Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării. în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 C. muncii, nu există obligaţia angajatorului de a oferi salariatului un loc de muncă vacant şi un termen pentru a opta în acest sens.
Nemenţionarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere nu atrage nulitatea deciziei, deoarece este vorba de o concediere individuală, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 74 lit. c) C. muncii, textul de lege referindu-se doar la cazul concedierilor colective. Angajatorul a susţinut desfiinţarea unui singur post de genul celui ocupat de salariată, motiv pentru care nu se punea problema unor criterii de prioritate, acestea putând fi aplicate doar în cazul existenţei mai multor salariaţi angajaţi pe posturi şi funcţii identice sau similare.
în condiţiile în care angajatorul avea sarcina probei, în temeiul art. 287 C. muncii, în varianta anterioară republicării, nu a fost dovedită cauza reală şi serioasă a concedierii deoarece nu s-a depus actul decizional care a stat la baza reorganizării.
Nu a existat o desfiinţare efectivă a postului ocupat de salariată, ci o redenumire a acestuia, prin alocarea respectivului post în cadrul noului departament înfiinţat, care a preluat cu totul atribuţiile fostei structuri. Este adevărat că există şi atribuţii noi, dar acestea sunt complementare competenţelor principale
referitoare la activitătile salariatei. S-a încercat disimularea realităţii, parte din înscrisuri fiind create pro causa pentru a
acoperi realitatea angajării sau realocării unei alte persoane pe postul salariatei, cu aceleaşi atribuţii ca ale acesteia.
Motivul invocat de angajator pentru concedierea salariatei nu poate sta la baza încetării raporturilor juridice de muncă, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, deoarece cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă, dar, în fapt, postul acesteia nu a fost desfiinţat, ci se regăseşte în cadrul noului serviciu, post vacant potrivit statului de funcţii.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 2145R din 14 martie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 5904/06.06.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea formulată de contestatoarea C.C., în contradictoriu cu T.N.I.L.C., ca neîntemeiată.
în considerente a reţinut că reclamanta a fost salariata pârâtului, fiind angajată pe postul de şef serviciu relaţii publice în baza unui contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată înregistrat sub nr. 28/2007. Potrivit H.G. nr. 803/2005 privitor la stabilirea măsurilor pentru organizarea şi funcţionarea T.N.B. Bucureşti, această instituţie publică se află în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 10 din aceeaşi hotărâre a Guvernului, structura organizatorică şi statul de funcţii şi R.O.F. ale teatrului se aprobă prin ordin al Ministrului Culturii şi .
Prin decizia nr. 50/21.05.2010 s-a dispus desfacerea CIM al reclamantei pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării postului, în baza art. 65 C. muncii. Pentru emiterea acestei decizii s-a avut în vedere Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2213/07.05.2010, prin care s-a aprobat nu numai R.O.I., ci şi organigrama teatrului, care face parte integrantă din ordin.
Tribunalul a mai reţinut că potrivit art. 16 din R.O.I., directorul general avizează proiectul R.O.I. şi proiectul organigramei, pe care le propune spre aprobare autorităţii. Prin urmare, directorul general are doar competenţe privitor la avizarea acestor proiecte, dar aprobarea statului de funcţii şi R.O.I. se aprobă potrivit legii prin ordin emis de Ministrul Culturii şi Cultelor.
Astfel, potrivit Ordinului nr. 2213/07.05.2010 s-a modificat organigrama teatrului, iar compartimentul relaţii publice unde lucra reclamanta care apare în organigrama din 2005 nu se mai menţine, ca urmare a reorganizării, astfel că toate susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate.
Articolul 65 C. muncii prevede desfacerea CIM pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, iar singura cerinţă este ca desfiinţarea postului să fie reală şi să aibă o cauză serioasă, condiţie îndeplinită. Susţinerea reclamatei că nu s-a menţionat în cuprinsul deciziei caracterul
concedierii, individuală sau colectivă, nu atrage sancţiunea nulităţii deciziei, iar pe de altă parte nu este vorba de o concediere colectivă, deoarece se menţionează în decizie că este vorba de desfiinţarea locului de muncă, conform organigramei.
Cât priveşte susţinerea că decizia de concediere sau oferta trebuia să prezinte în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate sau faptul că nu s-a respectat termenul de 3 zile de la comunicarea ofertei cu privire la postul vacant, aceste aspecte nu sunt de natură să atragă nulitatea actului emis. Din decizia de concediere rezultă că reclamanta nu şi-a manifestat intenţia de a accepta postul de impresar artistic oferit de pârât.
Pârâtul, prin note scrise, nu neagă faptul că activităţi pe care le desfăşură reclamanta potrivit competenţelor sale au fost preluate de către A.P., astfel cum rezultă din fişa de post, ca urmare a pregătirii profesionale similare, pentru ambele posturi fiind necesare studii superioare, dar experienţa a fost cea care a făcut diferenţa dintre cele două angajate.
Referitor la acest ultim aspect, este de competenţa angajatorului să aprecieze ce salariaţi trebuie să oprească în unitate atunci când se impune reorganizarea activităţii, desfiinţarea unor posturi, sens în care Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantei.
Aşa cum susţine şi pârâtul, la data desfacerii CIM în unitate erau trei posturi vacante în afară de impresar artistic, şi anume economist, producător delegat şi secretar literar, care impuneau o altă pregătire profesională.
în afara postului deţinut de reclamantă, care a fost desfiinţat, au mai fost desfiinţate încă trei posturi, dar acei angajaţi au acceptat ofertele pârâtului, ceea ce în cazul reclamantei nu s-a întâmplat.
Prin urmare, pentru reducerea costurilor cu personalul salariat s-a impus desfiinţarea postului şi preluarea atribuţiunilor de serviciu în cadrul altor compartimente, sens în care Tribunalul a respins contestaţia ca neîntemeiată. Cât priveşte restul criticilor, acestea nu au legătură cu decizia contestată.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-contestatoare C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul formulat este nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Recurenta-contestatoare a fost salariata intimatei, fiind angajată în funcţia de şef serviciu în cadrul Serviciului relaţii publice, în baza CIM nr. 28/01.05.2007.
Prin decizia nr. 50/21.05.2010, angajatorul a dispus concedierea contestatoarei, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, având în vedere desfiinţarea postului. Aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, motivul concedierii a fost desfiinţarea postului amintit, ocupat de contestatoare, încetarea raporturilor de muncă urmând să aibă loc la
06.07.2010. Decizia este întemeiată pe faptul desfiinţării Serviciului relaţii publice şi implicit a postului de conducere aferent, ca urmare a reorganizării instituţiei, stabilită prin hotărârile Consiliului de administraţie din 21.09.2009,23.11.2009 şi 12-14.04.2010, aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2213/07.05.2010 de aprobare a R.O.F. şi a Organigramei T.N.B.
Decizia de concediere emisă de intimată, concretizând o măsură de desfacere a CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii, în varianta aplicabilă la data emiterii actului contestat, prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Or, analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor obligatorii, de formă, Curtea constată că aceasta îndeplineşte toate exigenţele art. 74 C. muncii. Sub acest aspect, Curtea reţine că aceasta face referire la motivele care au stat la baza concedierii, fiind indicată desfiinţarea postului din cauza reorganizării instituţiei. Nu era necesar să se prevadă dacă au fost desfiinţate şi alte posturi.
în mod corect prima instanţă a reţinut că legea nu sancţionează cu nulitatea nemenţionarea caracterului colectiv sau individual al concedierii. Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, Curtea constată că este vorba de o concediere individuală, în baza art. 65 alin. (1), iar criticile recurentei referitoare la posturile desfiinţate vor fi analizate în cadrul temeiniciei deciziei.
Vor fi înlăturate criticile recurentei referitoare la nemenţionarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, deoarece, fiind vorba de o concediere individuală, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 lit. c) C. muncii, textul de lege referindu-se doar la cazul concedierilor colective. Oricum, angajatorul a susţinut desfiinţarea unui singur post de şef serviciu din cadrul Serviciului relaţii publice, motiv pentru care nu se punea problema unor criterii de prioritate, acestea putând fi aplicate doar în cazul existenţei mai multor salariaţi angajaţi pe posturi şi funcţii identice sau similare.
Nu vor fi reţinute nici susţinerile recurentei sub aspectul neîndeplinirii obligaţiei angajatorului de a oferi un loc de muncă vacant, deoarece este vorba de o concediere individuală în baza art. 65 alin. (1) C. muncii. Articolul 74 C. muncii se referă la menţionarea listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi a termenului pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Sub acest aspect, Curtea reţine că această chestiune controversată în jurisprudenţa şi doctrina de specialitate a fost tranşată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 6/09.05.2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii. Această decizie este obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
în concluzie, angajatorul nu avea obligaţia de a oferi salariatului concediat în temeiul art. 65 C. muncii alte posturi vacante, iar faţă de lipsa oricăror alte vicii de formă, Curtea constată că decizia de concediere îndeplineşte toate condiţiile de legalitate impuse de lege. Reţinând legalitatea deciziei contestate, Curtea este chemată să analizeze temeinicia concedierii dispuse prin aceasta, urmând a analiza criticile recurentei pe acest aspect.
Aceasta a invocat faptul că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă. în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă determinată de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Or, din analiza deciziei de concediere şi a actelor care au stat la baza acesteia, Curtea constată că nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.
La baza concedierii recurentei a stat reorganizarea instituţiei angajatoare, iar actele decizionale invocate în cuprinsul deciziei sunt hotărârile Consiliului de administraţie din 21.09.2009, 23.11.2009 şi 12-14.04.2010, aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2213/07.05.2010 de aprobare a R.O.F. şi a Organigramei T.N.B.
La dosar a fost depus procesul-verbal al şedinţei din 12.04.2010, dar acesta nu se referă la reorganizare, iar din procesul-verbal al şedinţei din 13.04.2010 rezultă că la acea dată doar s-a discutat proiectul de R.O.F. în şedinţa din data de 14.04.2010 au fost aprobate în unanimitate proiectele R.O.F. şi Organigrama T.N.B., aceasta fiind aprobată potrivit legii prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2213/7.05.2010. într-adevăr, din anexa 2 la ordin rezultă că Serviciul relaţii publice, evidenţiat în organigrama anterioară şi al cărui şef era recurenta, a fost desfiinţat, dar a fost creat un nou departament, respectiv Serviciul strategii culturale, comunicare şi relaţii publice.
Modificarea Organigramei prin reorganizarea internă a fost discutată în şedinţele Consiliului de administraţie din 21.09.2009 şi 23.11.2009, hotărârile luate la datele respective fiind invocate ca acte decizionale care au stat la baza reorganizării în decizia de concediere. Din cuprinsul acestora rezultă că la data de 21.09.2009 doar s-a discutat posibilitatea desfiinţării Serviciului proiecte şi programe culturale şi a Serviciului relaţii publice şi înfiinţarea unui singur compartiment. Din procesul-verbal al şedinţei din 23.11.2009 rezultă că „au fost analizate şi aprobate atribuţiile Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, compartiment înfiinţat prin comasarea Serviciului proiecte şi programe culturale şi a Serviciului relaţii publice (care au fost desfiinţate)”.
Trebuie menţionat că nici acest din urmă proces-verbal nu face referire la vreo hotărâre de reorganizare internă, hotărând direct asupra atribuţiilor noului serviciu şi făcând trimitere la desfiinţarea celorlalte două, fară a arăta actul decizional prin care s-a hotărât desfiinţarea, respectiv comasarea, în condiţiile în care în şedinţa din 21.09.2009 se stabilise ca discuţiile să se finalizeze la următoarea şedinţă din 05.10.2009.
La dosar nu a fost depusă hotărârea prin care s-a decis reorganizarea sau desfiinţarea unor posturi, astfel încât susţinerile recurentei sunt întemeiate. A fost depusă direct noua organigramă, în care cele două servicii menţionate au dispărut, fiind înlocuite de o nouă structură (Serviciul comunicare, relaţii publice şi strategii culturale), fară a exista o hotărâre de reorganizare, prin care să se stabilească concret ce se va întâmpla cu posturile aferente din departamentele desfiinţate.
în condiţiile în care intimata avea sarcina probei, în temeiul art. 287 C. muncii, în varianta anterioară republicării, Curtea constată că la dosar nu a fost depus actul decizional care a stat la baza reorganizării, act absolut necesar în dovedirea cauzei reale şi serioase a concedierii. Hotărârea prin care a fost aprobată Organigrama şi Ordinul Ministrului Culturii de aprobare nu au acest caracter, deoarece nu au stabilit asupra reorganizării prin desfiinţare de posturi, ci au avizat doar noua organigramă.
în recurs au fost depuse statele de funcţii nominale, anterioare şi ulterioare concedierii recurentei. Corespunzător organigramelor anexate la fond, începând cu iunie 2010, în locul celor două servicii desfiinţate, apare noua structură, intitulată Serviciul comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, cu angajaţii din cadrul acesteia. Din studiul comparativ al statelor de funcţii, Curtea constată că cea mai mare parte a posturilor din cadrul fostelor servicii desfiinţate au fost preluate de noua structură, majoritatea angajaţilor figurând din iunie 2010 pe aceleaşi funcţii în cadrul Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale.
Recurenta a invocat faptul că nu a existat o desfiinţare definitivă a postului său, că atribuţiile sale au fost preluate de şeful noului serviciu înfiinţat şi că nu a existat o cauză reală şi serioasă a desfiinţării postului, susţineri care sunt întemeiate faţă de materialul probator administrat în cauză. Astfel, în cadrul noului Serviciu comunicare, relaţii publice şi strategii culturale apare şi postul de şef serviciu, vacant în statul de funcţii din iunie 2010, aspect recunoscut şi de intimată în cadrul concluziilor din recurs.
în ciuda acestui aspect, la dosarul de fond a fost depusă fişa de post pentru şef serviciu strategii culturale, comunicare şi relaţii publice, fişă semnata la 12.05.2010, deci după momentul aprobării noii organigrame, de către RA. Mai mult, în cadrul concluziilor din recurs, intimata a recunoscut că P.A. a ocupat această funcţie pe o perioadă determinată de 3 luni, aspect care contrazice statul de funcţii din iunie 2010, depus la dosar pentru a dovedi caracterul real şi definitiv al desfiinţării postului recurentei.
Din analiza comparativă a fişei de post a recurentei şi a fişei depuse de intimată pentru acest post rezultă că atribuţiile fostei salariate se regăsesc printre cele aferente noii funcţii, deoarece recurenta reprezenta teatrul ca purtător de cuvânt autorizat, asigura dezvoltarea programelor şi strategiilor de comunicare, consilia în problemele de comunicare, inclusiv cele legate de comunicarea instituţională, coordona şi superviza relaţiile cu mijloacele de comunicare în masă etc., iar noul şef al Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale răspundea solicitărilor la orice informaţii privind teatrul, asigura comunicarea informaţiilor de interes public, coordona formele de comunicare şi activităţile de PR ale Teatrului, coordona organizarea conferinţelor de presă, gestiona pagina electronică a teatrului.
Toate aceste activităţi intră în competenţele persoanei care asigură relaţiile cu publicul (PR), funcţie pe care în fapt a ocupat-o reclamanta anterior concedierii, ca şef al Serviciului relaţii publice, atribuţii care reveneau şefului Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, potrivit noii organigrame.
Deci, în fapt, nu a existat o desfiinţare efectivă a postului ocupat de recurentă, ci o redenumire a acestuia, prin alocarea respectivului post în cadrul noului departament înfiinţat, care a preluat cu totul atribuţiile fostului Serviciu relaţii publice. Este adevărat că există şi atribuţii noi, dar acestea sunt complementare competenţelor principale referitoare la activităţile de relaţii cu publicul.
Mai mult, în cauză s-a dovedit că în perioada de preaviz şi după concedierea recurentei, atribuţiile acesteia au fost exercitate de o altă persoană (P.A.), în ciuda faptului că în statul de plată ulterior concedierii postul de şef al Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale apare vacant. Intimata a recunoscut că pe o perioadă determinată de 3 luni, acest post a fost ocupat de P.A., aceasta exercitând în fapt activităţi specifice funcţiei de PR, funcţie ocupată anterior de recurentă, fapt dovedit şi de corespondenţa electronică depusă la dosar. Această salariată a semnat la data de 12.05.2010 fişa de post respectivă, deci exact în perioada în care se efectuau demersurile concedierii recurentei, în acest sens, trebuie avut în vedere că la data de 07.05.2010 recurenta era anunţată că i s-a desfiinţat postul şi i se oferea un post de impresar artistic, deşi atribuţiile sale erau preluate de postul de şef al Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, iar la data de 12.05.2010 o altă persoană semnează fişa de post pentru această funcţie.
Intimata a afirmat că respectiva persoană nu era o nouă angajată, depunând la dosar un CIM din care rezultă că aceasta avea raporturi juridice de muncă din anul 2002 cu T.N.B.
însă, contractul respectiv era pentru funcţia de consultant artistic gr. prof. I, iar din statele de funcţii anterioare concedierii recurentei nu rezultă că salariata respectivă facea parte din unul din cele două servicii desfiinţate, ale căror competenţe au fost preluate de noul departament. Astfel, în statele de funcţii din aprilie 2010, P.A. nu apare în statele de funcţii. Mai mult, recurenta a depus la dosar o declaraţie de avere din care rezultă că respectiva persoană era în anul 2008 director/ministru-consilier la I.C.R. „Titu Maiorescu” Berlin, aspect care dovedeşte în plus faţă de conţinutul statelor de funcţii că respectiva persoană nu a fost în mod neîntrerupt din 2002 angajată la T.N.B.
în recurs, la cererea instanţei, intimata a depus statele de funcţii şi fişele de post ale tuturor salariaţilor din Serviciul comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, printre acestea regăsindu-se o fişă de post aferentă funcţiei consultant artistic gr. prof. I pe numele aceleiaşi P.A., cu toate că aceasta nu figurează nici pe această funcţie în statele depuse la dosar, nici anterior şi nici ulterior emiterii deciziei contestate.
Curtea constată că intimata a depus pentru aceeaşi persoană două fişe de post, una cu funcţia de consultant artistic gr. prof. I şi o alta
pentru funcţia de şef al Serviciului comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, deşi în statele de funcţii acest din urmă post apare vacant, iar persoana respectivă nu figurează printre angajaţii teatrului la data concedierii recurentei.
Faţă de această situaţie de fapt, sigura concluzie logică este aceea că s-a încercat disimularea realităţii, că parte din înscrisuri au fost create pro causa pentru a acoperi realitatea angajării sau realocării unei alte persoane pe postul recurentei, cu aceleaşi atribuţii de comunicare a relaţiilor publice.
în concluzie, Curtea constată că nu a avut loc o desfiinţare efectivă şi definitivă a postului ocupat de recurentă, neexistând niciun act decizional prin care să se fi hotărât desfiinţarea postului acesteia, în cauză fiind vorba de o reorganizare internă prin comasarea a două servicii în cadrul noului Serviciu comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, şeful acestuia, potrivit fişei de post depuse la dosarul de fiind, preluând competenţele şi atribuţiile recurentei. în cazul în care angajatorul constata că salariata nu are experienţa necesară sau nu poate să-şi îndeplinească atribuţiile în mod corespunzător pe noul post, aşa cum s-a afirmat în concluziile scrise, nimic nu îl împiedica să declanşeze procedura prevăzută pentru necorespundere profesională.
în aceste condiţii, Curtea constată că motivul invocat de angajator pentru concedierea recurentei nu poate sta la baza încetării raporturilor juridice de muncă, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, deoarece cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă, dar, în fapt, postul recurentei nu a fost desfiinţat, ci se regăseşte în cadrul noului Serviciu comunicare, relaţii publice şi strategii culturale, post vacant potrivit statului de funcţii depus la dosar, aspect recunoscut şi de intimată în cadrul concluziilor scrise.
Având în vedere cele mai sus reţinute din care rezultă netemeinicia deciziei de concediere, Curtea, văzând prevederile art. 76 şi art. 78
C. muncii şi art. 312 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia de concediere şi, la solicitarea contestatoarei, a repus părţile în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acesteia în funcţia şi postul deţinute în fapt înainte de concediere şi al obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la efectiva reintegrare.
