C. muncii, art. 65, art. 68 alin. (2), art. 76(1)
O.U.G. nr. 17/2009
Instanţa nu poate cenzura modalitatea prin care s-a procedat la redistribuirea atribuţiilor aferente posturilor desfiinţate, aceasta fiind prerogativa exclusivă a angajatorului, dar poate supune analizei legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii, analiză la care este îndreptăţită conform art. 76 C. muncii.
Adoptarea măsurii concedierii trebuie să se realizeze de către angajator cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii referitoare la procedura concedierii, întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) C. muncii, dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în condiţiile în care nu conţin dispoziţii derogatorii (inexistente în actul normativ special -O.U.G. nr. 17/2009); concedierea este legală în condiţiile în care se invocă că salariatul nu s-ar încadra în limitele numărului de posturi aprobat şi ale atribuţiilor transferate.
încheierea sau încetarea raporturilor de muncă nu trebuie să se realizeze pe criterii aleatorii, subiective, raporturile de muncă trebuind să fie guvernate de competenţa profesională ce trebuie evaluată pe criterii obiective, criterii ce nu au operat la concediere.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 7997 din 2 decembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1538/16.02.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatoarea B.O.A. în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului (S.G.G.), a fost anulat Ordinul nr. 252/09.03.2009 şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii; a fost obligat intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la concediere şi până la reintegrare; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin Ordinul nr. 252/09.03.2009, S.G.G. a dispus încetarea raporturilor de muncă cu salariata B.O.A., angajată a fostei instituţii publice -Cancelaria Primului-ministru, în funcţia de consilier, în drept fiind
invocate O.U.G. nr. 17/2009, art. 65 şi art. 73 alin. (1) C. muncii, art. 5 din H.G. nr. 405/2007. Prin O.U.G. 17/2009 s-a dispus desfiinţarea Cancelariei Primului-ministru şi preluarea personalului acesteia, potrivit pregătirii profesionale, în cadrul S.G.G. şi al aparatului propriu de lucru al Primului-ministru, în limita numărului de posturi aprobat de acesta. Pentru personalul Cancelariei Primului-ministru care nu se încadrează în prevederile alin. (1), se aplică dispoziţiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, respectiv de serviciu, conform art. VIII alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 17/2009. în consecinţă, prin dispoziţiile legale în materia încetării raporturilor de muncă se înţelege actul normativ cadru, respectiv Codul muncii, astfel că urmează a fi analizat în ce măsură angajatorul a respectat prevederile legale în materie la emiterea ordinului contestat.
Temeiul de drept care a stat la baza concedierii a fost desfiinţarea locului de muncă prevăzută art. 65 alin. (1) C. muncii, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 74, potrivit cărora decizia de concediere trebuie să cuprindă: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art. 70 alin. (2) lit. d); d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Tribunalul a reţinut că sunt întemeiate susţinerile contestatoarei referitoare la existenţa concedierii colective, întrucât angajatorul, căruia îi revine sarcina probei conform art. 287 C. muncii, nu a dovedit contrariul, apărările din întâmpinare fiind în sensul că numărul persoanelor concediate nu are relevanţă în condiţiile în care Cancelaria Primului-ministru s-a desfiinţat, înfiinţându-se o nouă structură – Secretariatul General al Guvernului. S-a reţinut că noua structură a preluat atribuţiile Cancelariei Primului-ministru, precum şi o parte din personal, în limita atribuţiilor transferate, astfel că se poate vorbi despre reorganizarea unui sistem, a cărci cauză trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Codului muncii cu privire la măsurile de concediere a personalului.
Din punct de vedere formal, ordinul contestat nu conţine criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, menţiune obligatorie prevăzută de art. 74 C. muncii, necesitatea acesteia fiind justificată de evitarea arbitrariului în selecţia pe care angajatorul o face atunci când suprimă mai multe locuri de muncă din structura sa de personal.
In acelaşi timp, angajatorul nu a parcurs procedura prevăzută de art. 69-71 C. muncii, pentru situaţia în care se ia măsura concedierii
colective, parcurgerea acestei proceduri fiind o condiţie de validitate a măsurii unilaterale dispuse la 09.03.2009. Potrivit art. 76 C. muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Tribunalul a mai reţinut că necesitatea sau oportunitatea desfiinţării Cancelariei Primului-ministru, care s-a realizat prin act normativ, nu poate fi contestată, însă măsura concedierii salariaţilor care nu au fost preluaţi în noua structură trebuia efectuată cu respectarea prevederilor Codului muncii, la care face referire O.U.G. nr. 17/2009, cât şi ordinul contestat.
Instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului cu privire la imaginea şi prestigiul profesional al contestatoarei, prejudiciu care să o îndreptăţească pe acesta la reparaţia bănească solicitată. Din probele administrate nu a rezultat măsura în care drepturile personale nepatrimoniale ale contestatoarei au fost afectate, astfel că nu se pot acorda despăgubiri pentru suferinţa de ordin moral pretinsă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen şi motivat intimatul S.G.G. (…)
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor invocate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Se are în vedere că prin art. VIII din O.U.G. nr. 17/2009 s-a stipulat în sensul că personalul Cancelariei Primului-ministru, în limita atribuţiilor transferate, se preia, potrivit pregătirii profesionale, în cadrul S.G.G. şi al aparatului propriu de lucru al Primului-ministru, care preiau atribuţii corespunzătoare celor din cadrul Cancelariei Primului-ministru, în limita numărului de posturi aprobat pentru acestea; pentru personalul Cancelariei Primului-ministru care nu se încadrcază în prevederile alin. (1) se aplică dispoziţiile legale în
materia încetării raporturilor de muncă, respectiv de serviciu. In speţă, Ordinul nr. 252/09.03.2009, de încetare a raporturilor de muncă, a fost emis în aplicarea textului de lege sus-amintit, reţinându-se, de asemenea, dispoziţiile art. 65 şi art. 73 C. muncii.
Critica vizând pronunţarea sentinţei atacate cu aplicarea greşită a legii nu poate fi reţinută, câtă vreme însuşi art. VIII din O.U.G. nr. 17/2009 prevede faptul că personalului Cancelariei Primului-ministru ce nu se încadrează în prevederile alin. (1) i se aplică dispoziţiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, trimiterea la prevederile Codului muncii, act normativ care se aplică în materia dreptului muncii (indiferent dacă este vorba de raporturi de muncă în
sectorul privat sau bugetar), fiind evidentă. Prin urmare, împrejurarea că emiterea ordinului contestat s-a realizat în contextul punerii în a O.U.G. nr. 17/2009 privind desfiinţarea Cancelariei Primu-lui-ministru şi stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului nu poate fi de natură a justifica nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează procedura de concediere, cu atât mai mult cu cât la emiterea Ordinului contestat au fost avute în vedere prevederile art. 65 şi art. 73 alin. (1) C. muncii.
Susţinerile recurentului vizând faptul că, în raport de O.U.G. nr. 17/2009, a avut loc o desfiinţare a unei structuri, respectiv Cancelaria Primului-ministru, iar nu o reorganizare, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care măsura încetării raporturilor de muncă ale inti-matei-contestatoare a fost luată în considerarea prevederilor art. 65 C. muncii. De altfel, ceea ce instanţa de fond a reţinut a fost faptul că „noua structură a preluat atribuţiile Cancelariei Primului-ministru, precum şi o parte din personal, în limita atribuţiilor transferate, astfel că se poate vorbi despre reorganizarea unui sistem, a cărei cauză trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Codului muncii cu privire la măsurile de concediere a personalului”.
Se apreciază că, în mod corect, prima instanţă a considerat că, în speţă, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului prevăzută de art. 65 C. muncii s-a realizat sub forma concedierii colective reglementate de art. 68 C. muncii, fapt ce impunea respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. muncii sub aspectul enunţării criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, recurenta fiind ţinută, de asemenea, să îndeplinească obligaţiile speciale în materia concedierii colective prevăzute de art. 69, art. 70, art. 711 C. muncii.
Faţă de prevederile art. 68 C. muncii şi având în vedere susţinerile contestatoarei în ceea ce priveşte numărul persoanelor concediate, susţineri ce nu au fost combătute în niciun fel de intimat (apărările acestuia fiind în sensul că s-a desfiinţat Cancelaria Primului-ministru, respectiv că nu are relevanţă numărul de posturi din cadrul S.G.G., întrucât nu această autoritate a supusă reorganizării prin desfiinţare), deşi potrivit art. 287 C. muncii sarcina probei îi revenea, rezultă că în cauză a fost vorba de o concediere colectivă. Prin urmare, toată procedura prevăzută de art. 69, art. 70 şi art. 71′ C. muncii trebuia iniţiată anterior dispunerii concedierii, parcurgerea ei reprezentând o condiţie de validitate a măsurii unilaterale dispuse la data de 09.03.2009.
Această procedură prealabilă concedierii colective şi obligatorie
nu a fost respectată de S.G.G. In aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art.76 C. muncii, potrivit cărora concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Corect a reţinut instanţa de fond în sensul că necesitatea sau oportunitatea desfiinţării Cancelariei Primului-ministru, care s-a realizat prin act normativ, nu poate fi contestată, însă măsura concedierii salariaţilor care nu au fost preluaţi în noua structură trebuia efectuată cu respectarea prevederilor Codului muncii, la care face referire O.U.G. nr. 17/2009, precum şi ordinul contestat. Legea nr. 53/2003 este lege organică, aplicabilă în materia dreptului muncii; câtă vreme O.U.G. nr. 17/2009 nu conţine dispoziţii derogatorii privind procedura pe care angajatorul trebuie să o respecte în cazul concedierii, ci face trimitere la dispoziţiile legale, susţinerile recurentului în sensul că O.U.G. nr. 17/2009 ar fi o normă specială care reglementează primar organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al guvernului, având, aşadar, forţă juridică egală cu cea a Legii nr. 53/2003, de la care derogă, nu pot fi primite.
Faţă de aspectele deja arătate în considerentele de faţă, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că aprecierea ca nelegală a deciziei emise în temeiul O.U.G. nr. 17/2009 ar avea efectul contestării acestui act normativ şi că instanţa de fond nu ar fi avut competenţă sub acest aspect.
Neîntemeiate sunt şi afirmaţiile recurentului în sensul că, prin restabilirea situaţiei anterioare, prima instanţă ar fi procedat la modificarea implicită a deciziei Primului-ministru nr. 306/09.03.2009, întrucât, în raport de prevederile art. 78 C. muncii, repunerea părţilor, la solicitarea salariatului, în situaţia anterioară emiterii actului de concediere este o consecinţă prevăzută de lege a anulării concedierii, iar instanţa de fond în mod judicios a făcut aplicarea acestei dispoziţii legale, neputându-se reţine din această perspectivă o ingerinţă în „autonomia consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituţie”, astfel cum recurentul afirmă.
In ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 98/1999, respectiv ale H.G. nr. 624/1999 pentru aprobarea Nonnelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 98/1999, acestea nu au relevanţă în speţă, deoarece obiectul prezentului litigiu nu îl constituie revendicarea măsurilor de protecţie socială reglementate de respectivul act normativ şi care constau în acordarea plăţilor
compensatorii sau a serviciilor de preconcediere colectivă şi a altor măsuri active prevăzute de acesta.
Se vor înlătura de asemenea susţinerile recurentului referitoare la faptul că instanţa de fond a extins aplicabilitatea dispoziţiilor din Codul muncii care reglementează procedura aplicabilă în cazul concedierilor colective şi pentru alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actului normativ, context în care recurentul a făcut referire şi la Directiva nr. 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, deoarece, potrivit art. 288 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele, iar ca act juridic cu funcţie normativă adoptat de către Uniunea Europeană, directiva instituie un cadru de măsuri care reprezintă un minim de reglementare pentru statul membru destinatar, acesta putând stabili – cu respectarea rezultatului prefigurat – un cadru superior de reglementare a fondului stabilit prin directive. Ca atare, în măsura concedierii colective, România a înţeles să reglementeze cu titlu general procedura concedierii – pentru toţi salariaţii, fară a distinge în funcţie de natura angajatorului, astfel încât dispoziţiile art. 68 şi urm. C. muncii sunt aplicabile în speţă.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
