Neîndeplinirea obligaţiei de solicitare de sprijin în vederea redistribuirii salariatului. Consecinţe
1. Angajatorul are obligaţiile prevăzute de art. 64 alin. (1) şi urm. C. muncii, astfel: „(1) în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c), angajatorul are obligaţia de a-
i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii. (2) în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicina muncii”.
2. Angajatorul nu şi-a îndeplinit în mod serios obligaţia de a apela la sprijinul Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât nu a făcut decât să informeze această instituţie cu privire la faptul că începând cu data de 1 iunie 2009 se va desface contractul individual de muncă al salariatei, fără să mai aştepte vreun răspuns. Se observă şi faptul că adresa a fost emisă la data de 22 mai 2009, în zi de vineri, fără a se face şi dovada datei de comunicare către Agenţia judeţeană de ocupare a forţei de muncă, iar decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data (corectată) de 25 mai 2009, în zi de luni.
3. Potrivit art. 64 alin. (4) C. muncii, salariata avea la dispoziţie trei zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor art. 64 alin. (1), pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit şi în situaţia în care nu se respecta acest termen şi după notificarea cazului către Agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, angajatorul putea dispune concedierea salariatei.
4. Obligaţia angajatorului de a se adresa Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă este prealabilă desfacerii contractului de muncă, şi nu concomitentă, întrucât este obligat la asigurarea unei protecţii reale şi serioase a fostei sale angajate, şi nu la îndeplinirea unei obligaţii absolut formale, dreptul la protecţie socială şi la un nivel de trai decent fiind consacrat de Constituţie şi de prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 527ZR din 1 februarie 2010, Jurindex
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, Secţia civilă, la data de 22 iunie 2009, reclamanta S.N. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 240/16854/L din 25 iunie 2009, emisă de pârâta
C.N.P.R. SA – D.R.D.P. Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acestei decizii şi reintegrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrare, actualizate cu indicele de inflaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 1 octombrie 2009, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 240/ 16854/L din 25 iunie 2009 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior emiterii deciziei menţionate, acela de factor poştal în cadrul O.P.D.C. Călăraşi – Oficiul Judeţean Călăraşi, a obligat pârâta către reclamantă la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă (1 iunie 2009) şi până la reintegrarea efectivă, calculate la un salariu lunar brut de 1.325 lei.
In motivare, s-a reţinut că, prin decizia nr. 240/16854/L din 25 iunie
2009, pârâta a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. c) şi art. 64 alin. (2) C. muncii (concediere ca urmare a deciziei organelor competente de expertiză medicală care au constatat inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu-i permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat). Decizia menţionată a fost modificată prin decizia nr. 240/20111 din 9 iunie 2009, în sensul că data corectă a emiterii deciziei nr. 240/16854 este 25 mai 2009. Pârâta a anexat la dosar adresa nr. 240/18116 din 22 mai 2009, prin care informa Agenţia judeţeană de ocupare a forţei de muncă din judeţul Călăraşi că, începând cu data de 1 iunie 2009, se va desface contractul individual de muncă al salariatei S.N., potrivit art. 61 lit. c) şi art. 64 alin. (2) C. muncii. De asemenea, au fost ataşate adrese cu schema de personal la nivelul oraşului Călăraşi, precum şi o fişă de calcul (adresa nr. 240/27917 din 14 august 2009) a drepturilor băneşti solicitate de reclamantă, potrivit căreia aceasta beneficia la data concedierii de un salariu brut în cuantum de 1.325 lei.
Potrivit art. 64 alin. (2) C. muncii, „în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii”.
In cauza de faţă, pârâta angajatoare a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei şi a emis în acest sens decizia nr. 240/16854/L din 25 iunie 2009, fară ca aceasta să conţină „lista tutu
ror locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”, aşa cum prevede în mod obligatoriu art. 74 lit. d) C. muncii. Mai mult, pârâta nu şi-a îndeplinit în mod serios obligaţia de a apela la sprijinul Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât nu a făcut decât să informeze această instituţie (după cum rezultă din conţinutul adresei de la dosar) cu privire la faptul că, începând cu data de 1 iunie 2009, se va desface contractul individual de muncă al reclamantei, fară să mai aştepte vreun răspuns. Se observă şi faptul că adresa a fost emisă la data de 22 mai 2009, în zi de vineri, fară a se face şi dovada datei de comunicare către Agenţia judeţeană de ocupare a forţei de muncă din judeţul Călăraşi, iar decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data (corectată) de 25 mai 2009, în zi de luni.
Potrivit art. 64 alin. (4) C. muncii, reclamanta avea la dispoziţie trei zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor art. 64 alin. (1), pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit şi în cazul în carc nu se respecta acest termen şi după notificarea cazului Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, pârâta putea dispune concedierea reclamantei.
Faţă de cele expuse, rezultă că în situaţia analizată obligaţia pârâtei angajatoare de a se adresa Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă era prealabilă desfacerii contractului de muncă şi nu concomitentă, întrucât era obligată la asigurarea unei protecţii reale şi serioase a fostei sale angajate şi nu la îndeplinirea unei obligaţii absolut formale, dreptul la protecţie socială şi la un nivel de trai decent fiind consacrat de Constituţie şi de prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului.
Reieşind, deci, că măsura dispusă de pârâtă s-a luat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 64 şi art. 74 lit. d) C. muncii, decizia nr. 240/16854/L din 25 iunie 2009 este lovită de nulitate. în baza art. 78 alin. (1) C. muncii, pârâta a fost obligată la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei, de la data desfacerii contractului de muncă (1 iunie 2009) şi până la reintegrarea efectivă, calculate la un salariu lunar brut de 1.325 lei.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs motivat recurenta-intimată C.N.P.R. SA – D.R.D.P. Constanţa, criticând sentinţa pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:
în urma controlului medical efectuat de Centrul medical R. Bucureşti, societate cu care C.N.P.R. SA are contract privind verificarea stării de sănătate a angajaţilor, s-a constatat, în data de 24 aprilie 2009, conform fişei de aptitudine nr. 258, că angajata S.N. este „inaptă” pentru funcţia ocupată de aceasta, şi anume factor poştal. Conform acestei fişe, medicul de medicina muncii a formulat următoarele recomandări:
„schimbarea postului cu un altul care să nu implice ortostatism şi mers pe jos prelungit, manipulare de greutăţi, expunere la intemperii climaterice, stres puternic; este apt pentru activităţi sedentare, tip muncă de birou”. Fişa de aptitudini nr. 258 din 24 aprilie 2009, purtând menţiunea „inapt”, a fost transmisă către sucursala D.R.P. Constanţa, prin adresa nr. 244/3359 din 11 mai 2009 (nr. 240/16854 din 17 mai 2009) a O.J.P. Călăraşi, la data de 11 mai 2009.
Ţinând cont de recomandările medicului de medicina muncii, de calificarea profesională a salariatei, precum şi de faptul că în cadrul oficiilor poştale din municipiul Călăraşi nu existau posturi vacante, conform pregătirii profesionale a salariatei, în vederea respectării prevederilor art. 64 alin. (2) C. muncii, s-a procedat la solicitarea sprijinului Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatei, prin adresa nr. 240/18.116 din 22 mai 2009. Sc menţionează că societatea intimată a depus toate diligenţele pentru ca reclamantei să nu i se desfacă contractul individual de muncă şi, în acest sens, salariata a fost detaşată în perioada 4 martie 2009 – 2 aprilie 2009 la Depozitul judeţean de timbre şi efecte poştale pe concediul medical al altui salariat, detaşare ce a avut loc urmare a recomandărilor medicale.
întrucât în cadrul sucursalei nu au existat posturi vacante, conform pregătirii profesionale a salariatei şi recomandărilor medicale, existând în acest sens două adrese – adresa nr. 240/22993 din 2 iulie 2009 a biroului management şi adresa nr. 240/23.394 din 6 iulie 2009 a serviciului resurse umane, s-a procedat la demararea procedurii de încetare a contractului individual de muncă, cu respectarea prevederilor art. 61 lit. c), art. 62 şi art. 64 C. muncii. Astfel, la data de 25 iunie 2009 a fost emisă decizia nr. 240/16854 din 25 iunie 2009, prin care s-a decis desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 1 iunie 2009.
Prin decizia de încetare a contractului de muncă, conform prevederilor art. 64 alin. (5) C. muncii şi cu respectarea prevederilor art. 24.4 alin. (5) din Contractul colectiv de muncă încheiat pentru anii 2008-2018 la nivelul C.N.P.R. SA, reclamanta a primit o compensaţie în cuantum de 4 salarii medii pe companie. Prima instanţă, în motivarea hotărârii judecătoreşti, a reţinut în mod corect faptul că C.N.P.R. SA –
D.R.D.P. Constanţa a adus această situaţie la cunoştinţa Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, însă a considerat acest lucru ca fiind doar o „informare” a acestei instituţii, fiind necesară şi aşteptarea unui răspuns din partea acestei instituţii.
Conform art. 64 alin. (2) C. muncii, „angajatorul are obligaţia de a solicita sprijinul Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă (…)”, fară însă a se stipula şi obligativitatea angajatorului de a aştepta un răspuns din partea Agenţiei. Recurenta, în calitate de angajator, şi-a
respectat obligaţia prevăzută în art. 64 alin. (2) C. muncii, prin informarea Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, conform adresei nr. 240/18116 din 22 mai 2009. Nici până la data formulării prezentului recurs Agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă nu a comunicat un răspuns în acest sens către D.R.P. Constanţa.
De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod corect şi faptul că decizia de desfacere a contractului individual de muncă a fost emisă în data de 25 mai 2009, însă, conform prevederilor acestei decizii, încetarea contractului individual de muncă a avut loc la data de 1 iunie 2009 şi nu la data emiterii deciziei.
Având în vedere menţiunile anterioare, încetarea contractului individual de muncă nu a avut loc concomitent cu informarea Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de judecată în motivarea sentinţei civile nr. 1224 din 1 octombrie 2009, cele două situaţii desfaşurându-se în momente diferite: 22 mai 2009, respectiv 1 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 1 octombrie 2009, instanţa a dispus reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior, şi anume de factor poştal. Motivul pentru care s-a procedat la desfacerea contractului individual de muncă al salariatei a fost tocmai „inaptitudinea fizică a salariatei, constatată de organele competente de expertiză medicală”, con-
form fişei de aptitudini nr. 258 din 24 aprilie 2009. In conformitate cu decizia organelor medicale, salariata nu mai poate desfăşură activitatea de factor poştal. La reintegrarea în funcţia deţinută anterior (factor poştal) în baza sentinţei civile nr. 1224 din 1 octombrie 2009, intimata consideră că, în calitate de angajator, are obligaţia de a efectua salariatului vizita medicală (care constă în anumite analize şi în controlul medical specific activităţii pe care salariatul urmează să o desfaşoare).
Ce se va întâmpla în situaţia în care, în urma controlului medical, se constată inaptitudinea fizică a salariatei pentru postul de factor poştal? Această întrebare nu poate fi evitată, întrucât afecţiunile de care suferă reclamanta-intimată sunt afecţiuni ce nu pot fi vindecate în câteva luni, iar desfăşurarea de către aceasta a activităţii de factor poştal conduce la agravarea stării de sănătate a salariatei, pe de o parte, iar pe de altă parte, C.N.P.R. SA nu are posturi vacante în prezent, compatibile cu pregătirea profesională a intimatei-reclamante şi conforme cu recomandările
medicale. In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul recurentei-pârâte C.N.P.R. SA – D.R.D.P. Constanţa este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
In baza art. 61 lit. c) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. Potrivit art. 64 alin. (1) şi (2) C. muncii, în cazul în care concedierea se dispune pentru motivul prevăzut de art. 61 lit. c), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii sau, dacă nu dispune de locuri vacante, să solicite sprijinul Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului.
Articolul 73 C. muncii prevede că persoanele conccdiate în temeiul art. 61 lit. c) beneficiază de dreptul de preaviz, ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare. Pe de altă parte, art. 74 C. muncii reglementează forma şi conţinutul deciziei de concediere, precizând că decizia de concediere se comunică în scris salariatului şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariatul urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Ca atare, potrivit art. 74 alin. (1) lit. b) C. muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu durata preavizului, înţelegându-se prin aceasta atât durata (numărul de zile de preaviz acordate), cât şi menţionarea datei în care termenul de preaviz a început să curgă şi cea a expirării sale, pentru a se putea verifica dacă la momentul emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz ori dacă acesta a suferit suspendări [art. 74 alin. (2) C. muncii].
Prin decizia nr. 240/16854/L din 25 iunie 2009, pârâta a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. c) şi art. 64 alin. (2) C. muncii (concediere ca urmare a deciziei organelor competente de expertiză medicală care au constatat inaptitudinea fizică a salariatului, fapt ce nu-i permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat). Decizia menţionată a fost modificată prin decizia nr. 240/20111 din 9 iunie 2009, în sensul că data corectă a emiterii deciziei nr. 240/16854 este 25 mai 2009. Decizia contestată nu cuprinde nicio menţiune din cele arătate referitoare la termenul de preaviz şi durata acestuia, fiind încălcate prevederile legale referitoare la menţiunile obligatorii ale deciziei de conccdiere. Lipsa menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege, constituie, conform art. 76 alin. (1) C. muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală, pentru motive ce ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală.
Ca atare, soluţia primei instanţe este corectă, dar reţinându-se această motivare, care face de prisos analizarea motivelor de recurs formulate de recurenta-pârâtă C.N.P.R. SA – D.R.D.P. Constanţa, motive ce nu pot schimba soluţia asupra cauzei şi nulităţii absolute a deciziei de concediere, chiar fiind întemeiate.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales, în sarcina „instanţei”, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, parag. 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van cler Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, parag. 59]. Obligaţia pe care o impune art. 6 parag. 1 instanţelor naţionale, de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, parag. 81; Hotărârea Van der Hurk, parag. 61; Hotărârea Ruiz Torija, parag. 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul formulat de recurenta-pârâtă C.N.P.R. SA – D.R.D.P. Constanţa ca nefondat.
