1. Suspendarea raporturilor de muncă pe durata cercetării disciplinare, prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii, şi suspendarea ca sancţiune disciplinară, prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. b)m C. muncii şi de art. 264 alin. (1) lit. b)[2] C. muncii, nu pot fi echivalate cu o concediere în fapt, care să dea dreptul la reintegrarea în muncă.
2. în situaţia în care raporturile de muncă dintre părţi nu au încetat şi nu au fost modificate, cererea de reintegrare nu are temei legal, măsura suspendării neputând fi analizată în lipsa contestaţiei împotriva actului prin care a fost dispusă.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 774 din 10 februarie 2010, Jurindex
Notă: Prin abrogarea lit. b) a art. 264 şi a lit. b) a art. 52 C. muncii, suspendarea contractului de muncă nu mai poate fi aplicată ca sancţiune disciplinară.
Prin sentinţa civilă nr. 5927/02.10.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea U.E. în contradictoriu cu intimata SC U.N. – O.H.M. SRL.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta U.E. este angajata pârâtei SC U.N. – O.H.M. SRL începând cu data de 31.03.2008, în baza contractului individual de muncă înregistrat la l.T.M. sub nr. 4095/I/J/1305, în funcţia de recepţioner. Obiectul prezentei contestaţii îl constituie obligarea intimatei la reintegrarea sa în postul deţinut
anterior. In esenţă, reclamanta a susţinut că la data de 19.01.2009 ar fi intervenit concedicrca sa în fapt, fiind practic alungată fară nicio explicaţie de la serviciu şi fară întocmirea unei decizii de conccdiere în formă scrisă. Din coroborarea probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 19.01.2008, în timp ce-şi desfăşură activitatea la recepţie, reclamanta a fost depistată de către numitul G.E. (fost şef al departamentului de securitate la societatea intimată, audiat în cauză în calitate de martor, propus de intimat) prin intermediul sistemelor de supraveghere video, în timp ce completa integrame.
Din nota explicativă dată de reclamantă cu ocazia cercetării sale disciplinare din data de 16.03.2009 rezultă – referitor la acelaşi moment,
19.01.2009 – că reclamantei i s-a imputat şi faptul că în timpul programului de lucru i-ar fi solicitat curierului de serviciu să-i achiziţioneze
o revistă de integrame ce a determinat lipsa acestuia la locul de muncă. In urma unei discuţii pe care reclamanta a purtat-o cu directorul general al societăţii, se pare că acesta din urmă i-ar fi solicitat reclamantei să-şi dea demisia, în caz contrar reclamanta urmând a fi cercetată disciplinar.
In jurul orei 12:30 reclamanta a plecat de la locul de muncă, susţinând, pe de o parte, prin prezenta cerere, că ar fi fost alungată fară să i se dea nicio explicaţie, iar pe de altă parte, prin plângerea adresată Consiliului naţional pentru combaterea discriminării, că i s-ar fi făcut rău.
Martorul G.E. a declarat că după discuţia purtată de reclamantă cu directorul general, a văzut-o pc reclamantă când aceasta şi-a luat lucrurile şi a plecat; ulterior, martorul a întocmit un referat prin care a arătat că reclamanta a plecat înainte de terminarea serviciului. Din declaraţia martorei S.S., fost director de vânzări la societatea pârâtă, persoana care a fost chemată să o înlocuiască de la program pe reclamantă în data de
19.01.2009, rezultă că deşi iniţial directorul general a avut intenţia să o concedieze (pe reclamantă), ulterior acesta s-a răzgândit.
Instanţa de fond a prezumat că schimbarea atitudinii reprezentantului angajatorului în ceea ce priveşte curmarea raporturilor de muncă dintre părţi a fost cauzată de înştiinţarea făcută de reclamantă la data de
09.02.2009 cu privire la faptul că era însărcinată.
Tribunalul a mai apreciat că intenţia angajatorului de a o concedia pe reclamantă nu s-a materializat, dovadă în acest sens fiind faptul că în luna martie a plătit reclamantei indemnizaţia de concediu medical pentru perioada 20.01. – 16.02.2009, aferentă certificatelor medicale seria (…) nr. (…) şi seria (…) nr. (…), iar în cursul lunii martie a efectuat cercetarea disciplinară cu privire la mai multe fapte imputate reclamantei, respectiv: fapta din data de 04.01.2009, când aceasta ar fi folosit echipamentele IT din recepţie pentru vizionarea de filme în timpul programului de lucru; fapta din 19.11.2009, când ar fi desfăşurat activităţi extraprofesionale la locul de muncă şi ar fi părăsit în mod nejustificat şi nemotivat locul de muncă la ora 12:33; fapta din data de 17.02.2009, când ar fi provocat un grav incident în zona de acces a oaspeţilor printr-un comportament ce a avut ca efect tulburarea activităţii hoteliere. Din adresa nr. 5277/24.02.2009 a rezultat că angajatorul ar fi dispus suspendarea raporturilor de muncă pe durata cercetării disciplinare, în baza dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Reclamanta nu a înţeles să conteste această decizie ce a avut ca efect suspendarea raporturilor de muncă în intervalul 24.02.2009 –
13.08.2009, pe o durată de aproape 5 luni de zile, cum de altfel nu a
înţeles să conteste nici decizia de sancţionare disciplinară nr. 1/13.08.2009, prin care angajatorul a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantei cu suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de 10 zile lucrătoare, în baza dispoziţiilor art. 264 alin. (1) lit. b) C. muncii.
Este evident că, în considerarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. muncii, angajatorul nu a plătit reclamantei drepturile salariale pe perioada suspendării contractului de muncă.
In concluzie, întrucât a apreciat că raporturile de muncă dintre părţi nu au încetat şi nu au fost nici modificate, Tribunalul a apreciat că, în speţă, cererea reclamantei de obligare a intimatei la reintegrarea sa apare ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal reclamanta U.E., criticând soluţia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului se arată că suspendarea raporturilor de muncă nu poate fi dispusă prin adresa 5277/23.02.2009, după cum suspendarea raporturilor de muncă nu poate depăşi, sub sancţiunea nulităţii, 10 zile lucrătoare. Suspendarea raporturilor de muncă în condiţiile art. 267 se face după efectuarea cercetării disciplinare prealabile, ocazie cu care salariatul este convocat în scris. Sub sancţiunea nulităţii absolute, angajatorul poate dispune sancţiunea disciplinară printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea faptei, dar nu mai târziu de 6 luni, urmând să îndeplinească condiţiile de formă stabilite sub aceeaşi sancţiune, a nulităţii absolute, prevăzută Ia art. 268 alin. (2). Decizia se comunică, iar comunicarea se face personal salariatului, cu semnătură de primire, ori scrisoare recomandată în cel mult 5 zile şi produce efecte doar de la data de comunicării. Decizia de sancţionare poate fi contestată în termen de 30 de zile în temeiul Legii nr. 53/2003. Recurenta solicită instanţei de recurs să reţină că nu există decizie de suspendare a raporturilor de muncă în intervalul 24.02.2009 – 13.08.2009, neputând funcţiona suspendarea de drept pe aşa-zisa perioadă a cercetării disciplinare în baza dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a). Raporturile de muncă nu pot fi suspendate pe o perioadă mai mare de 10 zile lucrătoare iar recurentei nu i-a fost comunicată vreo decizie de sancţionare cu suspendarea pe o durată de 5 luni, astfel că ea nu poate produce efecte.
Mai arată recurenta că nu i-a fost comunicată aşa-zisa decizie de sancţionare nr. 1/13.08.2009, drept pentru care înţelege să invoce prevederile aceluiaşi art. 268 alin. (3), decizia neproducându-şi efectele, ba mai mult, fiind în termenul de formulare a contestaţiilor prevăzute de art. 268 alin. (5). De asemenea, consideră că instanţa de fond a încălcat legea, în condiţiile în care nu a verificat termenul de la care poate
produce efecte o decizie de sancţionare, data comunicării dovezii fiîcându-se sub semnătură de primire ori cu scrisoare recomandata şi, cu riscul de a se repeta, învederează instanţei că aceste decizii nu i-au fost comunicate. Mai solicită să se constate că în perioada 20.06.2009 –
23.10.2009 s-a aflat în concediu medical, astfel că nu putea fi dispusă sancţiunea disciplinară consemnată în decizia nr. 1/13.08.2009.
Instanţa de fond, în temeiul rolului său activ, fiind vorba de norme imperative, care odată încălcate atrag nulitatea absolută, trebuia să constate încălcarea dispoziţiilor art. 267, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură cu excepţia celei prevăzute de art. 264 alin. (1) lit. a), respectiv avertismentul, neputând fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
In vederea desfăşurării cercetării prealabile, salariatul trebuie convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. De asemenea, instanţa trebuia să constate încălcate normelor imperative prevăzute de art. 268: „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”. Interpretarea logică a textelor de lege sus-menţionate nu dau posibilitatea angajatorului să desfaşoare o cercetare prealabilă disciplinară pe o perioadă lungă de timp (în niciun caz 5 luni de zile, perioadă pentru care intimata invocă suspendarea de drept în condiţiile art. 52 şi ale art. 49 C. muncii), textul de lege menţionând o perioadă de 30 zile calendaristice, termen de decădere pentru emiterea deciziei de sancţionare şi care curge de la luarea la cunoştinţă. Acelaşi text menţionează şi un termen de prescripţie 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Astfel, recurenta consideră că actele sancţionatoare sunt întocmite, sub sancţiunea nulităţii absolute, în condiţiile art. 268 alin. (2), deoarece: nu descriu fapt ce constituie abatere disciplinară; nu precizează prevederile din statutul de personal, regulamentul de organizare şi funcţionare, regulamentul de ordine internă ce au fost încălcate; nu au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 267 alin. (2); nu prezintă temeiul de drept; nu arată termenele în care sancţiunea poate fi contestată; nu indică instanţa la care se poate adresa cu contestaţie. Aşadar, recurenta mai solicită instanţei de recurs să constate aplicarea greşită a legii prin neraportarea la: condiţiile de formă şi de fond ale actelor sancţionatoare; termenele prevăzute de art. 268 alin. (1); termenul de la care pot produce efecte deciziile de sancţionare comunicate către angajat.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, dar şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
In esenţă, din interpretarea coroborată cu probele administrate, a rezultat că reclamanta nu a fost concediată, intenţia angajatorului în acest sens nematerializându-se. Este adevărat că raporturile de muncă ale recurentei-reclamante au fost suspendate, în baza art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii, pe perioada efectuării cercetării disciplinare (24.02.2009 -13.08.2009), însă această decizie nu a fost contestată prin cererea ce a învestit instanţa în prezenta cauză.
Nu a fost contestată nici decizia prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară cu suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de 10 zile lucrătoare, în temeiul art. 264 alin. (1) lit. b) C. muncii.
In raport de aceste împrejurări, cât şi faţă de faptul că recurenta a recunoscut abaterile disciplinare pentru săvârşirea cărora s-a efectuat cercetarea disciplinară, având în vedere dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii coroborate cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. muncii, cererea recurentei privind obligarea intimatei-pârâte la reintegrare a fost corect apreciată de către Tribunal ca nefiind întemeiată.
Referitor la cererile privind plata drepturilor băneşti pentru concediul medical şi invocarea aplicării greşite a legii în privinţa condiţiilor de formă şi de fond privind actele sancţionării, acestea au fost invocate pentru prima dată în faza recursului, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 316, raportat la art. 294 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei.
Pentru motivele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
