Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 C. muncii se calculează de la data la care organele de conducere abilitate să aplice sancţiunea disciplinară au luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare. Nu este importantă modalitatea prin care acestea au luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, esenţial este ca aceasta să fie comunicată persoanei sau persoanelor care au atribuţii disciplinare în cadrul angajatorului.
Convocarea la cercetarea prealabilă respectă dispoziţiile art. 267 alin. (2) C. muncii, în sensul precizării obiectului cercetării disciplinare, prin conţinutul său, convocatorul fiind de natură a aduce la cunoştinţa salariatului faptele imputate, dându-i astfel posibilitatea să-şi formuleze apărările, aşa cum s-a şi întâmplat în fapt.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 3970R din 13 iunie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 11574/21.12.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis contestaţia formulată de contestatorul C.M.A., în contradictoriu cu intimata SC R. SA; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Sindicatul T.P.; a anulat decizia nr. 145/09.11.2010; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat intimata la reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în fapt, contestatorul a avut calitatea de angajat al intimatei în postul de tehnician de reţea de acces, conform CIM nr. 25.1/4636/10.11.1992 completat prin actul adiţional nr. 100/02/01/5.3906/BUC/28.08.2009 şi actul adiţional nr. 8/01.04.2009 completate cu fişa postului.
La data de 11.10.2010, numitul M.O., şef compartiment de întreţinere cabluri Zona Sud-Est, a întocmit un memorandum prin care a adus la cunoştinţa conducerii unităţii necesitatea demarării procedurii disciplinare cu privire la contestator, pentru aceea că, împreună cu alţi colegi, au fost surprinşi în data de 30.08.2010 de numitul F.I. sustrăgând cabluri telefonice din canalizarea telefonică din Calea Rahovei, fapte ce pot constitui abateri disciplinare.
Drept urmare a memorandumului întocmit, prin decizia nr. 126/
13.10.2010 a directorului general al R. SA, s-a dispus demararea cercetării disciplinare şi numirea comisiei de disciplină.
La data de 20.10.2010 contestatorul a fost convocat la cercetarea disciplinară, punându-se în vedere acestuia că urmează a fi cercetat pentru aceea că există indicii cu privire la încălcarea obligaţiei de fidelitate, că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, conform fişei postului şi regulamentului intern, politicilor privind cazurile de fraudă, politicii de maşini şi valorilor companiei şi codului de conduită.
De asemenea, s-a adus la cunoştinţa contestatorului că „există indicii cu privire la respectarea regulamentului în sensul de a se asigura că deciziile şi acţiunile sale sunt rezonabile, juste şi adecvate condiţiilor cu luarea în calcul a tuturor aspectelor relevante (…), există indicii că nu a respectat interdicţia de a folosi obiecte aparţinând companiei în alt scop decât pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi obligaţia de a avea un comportament integru, respectiv de a avea un comportament etic şi de a da dovadă de integritate în activităţile efectuate; nu a respectat prevederile din Politica de maşini care stipulează că maşinile pot fi utilizate de angajaţi doar pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu etc.” S-a arătat în decizie că toate aceste obligaţii nu au fost respectate prin aceea că a fost surprins la data de 30.08.2010 împreună cu alţi doi colegi când scoteau cabluri de telecomunicaţii din canalizarea companiei situate în Calea Rahovei şi le încărcau într-o dubă marca Mercedes, în momentul în care i s-au solicitat explicaţii a dispărut de la faţa locului, iar la momentul constatării faptei folosea maşina de serviciu în afara orelor de program.
în urma cercetării disciplinare, comisia a întocmit procesul-verbal din 05.11.2010, prin care s-a stabilit că, în speţă, contestatorul se face vinovat de participarea la sustragere de cablu de telefonie din canalizarea instituţiei, împreună cu alte persoane, a folosit maşina de serviciu în alte scopuri decât pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu a anunţat imediat şefii direcţi de evenimentele la care a luat parte, dând dovadă de neglijenţă în respectarea atribuţiilor de serviciu, propunând sancţionarea contestatorului cu desfacerea CIM.
Ca urmare a concluziilor comisiei de disciplină, la data de 09.11.2010 a fost emisă decizia nr. 145 prin care s-a dispus concedierea contestatorului în temeiul art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii, coroborat cu art. 34 pct. 5 din regulamentul intern.
în drept, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 61 lit. a), art. 63, art. 267, art. 268 C. muncii.
Contestatorul a invocat drept motiv de nulitate a deciziei nerespectarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. muncii, privitor la termenul de prescripţie de 30 de zile în care trebuia emisă decizia de concediere, care curge de la data luării la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare.
Aşa cum în mod constant s-a reţinut în practică, dar şi în doctrină, termenul de 30 de zile începe să curgă de la momentul aducerii la cunoştinţa organului de conducere îndreptăţit să dispună cu privire la cercetarea disciplinară a faptei sancţionate.
Cu privire la acest moment, al înştiinţării organului de conducere, între părţi au existat neînţelegeri, contestatorul raportându-se la momentul
31.08.2010, momentul sesizării organelor de poliţie, iar intimata la o normă internă prin care se prevede că data de la care curge termenul de 30
de zile este data încunoştinţării directorului general prin memorandum cu privire la faptele constatate, respectiv data de 11.10.2010 la care a fost adus la cunoştinţă memorandumul întocmit de numitul O.M.
Tribunalul a reţinut, cu privire la aceste aspecte, că termenul de 30 de zile ar fi trebuit intr-adevăr să curgă de la data înmânării memorandumului, respectiv de la 11.10.2010, când s-a adus la cunoştinţa organului de conducere în scris fapta săvârşită de contestator.
Cu toate acestea, nu există prevedere legală care să condiţioneze valabilitatea încunoştinţării organului de conducere de forma scrisă a acesteia, existând aşadar posibilitatea ca partea interesată, în speţă contestatorul, să facă dovada contrară cu privire la aducerea la cunoştinţă a faptei către organul de conducere la o altă dată decât cea de înscrisă în memorandum.
Aceasta este situaţia şi în speţa de faţă, în care contestatorul a dovedit cu înscrisurile de la dosar că organele de conducere au fost înştiinţate cu privire la fapta constând în sustragerea de cablu de telefonie de către contestator cel târziu la data de 31.08.2010.
Concluzionând astfel, Tribunalul a avut în vedere declaraţia dată de numitul F.I., care menţionează că „am comunicat evenimentul lui S.N., înlocuitorul domnului director”, care se coroborează cu plângerea înregistrată la data de 31.08.2010 la organele de poliţie, formulată în numele R. SA, din care reiese că societatea se constituie parte civilă în procesul penal, cu suma de 2640,78 euro.
Or, constituirea de parte civilă în numele societăţii şi pentru aceasta nu putea avea loc decât în baza unui mandat acordat expres în acest sens numitului F.I., aspect ce confirmă că la data de 31.08.2010 cel târziu acesta a înştiinţat reprezentanţii legali ai societăţii atât sub aspectul săvârşirii faptei, cât şi al persoanelor identificate la faţa locului – C.C., S.M. şi C.M. (contestatorul din prezenta cauză).
Pentru aceste motive, Tribunalul a reţinut că termenul de 30 de zile a început să curgă cel târziu la data de 31.08.2010, împlinindu-se la 01.10.2010, astfel că decizia contestată a fost emisă cu nerespectarea acestui termen.
Contestatorul a invocat nerespectarea termenului ca fiind o excepţie de nulitate a deciziei. Tribunalul a calificat însă aceste aspecte ca fiind apărări de fond, vizând legalitatea deciziei de concediere, şi nu ca pe o excepţie propriu-zisă, motiv pentru care, în raport de cele constatate anterior, a identificat un prim motiv de nulitate a deciziei nr. 145/09.11.2010.
în privinţa respectării condiţiilor de formă ale deciziei nr. 145/
09.11.2010, Tribunalul a reţinut că intimata a respectat întru totul dispoziţiile art. 264 C. muncii, decizia conţinând toate menţiunile obligatorii prevăzute de acest text de lege. Ce a remarcat însă Tribunalul este
în legătură cu modalitatea de desfaşurare a procedurii disciplinare, mai exact cu privire la faptele cercetate de comisia de disciplină.
Astfel, până la momentul redactării convocatorului la cercetarea disciplinară, se constatase şi se reclamase – prim memorandum şi plângere penală – existenţa unei singure fapte, respectiv participarea contestatorului la sustragerea de cabluri de telefonie proprietatea intimatei.
Cu ocazia redactării convocatorului însă, acestei fapte i-a fost adăugată de comisia de disciplină, ca obiect al cercetării disciplinare, o altă faptă concretă, respectiv „folosirea maşinii de serviciu în afara orelor de program”.
în esenţă, cu privire la aceste două fapte concrete a fost înştiinţat contestatorul prin convocatorul de la dosar, celelalte aspecte menţionate în convocator neputând reprezenta înştiinţări cu privire la care acesta să poată pregăti şi formula apărări pertinente.
Astfel, aşa cum s-a reţinut şi anterior, contestatorul a fost informat într-un mod extrem de ambiguu şi general cu privire la săvârşirea unor alte abateri disciplinare, dar care nu au putut fi identificate în mod concret de intimată, ci au fost descrise prin formule de genul „există indicii cu privire la încălcarea obligaţiei de fidelitate, că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, conform fişei postului şi regulamentului intern, politicilor privind cazurile de fraudă, politicii de maşini şi valorilor companiei şi codului de conduită”.
După cum se poate observa, contestatorul a fost în imposibilitatea de a se apăra cu privire la fapta imputată, câtă vreme din comunicarea efectuată nu reiese în ce a constat această faptă, respectiv în ce modalitate nu s-au respectat obligaţia de fidelitate, atribuţiile de serviciu şi ce anume a făcut contestatorul care să conducă la o astfel de concluzie.
De asemenea, acesta a fost înştiinţat că „există indicii cu privire la respectarea Regulamentului în sensul de a se asigura că deciziile şi acţiunile sale sunt rezonabile, juste şi adecvate condiţiilor cu luarea în calcul a tuturor aspectelor relevante (…), există indicii că nu a respectat (…) obligaţia de a avea un comportament integru, respectiv de a avea un comportament etic şi de a da dovadă de integritate în activităţile efectuate”, tot fară a se menţiona explicit care a fost fapta imputată care a condus la aceste concluzii.
Pe cale de consecinţă, Tribunalul a constatat că prin nerespectarea dreptului contestatorului la apărare, prin aceea că nu i-au fost aduse la cunoştinţă în mod explicit faptele pentru care este cercetat, procedura cercetării disciplinare cu privire la aceste „elemente” menţionate în cuprinsul convocatorului şi reluate ulterior în decizia de concediere a fost viciată.
De altfel, aceasta poate reprezenta o justificare rezonabilă a inadvertenţelor constatate chiar de intimată în declaraţiile contestatorului, nu
mite drept „inconsecvenţe”, având în vedere că contestatorul nu a avut nicio clipă reprezentarea reală a faptelor concrete de care este învinuit.
Singurele fapte asupra cărora contestatorul a fost înştiinţat şi cu privire la care a putut să formuleze apărări au fost cele legate de participarea la sustragerea de cablu de telefonie şi folosirea bunurilor societăţii (în speţă a maşinii de serviciu) în interes personal în afara orelor de program.
Pentru aceste motive, Tribunalul a avut în vedere doar aceste fapte, nu şi celelalte enumerate în cuprinsul deciziei şi reţinute în sarcina contestatorului, având în vedere că în privinţa lor nu se puteau oricum dispune măsuri valabile câtă vreme procedura cercetării disciplinare a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art. 267 C. muncii.
Revenind, în ceea ce priveşte participarea contestatorului la sustragerea cablului de telefonie, Tribunalul a constatat că această faptă nu a fost dovedită de intimată. Astfel, în urma cercetărilor efectuate organele de poliţie nu au descoperit asupra contestatorului niciun cablu aparţinând societăţii intimate, conform adresei comunicate de Secţia de poliţie 18.
De asemenea, din probele administrate nu rezultă decât plasarea în spaţiu a contestatorului în apropierea locului în care s-ar fi produs furtul şi nicidecum participarea acestuia la săvârşirea infracţiunii.
Or, în lipsa oricăror dovezi asupra legăturii de cauzalitate între prezenţa contestatorului în spaţiu şi sustragerea de cablu de telefonie, văzând şi dispoziţiile art. 287 C. muncii, Tribunalul a constatat că contestatorul nu se face vinovat de săvârşirea faptei.
Referitor la faptul că contestatorul a folosit maşina de serviciu în interes personal, în afara orelor de program, Tribunalul a constatat din declaraţiile coroborate ale numiţilor O.M., şeful său direct, şi ale contestatorului că acesta a folosit maşina de serviciu pentru a-i ajuta la o intervenţie pe colegii săi, numiţii C.C. şi S.M., la rândul său angajaţi ai intimatei. Aşadar, maşina a fost folosită după ora 17.00, dar nu în interes personal, din nicio probă administrată neputând reieşi acest lucru.
Singurul fapt imputabil contestatorului ar fi acela că nu s-a interesat dacă lucrarea efectuată de ce doi colegi ai săi era o lucrare privată sau una a societăţii la care era angajat, dar nu pentru acest lucru a fost cercetat şi sancţionat contestatorul. Or, cât timp nu s-a făcut dovada interesului direct al contestatorului în efectuarea lucrării la care a participat alături de colegii săi, nu se poate susţine că acesta a folosit bunurile societăţii în interes personal.
S-a reţinut că decizia de concediere face referire şi la alte fapte, din care cea mai importantă ar fi cea în legătură cu faptul că contestatorul nu şi-ar fi anunţat superiorii cu privire la sustragerea de bunuri din patrimoniul acesteia, dar, aşa cum s-a constatat anterior, aceste fapte nu au fost aduse la cunoştinţa contestatorului prin convocator, pentru a-şi pregăti apărarea, nu au făcut obiectul cercetării disciplinare, nefiind
menţionate în memorandumul despre care intimata a susţinut că a constituit actul care a declanşat această procedură, fiind menţionate pentru prima dată în mod explicit abia în procesul-verbal de cercetare disciplinară şi în decizia de concediere.
Pe cale de consecinţă, ele nu au fost analizate în fond de tribunal deoarece, aşa cum a reţinut anterior, ele au fost reţinute fară respectarea conformă a procedurii prealabile a cercetării disciplinare, nefiind respectat dreptul la apărare al contestatorului.
Pentru toate aceste motive şi faţă de considerentele prezentate mai sus, Tribunalul a constatat nelegalitatea deciziei nr. 145/09.11.2010 şi, în raport de dispoziţiile art. 78 C. muncii, a dispus anularea acesteia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat intimata la reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii.
De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. muncii, Tribunalul a obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-intimată SC R. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
Prin decizia nr. 145/09.11.2010 s-a dispus concedierea contestatorului în temeiul art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii, coroborat cu art. 34 pct. 5 din regulamentul intern.
în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, Curtea constată că susţinerile recurentei sunt întemeiate, decizia fiind emisă cu respectarea termenelor prevăzute de art. 268 alin. (1) C. muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării.
Potrivit art. 263 C. muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, CIM sau CCM aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
în temeiul art. 268 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 C. muncii se calculează de la data la care organele de conducere abilitate să aplice sancţiunea disciplinară au luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, într-adevăr, nu este importantă modalitatea prin care acestea au luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare; esenţial este ca aceasta să fie comunicată persoanei sau persoanelor care au atribuţii disciplinare în cadrul angajatorului.
Declaraţia lui F.I., persoană care îndeplinea funcţia de şef departament întreţinere cabluri, conţine o informare referitoare la incidentul din data de 30.08.2010, dar această informare nu a fost adresată organelor de conducere cu atribuţii disciplinare din cadrul societăţii. De asemenea, plângerea formulată la 31.08.2010 către Secţia de poliţie 18 este semnată de acelaşi F.I., care în calitatea menţionată nu putea aplica sancţiuni disciplinare intimatului, ci avea doar obligaţia de a informa de îndată superiorii ierarhici cu privire la neregularităţile constatate.
Sancţiunea disciplinară a fost aplicată prin decizia semnată de directorul general al societăţii, persoană abilitată potrivit actului constitutiv şi art. 43 din regulamentul intern, în acest sens existând şi semnăturile directorului executiv Resurse Umane şi directorului executiv juridic.
Potrivit regulamentului intern al recurentei, persoanele cu atribuţii în ceea ce priveşte demararea procedurii disciplinare erau cei doi directori executivi sau comisia pentru conformitate. Potrivit art. 38 din acest regulament, conducătorii ierarhici superiori sunt obligaţi să notifice imediat conducerea societăţii pentru demararea cercetării prealabile sancţionării disciplinare printr-un memorandum adresat directorului executiv Resurse Umane şi directorului executiv juridic.
Curtea constată că, în speţă, singura comunicare făcută persoanelor cu atribuţii disciplinare în societate, referitoare la existenţa unei fapte de natură disciplinară, a fost cea cuprinsă în memorandumul nr. 100/05/02/ 02/213/11.10.2010 întocmit de Divizia Operaţiuni Bucureşti din cadrul Direcţiei executive Operaţiuni.
Anterior acestei date, nu există nicio probă în sensul că organele de conducere cu atribuţii disciplinare (directorul general, directorul executiv Resurse Umane, directorului executiv juridic) au cunoscut, prin orice mijloace, existenţa faptelor imputate salariatului.
Chiar dacă prin declaraţia dată de numitul F.I. afirmă că a anunţat persoana care era înlocuitorul temporar şefului direct al acestuia, respectiv pe N.S., aceasta nu echivalează cu momentul la care societatea, prin organele decizionale, a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterilor disciplinare, deoarece respectivul nu avea atribuţii disciplinare, nu putea demara procedura prealabilă, având doar obligaţia de a încunoştinţa conducerea, potrivit regulamentului intern.
Chiar dacă şeful de departament, ierarhic superior intimatului, a formulat plângerea la secţia de poliţie, nu se poate vorbi de un mandat dat de societate acestuia în materie disciplinară. Plângerea respectivă a fost formulată de F.I. în executarea obligaţiei de fidelitate faţă de angajator, el fiind persoana care a sesizat o ilegalitate de natură a prejudicia patrimoniul angajatorului.
In aceste condiţii, Curtea reţine că termenul de 30 de zile a început să curgă de la data memorandumului adresat directorului executiv Resurse Umane şi directorului executiv juridic de reglementări şi relaţii ale companiei, iar decizia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 268 alin.(l) C. muncii, urmând a înlătura considerentele primei instanţe pe acest aspect, în condiţiile în care acest motiv de recurs nu este suficient pentru a modifica soluţia pe fond dată de instanţă, aşa cum vom arăta în analiza temeiniciei deciziei de concediere.
în ceea ce priveşte critica recurentei sub aspectul neregularităţilor reţinute referitor la convocator, Curtea, de asemenea, o găseşte pertinentă.
Sancţiunea disciplinară a fost aplicată pentru două fapte concrete, respectiv pentru „participarea la sustragerea de cablu de telefonie proprietatea R.” şi „folosirea maşinii de serviciu în afara orelor de program”, celelalte aspecte reţinute reprezentând încălcări ale unor obligaţii generale concretizate însă în cele două fapte imputate intimatului.
Acest aspect rezultă din prima parte a deciziei de sancţionare, unde se face descrierea faptelor săvârşite la data de 30.08.2010, respectiv sustragerea de cablu de telefonie din canalizarea companiei şi folosirea maşinii de serviciu în scop personal. Restul elementelor nu reprezintă abateri separate, fiind invocate obligaţiile generale stabilite prin contract, fişa postului şi regulamentul intern încălcate de intimat, concretizate în cele două fapte imputate.
în aceste condiţii şi în privinţa convocatorului se menţin aceleaşi considerente, acesta respectând dispoziţiile art. 267 alin. (2) C. muncii, în sensul precizării obiectului cercetării disciplinare, constituit din cele două fapte concrete, restul reprezentând aspecte generale ce s-au concretizat în cele două abateri imputate salariatului.
Prin conţinutul său, convocatorul a fost de natură a aduce la cunoştinţa salariatului faptele imputate, dându-i astfel posibilitatea să-şi formuleze apărările, aşa cum s-a şi întâmplat în fapt, cum rezultă din actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere.
Criticile recurentei nu sunt întemeiate însă în ceea ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate salariatului, deoarece din probele administrate nu rezultă în mod indubitabil că intimatul a săvârşit faptele imputate.
în mod corect a reţinut prima instanţă că nici şeful de departament care a constatat incidentul şi nici organele de poliţie sesizate nu au descoperit asupra contestatorului un cablu aparţinând societăţii intimate.
Chiar dacă intimatul s-a aflat în apropierea locului unde s-ar fi produs furtul, nu există nicio probă în sensul că acesta a participat la săvârşirea infracţiunii.
Este adevărat că există o serie de inadvertenţe în declaraţiile acestuia, dar acestea nu sunt suficiente pentru a concluziona în sensul că a participat la sustragerea de cablu din canalizarea recurentei.
Mai mult, aspectele contradictorii pot fi justificate şi de împrejurările în care s-a produs incidentul, locaţia respectivă fiind într-adevăr o intersecţie aglomerată, fiind plauzibilă apărarea salariatului în sensul că nu a putut observa toate persoanele învinovăţite sau detalii referitoare la costumaţia acestora, mijloacele de transport folosite.
Mai mult, nu există dovezi că intimatul cunoştea faptul că celelalte persoane au intenţia de a sustrage cablu din respectiva canalizare, acesta afirmând că a încercat să-şi ajute colegii să remedieze o defecţiune. Salariatul nu avea cum să cunoască aspectele invocate de recurentă referitoare la raportarea finalizării defecţiunii respective de către ceilalţi colegi, la înregistrările făcute în sistemul intern al angajatorului de către alţi salariaţi, astfel încât nu a fost înlăturată explicaţia oferită de acesta în ceea ce priveşte prezenţa sa în zonă.
Pe de altă parte, Curtea constată că inadvertenţe există şi în susţinerile persoanei care a semnalat incidentul. în nota informativă, acesta vorbeşte de mai mulţi muncitori care scoteau cablu din reţeaua de canalizare, printre care C.C., S.M. şi C.M. In declaraţia de martor dată în cadrul unui alt dosar care priveşte acelaşi incident, numitul F.I. arată că cele două maşini ale companiei, dintre care una era cea folosită de intimatul din prezenta cauză, se aflau la circa 20 m de locul unde se sustrăgea cablul şi de maşina în care acesta era încărcat. Cei trei salariaţi au apărut ulterior.
Faţă de această declaraţie, dar şi faţă de informarea făcută, Curtea reţine că şeful de departament nu l-a văzut pe intimat sustrăgând cablul, nu a găsit asupra lui acest material, ci doar a constatat prezenţa în zonă a intimatului. în aceste condiţii, Curtea constată că nu s-a făcut dovada săvârşirii de către intimat a faptei respective.
Corecte sunt considerentele instanţei şi cu privire la cealaltă abatere imputată, deoarece nu există material probatoriu suficient pentru atragerea răspunderii disciplinare a salariatului nici în privinţa folosirii maşinii de serviciu în interes personal.
în condiţiile în care nu s-a dovedit participarea intimatului la sustragerea cablului, nu se poate afirma că acesta a folosit maşina pentru beneficii proprii. Acesta a afirmat că era în zonă pentru a-şi ajuta colegii în remedierea unui deranjament, deci nu folosea mijlocul de transport în interes personal şi, aşa cum am arătat, nu avea cum să cunoască faptul că aceştia raportaseră finalizarea lucrării sau că nu le fusese repartizată o altă sarcină de serviciu.
Cum în speţă nu s-a dovedit săvârşirea faptelor imputate de către intimat, în mod corect prima instanţă a constatat netemeinicia sancţiunii aplicate şi a anulat decizia de concediere.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică sub aspectul analizei temeiniciei deciziei contestate, respingând recursul declarat ca nefondat.
