Necesitatea probării prejudiciului cauzat, ca urmare a concedierii, pentru acordarea daunelor morale
C. muncii, art. 69-711 [1]
Desfiinţarea locului de muncă al salariatului se circumscrie cadrului legal oferit de O.U.G. nr. 3/2009 , care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea acesta. Instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale şi serioase, însă adoptarea măsurii concedierii trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii referitoare la procedura anterioară concedierii colective, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) C. muncii.
O astfel de concediere poate determina obligaţia instituţiei publice de a suporta prejudiciul moral cauzat, dacă sunt administrate probatoriile necesare în acest sens.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 176 din 13 octombrie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5821/2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul O.M.C., în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului; a constatat nulitatea Ordinului emis de intimat; a obligat intimatul să îl reintegreze pe contestator în postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimatul la plata către contestator a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării; a respins cererea privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie e fapt şi de drept:
Reclamantul a devenit salariat al intimatului începând cu data de 17.07.2007, în baza Ordinului emis de intimat, desfaşurându-şi activitatea în calitate de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului.
Prin actul menţionat, intimatul a dispus concedierea reclamantului, măsura fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 65 şi art. 73 alin. (1) C. muncii, pe dispoziţiile art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului şi ale Deciziei primului-ministru nr. 208/2009.
Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. muncii, respectiv durata preavizului, de 15 de zile lucrătoare şi motivele care au determinat concedierea. Lipsa menţiunii referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatului, nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situaţie se prezumă că în cadrul angajatorului nu existau locuri de muncă vacante.
A mai reţinut instanţa de fond că ordinul de concediere conţine motivarea în sensul că salariatul nu se încadrează în prevederile art. VII alin. (16) din O.U.G. nr. 3/2009, în baza înscrisului nr. 20/2273/2009.
Contestatorul a invocat nulitatea măsurii concedierii, motivând că desfiinţarea locului său de muncă nu a fost efectivă, nu a avut o cauză reală şi serioasă, iar salariatului nu i s-au propus alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională.
Pentru a analiza temeinicia concedierii, Tribunalul a apreciat că este necesar a se determina mai întâi dacă măsura a fost individuală sau dacă a avut natura unei concedieri colective.
S-a reţinut că, anterior adoptării O.U.G. nr. 3/2009, actul normativ care reglementa structura organizatorică a aparatului de lucru al guvernului era O.U.G. nr. 25/2007. Potrivit art. 1 şi art. 3 din O.U.G. nr. 25/2007, din cadrul aparatului de lucru al guvernului făceau parte, printre alte structuri, şi Departamentul de Control al Guvernului, structură fară personalitate juridică, finanţată din bugetul Secretariatului General al Guvernului, precum şi Secretariatul General al Guvernului, instituţie publică cu personalitate juridică, structura organizatorică şi numărul maxim de posturi al fiecărei structuri aprobându-se prin decizie a primului-ministru.
La data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2009, prin care se desfiinţa Departamentul de Control al Guvernului, aceasta avea prevăzut un număr de 69 de posturi, potrivit Deciziei primului-ministru nr. 156/2007, iar Secretariatul General al Guvernului era prevăzut cu 216 posturi, potrivit deciziei primului-ministru nr. 187/2008.
Din materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reţinut că, la data concedierii contestatorului, au fost concediaţi toţi angajaţii fostului Departament de Control al Guvernului care nu au primit încrederea primului-ministru (61 de persoane).
în raport de dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. muncii, s-a constatat că a avut loc o concediere colectivă.
A mai reţinut instanţa de fond că, în cazul în care angajatorul efectuează o concediere colectivă, este necesar ca acesta să îndeplinească anumite obligaţii, reglementate în mod imperativ de art. 69-711 C. muncii, constând în efectuarea de consultări cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor, în notificarea unor informaţii către salariaţi, cât şi către inspectoratul teritorial de muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în notificarea deciziei de concediere colectivă către inspectoratul teritorial de muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în scopul de a se căuta soluţii la problemele ridicate de concedierea colectivă.
Astfel, deşi desfiinţarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de O.U.G. nr. 3/2009, care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea acesta, iar instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale şi serioase, adoptarea măsurii concedierii de către intimat trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii referitoare la procedura anterioară concedierii colective, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) C. muncii.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că ordinul de concediere a contestatorului s-a emis în contextul concedierii colective întreprinse de intimat, care nu a respectat procedura reglementată de Codul muncii, aplicabilă în cazul concedierilor colective.
Prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 78 C. muncii.
A mai reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a motivat şi nu a dovedit că prin măsura concedierii sale i s-au produs prejudicii morale, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii reglementate de art. 269 C. muncii.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Secretariatul General al Guvernului, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 176/13.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins recursul declarat.
In motivare, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1039/2009, s-a constatat că Legea de aprobare a O.U.G. nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituţională. Curtea Constituţională a constatat că textele criticate instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului-ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea.
Concluzia Curţii Constituţionale a fost în sensul că dispoziţiile
O.U.G. nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art. 16 şi art. 41.
Având în vedere argumentele expuse, instanţa de constituţional a mai reţinut că, atâta vreme cât O.U.G. nr. 3/2009, aprobată prin legea dedusă controlului, nu satisface exigenţele constituţionale, conţinând norme care afectează sfera garanţiilor legale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consacrate prin Constituţie, întreaga ordonanţă de urgenţă, aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.
întrucât Curtea a fost învestită cu prezentul recurs ulterior declarării neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 3/2009, s-a reţinut că soluţionarea căii de atac nu se poate realiza cu ignorarea deciziei Curţii Constituţionale mai sus evocate.
Orice altă interpretare ar conduce la nesocotirea principiilor afirmate odată în plus prin soluţia instanţei de contencios constituţional, care a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că efectul declarării neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului afectează şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă
efecte juridice, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Aşadar, nu pot fi recunoscute efectele contrare dispoziţiilor constituţionale produse de O.U.G. nr. 3/2009, inclusiv sub aspectul concedierii intimatului, prin ordinul emis în temeiul actului normativ declarat neconstituţional.
