Reabilitarea reputaţiei prin publicarea unui anunţ pe pagina de internet a angajatorului. Criterii concrete pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei prejudiciului moral cauzat angajatului
C. muncii, art. 268 alin. (2) lit. a)m
încercarea de soluţionare amiabilă a litigiului, declanşată de către salariat, defineşte persoana acestuia, ca fiind expresia unei personalităţi pragmatice care urmăreşte să obţină rezultatul cel mai
favorabil demersurilor initiate, context în care sentimentele de umilinţă şi frustrare au fost date la o parte sau, în orice caz, trecute pe un plan secundar, la momentul când viitorul reclamant propunea deja părţii adverse modalităţi concrete de stingere a litigiilor.
A veni în fata instantei şi a susţine afectarea substanţială a sentimentelor de demnitate şi a stării de sănătate, în condiţiile în care subzista din partea salariatului o atitudine activă, pragmatică, de negociere cu partea despre care susţine că l-a tratat în mod umilitor înseamnă a exagera gradul de profunzime a suferinţei fizice şi psihice cauzate de litigiile cu angajatorul său.
O persoană umilită, afectată fizic prin îmbolnăvire, ca urmare a unor acţiuni din partea angajatorului, nu încearcă să negocieze cu cel care l-a umilit atât de profund, înainte de a iniţia demersurile de tragere la răspundere a angajatorului vinovat de adoptarea unei astfel de conduite. Dimpotrivă, o persoană care acţionează în scopul negocierii acestor aspecte litigioase, având puterea să propună tranzacţii şi să întreţină o corespondenţă activă cu reprezentanţii angajatorului aflat în culpă pentru o pretinsă atitudine nelegală, denotă, în lipsa altor mijloace probatorii care să demonstreze contrariul, o persoană rezistentă la stres, pragmatică şi dispusă să ajungă la un compromis (prin compromis înţelegându-se predispoziţia de a ajunge la o înţelegere) cu partea adversă.
în acest context, suferinţa pretinsă de salariat nu a depăşit nivelul unei indispoziţii, iar publicarea unui anunţ pe pagina de internet a angajatorului, în condiţiile în care angajatul nu a probat pretinsa conduită umilitoare din partea angajatorului, este nefondată şi în raport de faptul că reputaţia profesională a salariatului nu mai are o semnificaţie aparte în relaţiile acestuia cu subalternii ierarhici sau ceilalţi salariaţi din cadrul angajatorului, pentru că raporturile de muncă între părţi au încetat.
în urma republicării, art. 252 alin. (2) lit. a) C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011).
Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă salariatul ar fi dovedit conduita umilitoare şi ar fi continuat să îşi desfăşoare activitatea în cadrul angajatorului, situaţie în care se putea discuta despre utilitatea practică a unei asemenea forme de reabilitare care să ajungă la cunoştinţa tuturor subalternilor şi colaboratorilor din cadrul angajatorului.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 707 din 9 februarie 2010, nepublicată
Prin rccursurilc înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 28.08.2009, recurenţii SC V. România SA şi M.M.I. au criticat sentinţa civilă nr. 3599/29.04.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vil-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
In dezvoltarea criticilor formulate, M.M.I. a criticat sentinţa mai sus amintită prin prisma neacordării daunelor morale şi a nepublicării unui anunţ pe pagina de internet şi prin afişare la toate sediile SC V. SA, în care angajatorul să îşi ceară scuze pentru modul în care fost tratat pe perioada cercetării prealabile.
Recurentul M.M.I. a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere realitatea situaţiei faptice în care s-a aflat şi afectarea atât a sănătăţii, cât şi a prestigiului profesional ca urmare a atitudinii angajatorului. Recurentul a mai arătat că instanţa de fond nu a încuviinţat proba testimonială pentru dovedirea acestor aspecte, deşi această probă a fost solicitată în acest scop, iar nu numai pentru prezentarea împrejurărilor reţinute incorect de către Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 987/18.02.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au fost respinse ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente:
La data de 27.11.2008, recurenta-pârâtă a emis decizia nr. 7800, decizie prin care a dispus sancţionarea disciplinară a recurentului-recla-mant prin retrogradarea acestuia pe o perioadă de 60 de zile pe funcţia de inspector instalare site-uri.
Cercetând conţinutul deciziei contestate, prin raportare la dispoziţiile art. 268 C. muncii, Curtea a constatat că recurentul-reclamant a fost sancţionat ca urmare a reţinerii unui număr de 9 abateri disciplinare constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu întârziere, a unor atribuţii de serviciu.
Simpla lecturare a acestor presupuse abateri conduce la concluzia complexităţii activităţii pe care o desfăşură în cadrul pârâtei-recurente
reclamantul-recurent. In acest context era, într-adevăr, surprinzător cum această complexitate a fost comprimată în două pagini ale deciziei de sancţionare, care conţine, în integralitatea sa, doar trei pagini. De altfel,
din modalitatea de redactare a deciziei rezultă că angajatorul s-a limitat numai la a enumera presupusele abateri disciplinare, constând într-o serie de acţiuni întârziate, eronat executate sau chiar neexecutate, fară a detalia în ce a constat în concret activitatea pe care ar fi trebuit să o desfaşoare recurentul-reclamant în funcţia ocupată.
Această detaliere era cu atât mai necesară cu cât activitatea pe care o desfăşură recurentul-reclamant implica o multitudine de parametri tehnici, care, în absenţa unor precizări suplimentare, rămân imposibil de verificat pentru a stabili temeinicia, respectiv netemeinicia măsurii sancţionării constând în retrogradarea în funcţie.
Pentru a respecta nu numai formal dispoziţiile art. 208 alin. (2) lit. a) C. muncii, era necesar ca descrierea faptei să nu se limiteze doar la împrejurarea ce constituie, în opinia angajatorului, abaterea disciplinară, ci ca această descriere să fie astfel realizată încât să plaseze acţiunea/inacţiunea salariatului sancţionat în contextul mai larg al activităţii acestuia în raport, spre exemplu, de atribuţiile înscrise în fişa postului şi de procedurile şi protocoalele interne ale angajatorului pe care salariaţii trebuie să le cunoască, să le respecte şi să le aplice în activitatea profesională desfăşurată.
In acest context, reţinând că recurenta-pârâtă a făcut referire la ordinele şi dispoziţiile conducătorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstanţa abaterile, să fie precizate în concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce dată şi în ce formă.
De asemenea, fiind invocate încălcări ale regulamentului intern, tot în acelaşi scop al circumstanţierii încălcărilor, era obligatoriu să fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidenţa raportat la conţinutul faptic al abaterilor reţinute.
In concluzie, Curtea a reţinut că nu au fost descrise faptele pentru care M.M.I. a fost sancţionat disciplinar, fiind încălcate dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii.
Asupra recursului formulat de recurentul-reclamant, Curtea a reţinut următoarele:
In privinţa criticilor referitoare la neacordarea daunelor morale şi a nepublicării unui anunţ conţinând scuzele publice ale angajatorului, Curtea a reţinut că susţinerile recurentului-reclamant acopereau două aspecte distincte: pe de o parte, exista o critică referitoare la maniera de încuviinţare şi de administrare a probatoriului, iar, pe de altă parte, subzistau critici privitoare la fondul analizei instanţei de fond, referitoare la netemeinicia pretenţiilor.
în acest sens, Curtea a reţinut că recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a consemnat în mod greşit în încheierea de şedinţă de la termenul la care părţile au pus concluzii pe fondul cauzei (termenul de
judccată din 24.04.2009), împrejurarea conform căreia apărătorul recla-mantului-recurent ar fi solicitat încuviinţarea probei testimoniale doar pentru dovedirea apărărilor împotriva netemeiniciei deciziei de sancţionare, în realitate, această parte solicitând proba testimonială şi pentru circumstanţierea şi dovedirea pretenţiilor reprezentând daunele morale.
Verificând conţinutul încheierii de la termenul de judecată din 24.04.2009, Curtea a constatat că recurentul-reclamant a solicitat încuviinţarea probei cu martori pentru a dovedi nefuncţionarea sistemului de management al echipei de teren, iar nu pentru dovedirea prejudiciului moral în susţinerea pretenţiilor având ca obiect daune morale.
Fireşte, în motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine contrariul, dar aceste susţineri trebuiau probate sau argumentate prin utilizarea
unor proceduri prevăzute în Codul de procedură civilă. In acest sens, Curtea a subliniat că încheierea de şedinţă semnată de membrii completului de judecată are valoarea probatorie a unui înscris autentic, împotriva menţiunilor pe care aceasta le cuprinde existând posibilitatea pentru recurentul-reclamant de a se înscrie în fals, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 181-183 C. proc. civ. împotriva înscrisului defăimat ca fiind fals, respectiv a încheierii de şedinţă din 24.04.2009.
Invocarea acestor proceduri se putea face şi în faţa instanţei de recurs, în contextul controlului extins întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., dar o asemenea chestiune nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei de recurs nici scriptic, nici oral prin intermediul susţinerilor apărătorului recurentului-reclamant. Curtea a reţinut că acesta din urmă a beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat ales, care a avut deplină libertate, în limite procedurale stabilite de dispoziţiile Codului de procedură civilă, de a stabili conduita procesuală cea mai potrivită în dovedirea criticilor formulate, Curtea neavând obligaţia de a indica părţii mijloacele legale prin care se puteau contesta menţiunile dintr-o încheiere de şedinţă, câtă vreme aceste mijloace erau prevăzute de lege, respectiv art. 181-184 C. proc. civ., prin urmare, erau sau trebuiau să fie cunoscute de apărător, care a ales să nu le invoce, adoptând o altă strategie procesuală.
Rolul activ al instanţei nu trebuia în niciun moment confiindat cu obligaţia părţilor, înscrisă în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a-şi proba susţinerile şi apărările. Aşadar, era obligaţia recurentului-reclamant să-şi probeze susţinerile referitoare la înscrierea intenţionat eronată a cererii sale de probatoriu referitoare la proba cu martori, iar modalitatea eficientă în care acest lucru se putea realiza era invocarea procedurii prevăzute de art. 181-184 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în cauză a existat un apărător ales prezumat a cunoaşte dispoziţiile legale.
Raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea a apreciat că acestea nu conturau, dincolo de orice dubiu, existenţa prejudiciului
moral pretins a fi fost suferit de recurentul-reclamant. Acesta din urmă a susţinut că a fost tratat în mod umilitor şi jignitor de recurenta-pârâtă, dar nu a dovedit această pretinsă conduită a angajatorului prin probele administrate.
Actele depuse la dosar nu conduc la concluzia umilirii salariatului cercetat, ci la concluzia existenţei unei proceduri dc cercetare disciplinară prealabilă, a cărei legalitate a fost afectată de modalitatea în care a înţeles recurenta-pârâtă să redacteze conţinutul deciziei de sancţionare.
Urmând un raţionament logic aplicabil speţei litigioase deduse judecăţii, Curtea a observat că reclamantul-recurent a susţinut afectarea stării sale de sănătate şi a sentimentului de demnitate personală, ceea ce ar fi fost de natură să creeze premisele unei atitudini categorice de obţinere a reparaţiei pentru aceste suferinţe, din partea reclamantului-recurent. Cu alte cuvinte, împrejurările pretins a fi fost îndurate de reclamantul-recu-rent, descrise în cererea de chemare în judecată, ar fi fost suficiente prin ele însele să contribuie la îndârjirea reclamantului de a obţine sancţionarea angajatorului. Prin urmare, conturarea acestei conduite a salariatului sancţionat ar fi fost creată de acţionarea în instanţă a angajatorului pentru a obţine dreptatea refuzată de acesta din urmă şi repararea prejudiciului moral.
Cu toate acestea, deşi recurentul-reclamant a iniţiat un astfel de demers începând cu data de 16.12.2008, în timpul judecăţii s-a arătat dispus la o soluţionare amiabilă a litigiilor, solicitând angajatorului stabilirea unei întâlniri pentru discutarea acestui subiect în perioada 9-13 februarie 2009, astfel cum rezultă din conţinutul e-mail-ului transcris de
reclamantul-recurent numitei S.L. la data de 30.01.2009. In acest sens al soluţionării litigiului pe cale amiabilă, acelaşi reclamant-recurent a transcris pârâtei-intimate un proiect al unui contract de tranzacţie, astfel cum rezultă din conţinutul e-mail-ului expediat de reclamantul-recurent, la data de 2.12.2008, în atenţia numitelor A.P. şi L.S.
Nu este nimic nepotrivit sau nelegal în faptul că reclamantul-recurent a încercat să ajungă la o înţelegere amiabilă cu angajatorul, însă o astfel de atitudine este de natură să circumstanţieze nivelul afectării sale ca urmare a acţiunilor întreprinse de pârâta-intimată. Această circumstan-ţiere permite Curţii să observe că, în realitate, promovarea acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti a avut ca scop, în afara obţinerii declarării nulităţii actului de sancţionare, concretizarea unui mijloc de a pune presiune (legal, de altminteri) asupra angajatorului pentru a se ajunge, în cele din urmă, la o înţelegere amiabilă, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.
O astfel de conduită defineşte persoana reclamantului-recurent ca fiind expresia unei personalităţi pragmatice, care urmăreşte să obţină rezultatul cel mai favorabil demersurilor iniţiate, context în care sentimentele de umilinţă şi frustrare au fost date la o parte sau, în orice caz,
trccute pe un plan secundar la momentul când viitorul reclamant propunea deja părţii adverse modalităţi concrete de stingere a litigiilor. A veni în faţa instanţei şi a susţine afectarea substanţială a sentimentelor de demnitate şi a stării de sănătate, în condiţiile în care subzista din partea reclamantului-recurent o atitudine activă, pragmatică, de negociere cu partea despre care susţine că l-a tratat în mod umilitor, înseamnă a exagera gradul de profunzime a suferinţei fizice şi psihice cauzate de litigiile cu pârâta-recurentă.
Un om umilit, afectat fizic prin îmbolnăvire, ca urmare a unor acţiuni din partea angajatorului, nu încearcă să negocieze cu cel care l-a umilit atât de profund, înainte de a iniţia demersurile de tragere la răspundere a angajatorului vinovat de adoptarea unei astfel de conduite. Dimpotrivă, o persoană care acţionează în scopul negocierii acestor aspecte litigioase, având puterea să propună tranzacţii şi să întreţină o corespondenţă activă cu reprezentanţii angajatorului aflat în culpă pentru o pretinsă atitudine nelegală, denotă, în opinia Curţii, în lipsa altor mijloace probatorii care să demonstreze contrariul, o persoană rezistentă la stres, pragmatică şi dispusă să ajungă la un compromis (prin compromis înţe-legându-se predispoziţia de a ajunge la o înţelegere) cu partea adversă.
Este evident că, în aceste condiţii, suferinţa pretinsă de reclamantul-recurent nu a depăşit nivelul unei indispoziţii, chiar dacă pentru combaterea acesteia reclamantul-recurent a obţinut concedii medicale succesive emise de propria-i soţie în calitate de medic de familie. Nu există la dosar acte medicale prin care să se contureze o agravare deosebită a stării de sănătate a recurentului-reclamant. Dimpotrivă, în contextul speţei, acordarea concediilor medicale succesive a reprezentat o modalitate formal legală de a amâna deznodământul procedurii cercetării disciplinare prealabile.
Având în vedere că pârâta-recurentă nu a contestat la organele de specialitate concediile medicale de care a beneficiat recurentul-recla-mant, nu există posibilitatea de a aduce în discuţie o eventuală acordare nelegală a concediilor medicale, astfel cum a încercat să sugereze recu-renta-pârâtă în concluziile orale formulate în faţa instanţei de recurs. Cu toate acestea, faptul acordării unui concediu medical sau a mai multor concedii medicale nu probează, prin el însuşi, că problema de sănătate a salariatului este direct legată sau cauzată de tensiunile ori litigiile dintre respectivul salariat şi angajatorul său, de aceea depunerea copiilor de pe concediile medicale nu este, sub aspect probatoriu, suficientă pentru a dovedi existenţa prejudiciului care ar putea conduce la acordarea daunelor morale.
In privinţa capătului de cerere având ca obiect publicarea unui anunţ cuprinzând scuzele angajatorului, Curtea a reţinut că înscrisurile depuse
la dosar nu probează atitudinea umilitoare imputată angajatorului, ci existenţa unui litigiu între cele două părţi.
In teorie şi în practică, orice măsură de declanşare a procedurii cercctării disciplinare prealabile a unui salariat produce un ecou negativ în rândul celorlalţi salariaţi şi, din această perspectivă, susţinerile recla-mantului-recurent referitoare la pierderea respectului profesional al subalternilor săi nu sunt lipsite de adevăr şi au o corespondenţă cel mai probabil în realitatea faptică. Totuşi, necontestând niciun moment calităţile profesionale ale reclamantului-recurent, Curtea a apreciat că posibila afectare a reputaţiei profesionale în cadrul angajatorului şi în relaţiile cu ceilalţi salariaţi ai SC V. SA este puţin probabil să mai producă efecte în cazul salariatului sancţionat, întrucât acesta şi-a încheiat, prin bună învoială, raporturile de muncă cu pârâta-recurentă.
Prin urmare, publicarea unui asemenea anunţ, în condiţiile în care recurentul-reclamant nu a probat pretinsa conduită umilitoare din partea angajatorului, este nefondată şi în raport de faptul că reputaţia profesională a recurentului-reclamant nu mai are o semnificaţie aparte în relaţiile acestuia cu subalternii ierarhici sau ceilalţi salariaţi din cadrul pârâtei, pentru că raporturile de muncă între părţi au încetat. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă recurentul-reclamant ar fi dovedit conduita umilitoare şi ar fi continuat să îşi desfăşoare activitatea în cadrul pârâtei, situaţie în care se putea discuta despre utilitatea practică a unei asemenea forme de reabilitare care să ajungă la cunoştinţa tuturor subalternilor şi colaboratorilor din cadrul pârâtei.
Aşa cum Curtea a subliniat, nu se contestă pregătirea profesională a reclamantului-recurent, dar, în egală măsură, Curtea a remarcat faptul că reputaţia profesională a acestuia nu are o anvergură publică deosebită, ca fiind cunoscută şi recunoscută de o categorie largă a publicului, ci se circumscrie relaţiilor interne cu alţi salariaţi ai pârâtei, cu care recla-mantul-recurent nu mai colaborează din punct de vedere profesional.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) C. muncii, în eventualitatea unei noi angajări a reclamantului-recurent, noul angajator poate cere informaţii în legătură cu persoana care solicită angajarea de la foştii săi angajatori, dar numai cu privire la funcţiile îndeplinite şi la durata angajării şi numai cu încunoştinţarea prealabilă a celui care solicită angajarea. Prin urmare, eventualul ecou negativ al sancţionării recurentului-reclamant, sancţiune înlăturată ca urmare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, nu va găsi nicio rezonanţă în cazul în care reclamantul-recurent va încerca găsirea unui nou loc de muncă.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea a considerat ca nefondat recursul formulat de către reclamant şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins.
