Concediere disciplinară. Netemeinicia cererii salariatului de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor, în lipsa consimţământului angajatorului


1. Potrivit art. 61 lit. a) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul

individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

2. Una dintre modalităţile de încetare a contractului de muncă

este încetarea prin acordul părţilor, la data convenită de acestea, conform art. 55 lit. b) C. muncii.

3. în condiţiile în care angajatorul nu şi-a exprimat acordul la încetarea contractului individual de muncă, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, solicitarea salariatului reclamant de modificare a temeiul juridic al încetării raportului de muncă din art. 61 lit. a) C. muncii în art. 55 lit. b) C. muncii nu are suport legal. Cele două cazuri de încetare a contractului de muncă sunt total diferite şi presupun îndeplinirea unor condiţiile legale expres definite de legiuitor în conţinutul fiecărui articol de lege.

C.A. Alba lulia, s. confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 275 din 22 februarie 2010, Jurindex

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. (…), reclamantul E.G. a chemat-o în judecată pe pârâta SC I. SRL Orăştie, solicitând modificarea în parte a deciziei nr. 2/31.03.2008, emisă de conducerea pârâtei, în sensul de a se dispune încetarea contractului său de muncă, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, prin acordul părţilor, şi nu din motive disciplinare, aşa cum s-a reţinut în decizia susmenţionată, să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 1.330 lei, reprezentând diferenţă salarii de 600 lei pentru februarie şi 730 lei pentru martie 2008, precum şi indemnizaţia de concediu de odihnă neefectuat, respectiv pentru 28 zile aferente anului 2007 şi pentru 7 zile aferente anului 2008.

In motivarea acţiunii sale, reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei din data de 01.03.2005, iar în data de 18.03.2008 a fost în concediu medical şi a anunţat telefonic conducerea societăţii despre

acest aspect. In data de 23.03.2008 s-a prezentat la sediul societăţii, însă nu a găsit nicio persoană, astfel că a contactat telefonic reprezentantul societăţii, care i-a comunicat că în locul său a fost angajată o altă persoană şi nu mai are nevoie de serviciile sale. Consideră că desfacerea

contractului său de muncă nu este corectă şi nu are o bază reală. In drept, au fost invocate prevederile art. 55 şi art. 63 C. muncii. (…)

Prin sentinţa civilă nr. 816/LM/26.03.2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-a admis în parte acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul E.G., în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Orăştie şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite şi neachitate pentru lunile februarie-martie 2008 şi indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat, aferent anilor 2007-

2008, în sumă totală de 1.811 lei. S-a respins, în rest, acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, că acţiunea reclamantului este întemeiată doar în ceea ce priveşte drepturile salariale cuvenite şi neachitate pe lunile februarie şi martie 2008 şi 800 lei, indemnizaţia pentru concediul de odihnă cuvenit şi neefectuat pe anii 2007 şi 2008. Pentru restul capetelor de cerere acţiunea este neîntemeiată, reţinându-se că decizia de concediere întemeiată pe art. 61 lit. a) C. muncii este legală şi temeinică, reclamantul lipsind de la serviciu încă din data de

17.03.2008 şi până la data de 31.03.2008. Acesta a fost convocat la cercetarea disciplinară conform notei de transport, însă a refuzat primirea acesteia şi, drept urmare, nu s-a prezenta la cercetarea disciplinară. Articolul 55 lit. b) C. muncii invocat de reclamant presupune încetarea contractului individual de muncă, or, aşa cum se susţine şi în întâmpinare, pârâta nu şi-a dat acordul în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 275/2010 din 22 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost respins ca nefondat.

Potrivit art. 61 lit. a) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

In speţă, prin decizia nr. 2/31.03.2008 emisă de intimata SC I. SRL s-a dispus concedierea disciplinară a recurentului-reclamant în temeiul acestui text de lege, reţinându-se, în fapt, absentarea nemotivată de la locul de muncă pe o perioadă de 11 zile consecutiv, şi anume în perioada 17-31 martie 2008, fiind astfel încălcate prev. art. 52. Aceste aspecte sunt confirmate de referatul şi nota de constatare întocmite de numitul E.F., având funcţia de Area Sales Manager, precum şi de foaia colectivă de prezenţă pe luna martie 2008, depusă la dosar.

Este adevărat că recurentul-reclamant a probat cu certificatul medical că în perioada 18.03.2008 – 22.03.2008 s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, dar, aşa cum justificat a reţinut instanţa de fond, această perioadă nu acoperă în totalitate perioada reţinută în decizia de concediere ca absenţă nemotivată de la serviciu, confirmată de foaia colectivă de prezenţă, respectiv data de 17.03.2008 şi perioada

23.03.2008 – 31.03.2008.

Susţinerea recurentului în sensul neprimirii sale la serviciu după data de 23.03.2008 se consideră a fi nefondată, deoarece, deşi a fost convocat în data de 25.03.2008 pentru efectuarea cercetării disciplinare prin adresa nr. 2/20.03.2008, nu s-a prezentat la sediul societăţii, putând astfel să-şi formuleze toate aceste apărări. Refuzul de primire a notifi

cării în acest sens, confirmat de menţiunea de pe nota de transport, precum şi lipsa de la această convocare a îndreptăţit angajatorul, în temeiul art. 267 alin. (3) C. muncii, să procedeze în consecinţă.

în contextul reţinut mai sus şi în condiţiile în care angajatorul nu şi-a exprimat acordul la încetarea contractului individual de muncă, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, solicitarea reclamantului de modificare a temeiului juridic al încetării raportului de muncă din art. 61 lit. a) C. muncii în art. 55 lit. b) C. muncii a fost corect respinsă de prima instanţă. Cele două cazuri de încetare a contractului de muncă sunt total diferite şi presupun îndeplinirea unor condiţiile legale expres definite de legiuitor în conţinutul fiecărui articol de lege.

Cu referire la cererea în probaţiune, Curtea a reţinut că este adevărat faptul că, prin încheierea de şedinţă din 23.10.2008, instanţa a respins cererca reclamantului de încuviinţare a martorului F.B., pe motiv că împotriva acestuia societatca a formulat plângere penală, dar dreptul său la apărare a fost pe deplin respectat prin încuviinţarea martorilor N.S. şi

D.B., martori propuşi de reclamant pentru dovedirea aceloraşi aspecte şi care au şi fost audiaţii, declaraţiile lor fiind consemnate la dosar. Or, aceste declaraţii, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, justifică pe deplin soluţia primei instanţe şi, ca atare, suplimentarea probaţiunii cu o altă probă testimonială apare inutilă şi nerelevantă soluţionării cauzei (art. 167 şi art. 187 C. proc. civ.), dat fiind ansamblul probatoriului administrat, constând în înscrisuri, interogatoriu, martori.

De asemenea, în mod corect, la stabilirea cuantumului drepturilor salariale cuvenite reclamantului, instanţa de fond a luat în considerare salariul convenit de părţi prin actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 2/08.02.2008, deoarece acest act poartă semnătura salariatului, este înregistrat la I.T.M. H. la data de 14.02.2008, iar formularea unei plângeri penale de cătrc reclamant nu înlătură efectele juridice pc care acest act le produce, fiind un act perfect valabil până la o eventuală declarare a sa în fals după procedura prevăzută de lege.