C. muncii, art. 60 alin. (1) lit. c), art. 65, art. 74 alin. (1)m
1. Desfacerea contractului individual de muncă al angajatei s-a dispus avându-se în vedere desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariată din motive economice, ca urmare a reorganizării acti-vitătii societătii, a dificultăţilor economice, având la bază menti-nerea competitivităţii, adaptarea organizării muncii la volumul de activitate impus de piaţă, asigurarea de condiţii de muncă egală cu cele ale concurenţei şi limitarea cheltuielilor cu forţa de muncă.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unitătii la data
concedierii colective, referitor la criteriile avute în vedere la concediere, nu interzicea concedierea persoanelor care au copii în întreţinere sau care sunt unici întreţinători de familie, însă stipula că aceste persoane trebuie să fie afectate în ultimul rând de măsura concedierii.
Angajatorul trebuie să facă dovada respectării prevederilor menţionate, în condiţiile în care angajatul a susţinut în cursul procesului faptul că nu s-au respectat criteriile de selecţie a personalului dis-ponibilizat, întrucât ar fi existat în unitate angajaţi care cumulau calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici între-
tinători de familie.
» A
In lipsa unor înscrisuri din care să rezulte persoanele afectate de măsura concedierii, nu se putea reţine ca fiind legală măsura concedierii prin prisma criteriilor de concediere.
2. Concedierea nu poate fi dispusă în cazul în care angajatorul a avut ştiinţă despre starea de graviditate a salariatei cu privire la care a hotărât concedierea, de vreme ce a fost înştiinţat anterior expirării termenului de preaviz cu privire la faptul că aceasta era însărcinată, în raport de dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii.
Măsura concedierii, ce s-a dovedit a avea un caracter nelegal, a produs o suferinţă psihică, pe care salariata a resimţit-o cu atât mai intens cu cât avea în întreţinere un copil şi era însărcinată, suferinţă determinată de faptul că rămânea fără venituri, iar grijile legate de asigurarea mijloacelor de trai erau mult mai accentuate, fiind stabilit un prejudiciu moral ce se impune a fi acoperit de către angajator, în sumă de 2.000 lei.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 1544 din 11 martie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 4329/22.05.2008, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VllI-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de contestatoarea C.M., în contradictoriu cu intimata SN R. SA, Sucursala Bucureşti, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 302/39/31.08.2007, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul avut anterior concedierii, s-a obligat intimata la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă şi s-a obligat intimata să compenseze în bani concediul de odihnă aferent anului 2007, să plătească reclamantei prima de căsătorie şi suma de 2.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost salariata intimatei, începând cu data de 9.11.1993, în calitate de radioelectronist, în baza contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti, sub nr. 75/9394/09.11.1993.
S-a constatat că raporturile de muncă au încetat la data de 7.10.2007, în baza deciziei nr. 302/39/31.08.2007, emisă de intimată, în temeiul art. 65 C. muncii, măsura fiind justificată de desfiinţarea locului de muncă, determinată de dificultăţile economice şi transformările tehnologice, având la bază adaptarea organizării muncii la volumul de activitate şi limitarea cheltuielilor cu forţa de muncă. S-a constatat că măsura dispusă în cazul reclamantei se circumscria concedierii colective ce a fost iniţiată de intimată. S-a constatat că decizia de concediere comunicată salariatei cuprindea menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. (1) C. muncii, respectiv durata preavizului, motivele care au determinat concedierea, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi şi menţiunea privind lipsa locurilor de muncă vacante în unitate.
In privinţa criticilor reclamantei referitoare la nerespectarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de priorităţi, la starea de graviditate în care se afla la data adoptării măsurii, la faptul că se afla în concediu de odihnă în perioada concedierii, precum şi la nerespectarea obligaţiei angajatorului de a cere sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, s-a arătat că nu erau în măsură să atragă nulitatea măsurii concedierii.
Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii la data concedierii colective, referitoare la criteriile avute în vedere la concediere, nu prevedeau că măsura nu
trebuie să afecteze persoanele care au copii în întreţinere sau care sunt unici întreţinători de familie, ci că aceste persoane trebuie să fie avute în vedere în ultimul rând, astfel că nu se pune problema nulităţii concedierii din acest motiv. S-a constatat că intimata a dovedit că a îndeplinit obligaţia de a notifica agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă cu privire la aplicarea măsurii concedierii colective. S-a menţionat că pentru ca măsura concedierii să fie legală, potrivit art. 65 alin. (2) C. muncii, era necesar ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, respectiv ca postul să nu se mai regăsească în organigrama societăţii, să aibă o cauză reală şi să fie serioasă, respectiv să fie impusă de dificultăţi economice şi să nu disimuleze realitatea.
S-a constatat că intimata a justificat măsura desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator cu reorganizarea activităţii, însă s-a reţinut că aceasta, deşi avea sarcina probei, potrivit art. 287 C. muncii, nu a depus la dosar înscrisuri prin care să dovedească faptul că măsura concedierii este legală, respectiv că desfiinţarea postului este efectivă, reală şi serioasă, deşi, pe parcursul dezbaterilor, instanţa a stabilit în sarcina sa obligaţia de a depune la dosar organigrame din perioadele anterioare şi ulterioare concedierii reclamantului, acte din care să rezulte personalul disponibilizat. S-a considerat că planul de concediere colectivă nu era suficient pentru a proba că postul deţinut de contestatoare a fost desfiinţat efectiv, că măsura a fost impusă de dificultăţi economice, de necesitatea de a limita cheltuielile cu forţa de muncă.
De asemenea, s-a arătat că art. 269 alin. (1) C. muncii reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului, în situaţia în care a produs din culpa sa un prejudiciu material sau moral salariatului în timpul îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. S-a apreciat că, prin măsura concedierii, ce s-a dovedit a avea un caracter nelegal, s-a produs reclamantei o suferinţă psihică, pe care aceasta a resimţit-o cu atât mai intens cu cât avea în întreţinere un copil şi era însărcinată, suferinţă determinată de faptul că rămânea fară venituri, iar grijile legate de asigurarea mijloacelor de trai erau mult mai accentuate, fiind stabilit un prejudiciu moral ce se impune a fi acoperit de către angajator, în sumă de 2000 lei.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs contestatoarea şi intimata SN R. SA.
Prin recursul formulat contestatoarea a criticat hotărârea şi în privinţa daunelor morale, instanţa de fond apreciind greşit că suma derizorie de 2000 de lei compensează în mod just şi echitabil cele opt luni scurse de la concediere până la pronunţarea sentinţei, perioadă în care întreaga familie a trebuit să trăiască la limita subzistenţei, tot graţie angajatorului care a binevoit să dispună plata salariilor compensatorii, obligaţie prevăzută în mod expres de lege.
S-a arătat că instanţa de fond nu a reţinut culpa angajatorului, nici modalitatea dubioasă aleasă de acesta de a comunica decizia de concediere, prin încălcarea unei alte dispoziţii legale referitoare la chemarea din concediu (aspect pe care instanţa a omis să se mai pronunţe), ori la suprascrierile din registrul de intrări/ieşiri, unde la acelaşi număr sunt trecute mai multe nume de persoane (de unde rezultă în mod evident că această decizie a fost în mod convenabil strecurată între celelalte, în ultima zi lucrătoare anterioară celei în care contestatoarea îşi anunţa sarcina).
Prin decizia civilă nr. 1544/11.03.2009, au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri.
In motivarea deciziei s-a reţinut că, prin decizia nr. 302/39/31.08.2007, contestată în cauză, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al recurentei, avându-se în vedere desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariată din motive economice, ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, a dificultăţilor economice, având la bază menţinerea competitivităţii, adaptarea organizării muncii la volumul de activitate impus de piaţă, asigurarea de condiţii de muncă egală cu cele ale concurenţei şi limitarea cheltuielilor cu forţa de muncă.
Prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 287 C. muncii, întrucât în cazul unui conflict de muncă, angajatorului îi revine sarcina probei celor susţinute în cuprinsul deciziei de concediere cu privire la faptul că desfiinţarea locului de muncă este efectivă pentru că nu se mai regăseşte în evidenţa societăţii şi are o cauză reală şi serioasă pentru că prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de reorganizarea societăţii, de dificultăţi economice şi de transformări tehnologice având la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii.
In speţă, prima instanţă a reţinut judicios faptul că recurenta-intimată nu a depus la dosarul cauzei dovezile necesare din care să rezulte că desfiinţarea postului ocupat de către recurenta-contestatoare a avut o cauză serioasă.
Curtea a reţinut că art. 80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii la data concedierii colective, referitor la criteriile avute în vedere la concediere, nu interzicea concedierea persoanelor care au copii în întreţinere sau care sunt unici întreţinători de familie, însă stipula că aceste persoane trebuie să fie afectate în ultimul rând de măsura concedierii.
Prin urmare, în speţă, recurenta-intimată trebuia să facă dovada respectării prevederilor menţionate, în condiţiile în care recurenta-contestatoare a susţinut în cursul procesului faptul că nu s-au respectat criteriile de selecţie a personalului disponibilizat, întrucât ar fi existat în unitate angajaţi care cumulau calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici întreţinători de familie.
Or, în lipsa unor înscrisuri din carc să rezulte persoanele afectate de măsura concedierii, nu se putea reţine ca fiind legală măsura concedierii.
Curtea a reţinut că înregistrarea cererii prin care recurenta-contesta-toare a înştiinţat că era însărcinată a fost înregistrată în registrul societăţii, ulterior înregistrării deciziei de concediere contestate în cauză, nu prezenta relevanţă juridică în cauză, întrucât anterior producerii efectelor deciziei de concediere, angajatorul a luat cunoştinţă de starea de graviditate la momentul concedierii, contractul de muncă urmând să înceteze ulterior acestei date de 3.09.2009, respectiv după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile, termen care începea să curgă de la data comunicării informării ofertei, astfel cum se arată expres în art. 2 din decizia contestată.
In consecinţă, Curtea a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii, conform cărora concedierea nu poate fi dispusă în cazul în care angajatorul a avut ştiinţă despre starea de graviditate a salariatei cu privire la care a hotărât concedierea, de vreme ce a fost înştiinţat anterior expirării termenului de preaviz cu privire la faptul că recurenta-contestatoare era însărcinată.
Referitor la ultimul motiv de recurs referitor la plata daunelor morale, Curtea a considerat ca fiind nefondată critica recurentei-intimate, întrucât prima instanţă corect a avut în vedere faptul că ulterior pronunţării recursului în interesul legii prin Decizia nr. 40/2007 s-a modificat art. 269 C. muncii, în sensul că angajatorul poate fi obligat, „în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Astfel, prima instanţă a reţinut corect din analiza probelor administrate în speţă faptul că recurentei-contestatoare i s-a cauzat în mod evident o suferinţă psihică prin măsura concedierii dispuse în mod nelegal de către angajator, în condiţiile în care anunţase faptul că este însărcinată şi mai avea deja în îngrijire un copil, fiind, fară îndoială, afectată ca urmare a lipsei mijloacelor de trai.
In privinţa cuantumului daunelor morale, Curtea a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative suportate de către recurenta-contestatoare, arătând detaliat în considerentele sentinţei motivele de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea acestei solicitări.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondate ambele recursuri.
