncii, fară să ţină cont de următoarele aspecte:
Instanţa de fond a înţeles greşit că invitaţia la cercetarea prealabilă a contestatoarei nu respectă dispoziţiile Codului muncii, fară să ţină seama de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Deşi în cuprinsul dispozitivului hotărârii instanţa a precizat că nu există o obligaţie legală impusă de legislaţia în vigoare referitor la modalita
tea de invitare a reclamantei-intimate în faţa comisiei de cercetare, totuşi, atribuindu-şi rolul de legiuitor, a înţeles că ar fi trebuit ca aceasta să fie convocată în faţa comisiei, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Legea care guvernează această procedură de sancţionare pentru cadrele didactice este Legea educaţiei naţionale nr. 1/2012, care la art. 280 alin. (6) precizează foarte clar faptul că: „(…) Audierea celui cercetat şi verificarea apărării acestuia sunt obligatorii. Refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deşi a fost înştiinţat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum şi de a da declaraţii scrise, se constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării (…)”.
în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile prevăzute de dispoziţiile art. 280 alin. (4)-(6) din Legea nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale, comisia de cercetare a invitat-o la audiere pe dna prof. R.I., în termenul prevăzut de lege, pentru data de 20.06.2011, în vederea formulării apărării. Aceasta a refuzat primirea convocării transmise la data de 17.06.2011 de două ori: prima convocare, transmisă prin intermediul curieratului rapid Express Courier, a fost refuzată, întrucât doamna era plecată în concediu şi ajungea acasă luni, 20.06.2011, fapt consemnat în formularul curierului. Se precizează că, la acea dată, dna profesoară nu se afla în concediu de odihnă; cea de-a doua convocare transmisa personal, în plic, sub semnătură de primire, de către membrii comisiei de cercetare disciplinară prealabilă, tot în data de 17.06.2011, fapt consemnat în scris pe plicul de corespondenţă de către membrii comisiei, cu martori.
Comisia a întocmit şi un proces-verbal înregistrat cu nr. 3611 /17.06.2011, pentru înmânarea convocatorului nr. 3566/16.06.2011 şi a înscrisurilor – copii conform cu originalul, consemnând, în prezenţa martorilor, că doamna profesoara refuză să primească documentele menţionate. R.I. a fost prezentă la Colegiul Naţional G.L., a refuzat primirea documentelor, deşi a fost prezentă la serviciu şi văzută de toţi colegii, fapt atestat prin procesul-verbal nr. 3612/17.06.2011. Ca urmare a refuzului primirii convocării, R.I. nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară şi nu a formulat, nici în scris, apărări. Având în vedere neprezentarea salariatului la convocare, fară motiv obiectiv, Comisia a aplicat dispoziţiile art. 280 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, conform căruia: „refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deşi a fost înştiinţat cu minim 48 de ore înainte, precum şi de a da declaraţii scrise, se
constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării” şi a continuat cercetările.
Aşa cum se poate observa, comisia de cercetare a invitat-o pe reclamanta-intimată şi personal şi prin curierul rapid, dar aceasta a refuzat primirea, ceea ce nu se poate imputa unităţii de învăţământ. Cât timp legiuitorul a înţeles că înştiinţarea se poate realiza prin orice mijloc, instanţa nu se poate subroga acestuia, obligând colegiul angajator recurent să o convoace prin serviciul poştal. Chiar şi în situaţia în care a fost convocată prin serviciul poştal, lucrurile nu se puteau schimba, deoarece aceasta, aşa cum a refuzat curierul rapid, refuza şi Poşta Română.
Instanţa de fond în mod greşit a înţeles că ar fi trebuit să fie convocată într-un timp rezonabil, fară însă a preciza baza legală sau ce înseamnă acest timp rezonabil şi, din acest motiv, colegiul consideră că au fost ignorate prevederile legale. Articolul 280 alin. (6) din Legea nr. l/20ll precizează că invitaţia la audiere se face cu minim 48 de ore înainte. Or, dacă legea permitea acest termen, este de neînţeles de ce instanţa de fond, fară a motiva această afirmaţie, a înţeles că unitatea de învăţământ angajatoare ar fi încălcat o astfel de obligaţie. Mai mult, în acea perioadă tocmai se sfârşea anul şcolar pentru elevi şi începeau examenele de sfârşit de an, unde majoritatea profesorilor erau implicaţi sau plecau în concedii de odihnă, ceea ce a forţat comisia de cercetare să termine această anchetă, respectând în totalitate termenele impuse de lege.
Instanţa de fond în mod greşit a înţeles că la data când persoana cercetată era chemată la audieri, aceasta se afla în concediu medical.
în data de 20.06.2011, comisia s-a întrunit pentru a continua
cercetările. In intervalul orar 18:15 – 18:20, la secretariatul Colegiului Naţional G.L. a sunat R.I. şi a spus „că are concediu medical începând din data de 20.06. şi până pe data de 23-24.06., cu posibilitate de prelungire până în luna iulie”; această comunicare a fost consemnată de către C.V., care era de serviciu în compartimentul secretariat în acea zi. Conform prevederilor legale – O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate – R.I. trebuia să completeze o declaraţie pe propria răspundere [anexa nr. 1 la normele de aplicare a prevederilor art. 51 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/2005] prin care se obliga: să anunţe angajatorul cu privire la incapacitatea temporară de lucru, precum şi la datele medicului care a eliberat certificatul de concediu medical (lucru pe care nu l-a făcut); să menţioneze adresa
de reşedinţă pentru perioada concediului medical; să precizeze intervalele orare când poate fi verificată la domiciliul declarat, pe întreaga perioadă a concediului medical, pentru ca angajatorul, în speţă Colegiul Naţional G.L., să îşi poată exercita dreptul de control – Capitolul Control şi Jurisdicţie, art. 51 alin. (3).
Având în vedere că R.I. are antecedente în a declara că este în concediu medical, fapt ce s-a dovedit a nu fi adevărat (în data dc
16.06.2011 doamna profesoară a declarat telefonic ca s-a dus la spital şi nu poate veni la şcoală, având concediu medical, aspect ce nu s-a confirmat, neprezentând niciun concediu medical, în condică fiind consemnată absentă); doamna profesoară, din obişnuinţă, a solicitat, în data de 13.07.2011, directorului Colegiului Naţional
G.L., aprobarea efectuării concediului medical în perioada 11.07. –
31.08., uitând că numai medicul are dreptul să acorde concediu medical; toate concediile medicale ale doamnei nu îndeplinesc, cumulativ, cerinţele art. 3 din O.G. nr. 158/2005.
Colegiul Naţional G.L. a solicitat Colegiului Medicilor B. (adresa nr. 4553/12.08.2011), Colegiului Medicilor G. (4554/12.08.2011),
C.A.S.M.B. (21057/14.07.2011 şi 210445/05.07.2011) verificarea veridicităţii tuturor concediilor medicale prezentate de R.I. Se exemplifică, prin adresa nr. 14451/11.08.2011 a Spitalului S.l. din B., care precizează că certificatul medical cu seria CC MAC nr. 4446470, eliberat de dr. D.S. la 12.12.2010 a fost acordat fară a fi respectate prevederile O.U.G. nr. 158/2005 şi Normele de aplicare a Ordinului nr. 60/32/2006, specificându-se că: „pacienta nu a fost prezentă la spital pentru investigaţii”; pentru că doamna profesoară nu a îndeplinit prevederile art. 81, în sensul că nu a anunţat numele medicului curant, pentru a putea fi comunicat C.A.S. în termenul de 6 zile, unitatea de învăţământ recurentă nu a putut lua în considerare telefonul primit, fară alte amănunte clare din partea acesteia, referitor la durata concediului, pentru a fi anunţată C.A.S.M.B. (aşa cum prevede legea), lăsând la o parte faptul că s-a îmbolnăvit subit tocmai când trebuia să se prezinte la audieri. Mai mult decât atât, acest concediu medical nu a fost plătit, tocmai pentru că nu îndeplinea cerinţele legale şi fară ca intimata să conteste neplata lui. Or, în aceste condiţii, colegiul recurent consideră ca instanţa de fond nu se putea pronunţa pe legalitatea certificatului medical, subrogându-se, astfel, angajatorului, care nu l-a pus în plată, tocmai pentru că nu era corect emis.
In ceea ce priveşte cele reţinute de prima instanţă, referitoare la emiterea deciziei de concediere în perioada în care reclamanta se
afla în concediu medical, unitatea de învăţământ trebuia înştiinţată asupra intervenirii incapacităţii temporare de muncă, prin procedura stabilită clar salariatului în O.U.G. nr. 158/2005, precum şi în Normele de aplicare a acesteia, respectiv Ordinul nr. 60/32/2006, care la art. 81 prevede: (1) Asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate privind apariţia stării de incapacitate temporară de muncă şi datele de identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care funcţionează acesta, în termen de 24 ore de la data acordării concediului medical, în situaţia în care apariţia stării de incapacitate temporară de muncă a intervenit în zilele declarate nelucrătoare, asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în prima zi lucrătoare. (2) Asiguraţii au obligaţia să completeze şi să depună la medicul prescriptor o dcclaraţie pe propria răspundere conform modelului prevăzut în anexă. (3) Medicii prescriptori au obligaţia ca în declaraţia prevăzută la alin. (2), la rubrica „Observaţiile medicului prescriptor”, să precizeze, dacă este cazul, recomandările legate de procesul de recuperare şi dacă este necesară efectuarea de tratamente de specialitate, analize paracli-nice sau alte proceduri medicale. Medicii prescriptori au obligaţia ca, la solicitarea plătitorilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, să pună la dispoziţia acestora o copie a declaraţiei prevăzute la alin. (2) „Conformă cu originalul”. Obligaţia prevăzută la alin. (4) se duce la îndeplinire de către medicul prescriptor numai în baza unei împuterniciri date de conducătorul unităţii plătitoare.
Se constată, astfel, că reclamanta nu a anunţat corect unitatea de învăţământ în legătură cu intervenirea incapacităţii de muncă, precum şi faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune în termen, la unitate, documentul justificativ (data acordării la externare 30.06.2011, data înregistrării în unitate 13.07.2011) şi, din acest motiv, se poate constata că în cauză nu s-a încălcat art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003.
Aşa cum s-a precizat şi în motivul 3 de recurs, acest concediu medical a fost refuzat la plată, ceea ce înseamnă că nu s-a luat în considerare valabilitatea lui. Reclamanta-intimată nu a contestat neplata acestuia, ceea ce conduce la nevalabilitatea lui.
Intimata R.I. a depus întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prima instanţă a făcut o aplicare corectă a legii, considerentele de fapt şi de drept ce au stat la baza soluţiei pronunţate fiind pertinente, astfel că, în cele ce urmează, vor fi făcute numai anumite precizări, Curtea însuşindu-şi constatările instanţei de fond.
In ce priveşte primul motiv de recurs, s-a reţinut temeinic încălcarea dispoziţiilor art. 251 alin. (1) C. muncii, prin faptul că recurentul angajator nu a probat fară echivoc îndeplinirea obligaţiei de a o convoca pe salariata contestatoare la cercetarea disciplinară.
Acest fapt trebuia să rezulte dintr-o modalitate fermă şi de necontestat, fiind esenţială, în cadrul procedurii cercetării disciplinare, respectarea dreptului părţii la apărare, ceea ce presupune inclusiv convocarea validă în cadrul procedurii, pentru ca partea să cunoască obiectul, data, ora şi locul întrevederii – convocare ce se putea face, între altele, inclusiv prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în caz de refuz de primire de către contestatoarea-intimată, mai ales că angajatorul cunoştea atitudinea acesteia din alte conflicte anterioare.
în cauză, din fotocopiile facturilor emise de Express Courier, aflate la dosarul de fond, reiese că agentul curier nu a procedat la comunicarea convocării, acesta deplasându-se la 17.06.2011, ora 10:00, la adresa de domiciliu a contestatoarei (unde nu a găsit pe nimeni), intimata precizându-i la telefon că „este plecată în concediu şi ajunge luni, 20.06.2011”. Totodată, chiar dacă din procese-le-verbale nr. 3611/17.06.2011 şi nr. 3612/17.06.2011 rezultă că, în dimineaţa zilei de 17.06.2011, atât curierul, cat şi membrii comisiei de cercetare disciplinară s-au întâlnit cu salariata intimată la locul de muncă al acesteia, nu s-a reuşit nici aici comunicarea convocatorului.
Aşadar, nu sunt întrunite nici condiţiile art. 251 alin. (2) C. muncii, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile salariatul trebuind să fie convocat în scris de persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Referitor la termenul rezonabil de 48 de ore înainte de audiere, acesta era prevăzut de art. 280 alin. (6) din Legea nr. 1/2012 a educaţiei naţionale, care preciza că, „în cadrul cercetării abaterii prezumate se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, precum şi orice alte date concludente. Audierea celui cercetat şi verificarea apărării acestuia sunt obligatorii. Refuzul celui cercetat de a se
prezenta la audiere, deşi a fost înştiinţat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum şi de a da declaraţii scrise, se constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării. Cadrul didactic cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să îşi producă probe în apărare”.
Calculul termenului se face, în lipsa altei prevederi, conform art. 101 C. proc. civ., ce prevede că „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul. (…) Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare”.
Aşadar, chiar dacă s-ar fi admis o convocare validă, aceasta, dacă fusese făcută vineri, 17.06.2011, putea avea în vedere doar o audiere a celui cercetat şi verificarea apărării acestuia, realizate cel mai devreme marţi, 21.06.2011, în contextul art. 280 alin. (6) din Legea nr. 1/2012 a educaţiei naţionale şi al art. 101 C. proc. civ.
Ca atare, termenul fixat pentru luni, 20.06.2011, nu era rezonabil pentru ca intimata-contestatoare să-şi poată pregăti apărarea, prima instanţa indicând şi temeiul legal şi motivând aprecierea dată susţinerii recurentei.
în ce priveşte ultimele două motive de recurs, din înscrisurile depuse la dosarul instanţei de fond reiese, fară putinţă de tăgadă, că la data stabilită pentru audierea contestatoarei în cadrul cercetării disciplinare – luni, 20.06.2011, cât şi la data emiterii deciziei de concediere – 30.06.2011, intimata se afla în concediu medical, certificatele de concediu medical nefiind anulate, iar în baza art. 60 alin. (1) lit. a). C. muncii, „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii”.
Faptul că în condica de prezenţă a unităţii de învăţământ contestatoarea era consemnată absentă, precum şi antecedentele sale în conflictul deschis cu conducerea şcolii, nu sunt elemente care să determine nulitatea certificatelor medicale.
Nici nulitatea altor certificate anterioare (spre exemplu, prin adresa nr. 14451/11.08.2011 a Spitalului S.l. din B. s-a precizat faptul că certificatul medical cu seria CC MAC nr. 4446470, eliberat de dr. D.S. la data de 12.12.2010, a fost acordat fară a fi respectate prevederile O.U.G. nr. 158/2005) nu este de natură să determine nulitatea certificatelor medicale de la dosarul instanţei de fond,
pentru că motivele de nulitate trebuie să fie legate de actul în cauză, şi nu de alte acte juridice.
Totodată, nici atitudinea angajatorului, care nu a pus în plată concediul medical, nu reprezintă un motiv de nulitate.
Nici faptul că intimata-contestatoare nu a anunţat corect unitatea de învăţământ în legătură cu intervenirea incapacităţii de muncă şi nici neîndeplinirea obligaţiei de a depune în termen documentul justificativ, în condiţiile O.U.G. nr. 158/2005, nu sunt motive de nulitate, care este acea sancţiune de drept civil ce lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Aceste aspecte pot atrage alte sancţiuni, dar nu pot dovedi în sine o situaţie contrarie, şi anume aceea că, la data stabilită pentru audierea contestatoarei în cadrul cercetării disciplinare – 20.06.2011, cât şi la data emiterii deciziei de concediere – 30.06.2011, aceasta se afla în concediu medical.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico c. Italiei, hot. din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [hot. Perez c. Franţei (MC), cererea nr. 47.287/99, parag. 80 şi hot. Van cler Hurk c. Olandei, hot. din 19.04.1994, seria A, nr. 288, p. 19, parag. 59].
Obligaţia pe care o impune art. 6 parag. 1 instanţelor naţionale, de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (hot. Perez, parag. 81; hot. Van der Hurk, parag. 61; hot. Ruiz Torija, parag. 29; a se vedea, de asemenea, dec. Jahnke şi Lenoble c. Franţei, cererea nr. 40.490/98).
In consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
