Efectele concedierii asupra persoanei angajatului. Dovedirea atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale. Sarcina probei
C. muncii, art. 65
în situatia concedierii în conformitate cu art. 65 C. muncii, toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite (în temeiul art. 1169 C. civ.) de cel care se pretinde prejudiciat.
Aceasta înseamnă că reclamantul salariat care solicită acoperirea prejudiciului trebuie să dovedească existenţa unor consecinţe negative (fizice-materiale sau morale) ca urmare a comiterii de către pârâta angajatoare a unei fapte ilicite.
Cerinţa probării se extinde inclusiv asupra daunelor morale, chiar dacă, prin natura lor, acestea nu sunt perceptibile fizic, tocmai pentru că aduc atingere unor drepturi nepatrimoniale.
Cerinţa probării se extinde inclusiv asupra daunelor morale, chiar dacă, prin natura lor, acestea nu sunt perceptibile fizic, tocmai pentru că aduc atingere unor drepturi nepatrimoniale.
Or, concedierea conform art. 65 C. muncii, pentru motive fără legătură cu persoana salariatului, tocmai datorită că au fost invocate cauze obiective, reale şi serioase, care împiedică continuarea raporturilor de muncă, nu poate fi, în sine, cauzatoare de prejudicii
morale în modalitatea invocată de reclamant – crearea unui impediment la viitoare potenţiale angajări.
Reclamantul nu a făcut dovada că de la data încetării raporturilor de muncă cu pârâta nu ar mai fi fost angajat sau că ar fi încercat obţinerea unui alt loc de muncă conform pregătirii şi aptitudinilor sale.
C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 701/CM din 24 noiembrie 2009,
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la
09.02.2009, reclamantul B.M. a chemat în judecată SC R.R. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pe cale de contestaţie la decizia nr. 12/22.01.2009, să se dispună anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior cu obligarea la plata unor despăgubiri calculate de la data concedierii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 20.03.2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul completării acesteia cu două noi capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela că în perioada de referinţă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal, conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea reclamantului posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu; şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei daune morale, ca o compensare a suferinţelor psihice la care a fost supus reclamantul în calitate de subiect pasiv al acestei măsuri abuzive şi în condiţiile în care era foarte aproape de momentul pensionării şi cu numeroase probleme de sănătate.
Prin sentinţa civilă nr. 636/11.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 12/22.01.2009 de încetare a contractului individual de muncă al reclamatului, a obligat intimata să-l reintegreze pe reclamant în postul avut anterior concedierii, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata şi a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.
Prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 219600/ 28.01.1998, reclamantul B.M. (angajat din 23.05.1985) s-a obligat să presteze în favoarea SC P. SA (devenită ulterior actuala SC R.R. SA) funcţia de şef birou în cadrul Serviciului Transporturi, conform atribuţiilor stabilite în fişa postului.
După adoptarea dcciziei nr. 1/2008 a Consiliului de Administraţie, reclamantul B.M. a primit un preaviz în care era înştiinţat că, de la data de 14.11.2008, începe să curgă un termen de 45 de zile, la finalul căruia urmează a i se înceta contractul individual de muncă, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, ca urmare a desfiinţării locului de muncă.
Drept consecinţă, prin decizia nr. 12/22.01.2008, pârâta a procedat la concedierea reclamantului începând cu data de 23.04.2009, menţio-nându-se că unitatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform calificării salariatului.
Conform art. 65 C. muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Concedierea dispusă în baza art. 65 C. muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent.
Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.
Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie să fie reclamată de unul din motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fară a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului – stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului – pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.
Sintagma invocată de pârâtă în decizia de concediere „reducerea costurilor, creşterii eficienţei …” (aplicabilă situaţiei generice „dificultăţi economice”) implică nu doar existenţa unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creşterea profitului, respectiv diminuarea pierderilor, ci este necesară dovedirea unor greutăţi reale în ansamblul activităţilor de producţie şi distribuţie a produselor ce fac obiectul activităţii societăţii.
Raportat la aceasta, unitatea trebuia să-şi bazeze decizia de concediere pe împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptăţească presupunerea că nu este cazul unor situaţii accidentale -care au dus la pierderi economice, precum creşterea costurilor de producţie, închiderea unor pieţe de desfacere tradiţionale, apariţia unor elemente concurenţiale foarte puternice, care au pus produsele unităţii într-o situaţie de inferioritate în ansamblul cererii şi ofertei şi altele
asemenea. Or, pârâta nici măcar nu a invocat o astfel de situaţie, cu atât mai puţin să o dovedească.
De asemenea, societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului este singura soluţie posibilă în redresarea sa economică, celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.
Pentru aceste motive, constatându-se că desfiinţarea locului de muncă nu a fost una reală şi efectivă, faţă de dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. muncii, potrivit cu care, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, s-a anulat decizia nr. 874/23.09.2008, emisă de societatea intimată şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia inginer mecanic.
Luând în considerare şi efectele nulităţii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat, s-a obligat intimata la plata, către contestator, a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 22.01.2009 şi până la reintegrarea efectivă.
Cu privire la plata daunelor morale, instanţa a respins cererea având acest obiect ca neîntemeiată.
Toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite (în temeiul art. 1169 C. civ.) de cel care se pretinde prejudiciat. Aceasta înseamnă că reclamantul care solicită acoperirea prejudiciului trebuie să dovedească existenţa unor consecinţe negative (fizice-materiale sau morale) ca urmare a comiterii de către pârâta a unei fapte ilicite.
Or, concedierea conform art. 65 C. muncii, pentru motive fară legătură cu persoana salariatului, tocmai datorită faptului că au fost invocate cauze obiective, reale şi serioase, care împiedică continuarea raporturilor de muncă, nu poate fi, în sine, cauzatoare de prejudicii morale în modalitatea invocată de reclamant – crearea unui impediment la viitoare potenţiale angajări; apoi, reclamantul nu a făcut dovada că de la data încetării raporturilor de muncă cu pârâta nu ar mai fi fost angajat sau că ar fi încercat obţinerea unui alt loc de muncă conform pregătirii şi aptitudinilor sale.
De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată şi solicitarea din completările acţiunii privind plata drepturilor corespunzătoare preavizului; dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri la fel ca şi în situaţia în care reclamantul ar fi prestat munca, solicitarea de achitare de drepturi cuvenite în perioada
preavizului este neîntemeiată, din moment ce însăşi decizia de concediere, care stă la baza acordării preavizului, s-a dovedit a fi nelegală.
A fost respins ca nefondat recursul declarat, rămânând irevocabilă soluţia respingerii ccrerii privind acordarea daunelor morale.
