Codul muncii – art. 267, art. 268 alin. (2) lit. a)
Potrivit art. 267 din Codul muncii, nicio sancţiune disciplinară, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În caz contrar, sancţiunea este nulitatea absolută a măsurii respective.
În conformitate cu 268 alin. (2) din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de concediere disciplinară trebuie să cuprindă descrierea faptei care reprezintă abatere disciplinară.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 251 din 8 februarie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1736/26.10.2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 4105/208/2009, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantul C.S. împotriva Deciziei de concediere nr. 984-B/2009, emisă de pârâtul Protopopiatul Băile Herculane, s-a dispus anularea Deciziei de concediere nr. 984-B/2009 şi reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii, respectiv cea de cântăreţ.
Totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, în baza contractului individual de muncă, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit carnetului de muncă cu Seria B.E. nr.0143897, reclamantul a fost angajat în cadrul pârâtului, începând cu data de 01.03.2008, în funcţia de cântăreţ, iar prin Decizia de concediere nr. 984-B/2009, emisă de pârât, s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) din Codul muncii, începând cu data de 01.07.2009.
Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că ea a fost emisă în baza procesului-verbal întocmit de Parohia Ortodoxă Mehadia, prin care s-a reţinut că reclamantul a săvârşit, în mod repetat, abateri disciplinare, prin încălcarea normelor de etică profesională, nerespectarea programului de lucru şi neîndeplinirea sarcinilor trasate de preotul paroh şi consiliul parohial.
Reţinând dispoziţiile art. 61 lit. a) şi art. 263 alin. (2) din Codul muncii, prima instanţă a constatat că sancţiunea disciplinară a fost dispusă fără respectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (1) din Codul muncii, referitoare la efectuarea cercetării disciplinare pentru faptele ce au constituit temei al emiterii deciziei de concediere, şi fără ca în cuprinsul deciziei de concediere să fie precizate, în concret, abaterile disciplinare de care reclamantul se face vinovat, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale sau motivul pentru care nu s-a efectuat cercetare disciplinară, aşa cum stipulează imperativ art. 268 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Codul muncii.
Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 267 şi art. 268 din Codul muncii este nulitatea absolută a procedurii disciplinare şi a deciziei prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară.
Pe de altă parte, deşi sarcina probei îi revenea, potrivit dispoziţiilor art. 287 din Codul muncii, şi instanţa de fond i-a pus în vedere, de mai multe ori, pârâtul nu a făcut dovada că ar fi comunicat în scris reclamantului Decizia de concediere nr. 984-B/2009.
Având în vedere considerentele expuse anterior, tribunalul a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal, instanţa trebuie să dispună anularea deciziei, cu obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs pârâtul Protopopiatul Băile Herculane, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii ca tardivă, iar în subsidiar casarea cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de probe.
În motivele de recurs se arată că instanţa nu a analizat excepţia tardivităţii introducerii cererii, reţinându-se doar că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, fără a se motiva în fapt şi în drept această excepţie, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, conform art. 312 Cod de procedură civilă.
Referitor la comunicarea deciziei contestate, se susţine că ea a fost comunicată reclamantului în aceeaşi zi cu răspunsul la sesizarea înregistrată sub nr. 241/2009 de către Protopopiatul Băile Herculane, iar, conform normelor bisericeşti, comunicarea s-a realizat şi de către Oficiul Parohial Mehadica, care, prin procesul-verbal, a comunicat-o şi el reclamantului în aceeaşi zi, fiind afişat la domiciliul acestuia.
Având în vedere că reclamantul a luat la cunoştinţă de decizia de concediere în termen de 5 zile de la emiterea acesteia, avea obligaţia de a o contesta în termen de 30 de zile, potrivit art. 268 alin. (5) din Codul muncii, termen care nu a fost respectat, însă prima instanţă nu a analizat cu prioritate acest aspect.
Decizia de concediere a fost emisă cu respectarea art. 267 din Codul muncii, după efectuarea cercetării disciplinare prealabile, iar în conţinutul acesteia sunt cuprinse toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) Codul muncii.
Prin cererea înregistrată la 31.01.2011, pârâtul a depus o completare a cererii de recurs, potrivit căreia se menţionează că nu pot fi reţinute cele constatate de prima instanţă cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 267 Codul muncii, astfel încât nu este aplicabilă sancţiunea nulităţii deciziei de concediere.
Procesul-verbal din 27.06.2009, întocmit în şedinţa Consiliului Parohial Mehadica, i-a fost transmis reclamantului în data de 25.06.2009, prin adresa nr. 243/2009, dar acesta a refuzat să semneze de primire, iar, prin procesul-verbal nr. 4/27.06.2009, Consiliul Parohial Mehadica a decis afişarea deciziei la uşa imobilului în care locuieşte reclamantul, fiind astfel respectate prevederile art. 74 şi art. 75 Codul muncii.
În concluzie, recurentul arată că prima instanţă a omis să cerceteze cauza sub aspectul tardivităţii, deşi trebuia să manifeste rol activ în acest sens, să verifice cu prioritate acest aspect, înainte de soluţionarea fondului.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 Cod de procedură civilă.
Examinând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale invocate şi ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Decizia de concediere nr. 984-B/2009 nu a fost comunicată reclamantului conform prevederilor legale referitoare la comunicarea unui astfel de act de către angajator, iar cele invocate de către recurent în motivele de recurs nu pot fi apreciate drept compliniri la omisiunea prevăzută de lege. Astfel, împrejurarea că decizia de concediere „a fost transmisă” împreună cu altă adresă, la data de 25.06.2009, reclamantului, iar acesta ar fi refuzat să semneze de primire nu a fost dovedită. În esenţă, aceasta nu reprezintă o modalitate legală de comunicare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 81 Codul muncii. Nici procesul-verbal nr. 4/27.06.2009, prin care s-a decis de către Consiliul Parohial Mehadica ca decizia de concediere să fie afişată la uşa imobilului nr. 311 din Mehadica, nu reprezintă un act procedural de comunicare legală a deciziei de concediere.
În consecinţă, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei a fost corect soluţionată de către instanţa de fond şi nu reprezintă un motiv de casare cu trimitere pentru rejudecare pe motiv că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unei cereri sau nu ar fi cercetat fondul, aşa cum greşit invocă recurentul.
Motivele de recurs care vizează excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere sunt nefondate, întrucât prima instanţă a stabilit temeinic şi legal că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, prevăzută de art. 61 lit. a) Codul muncii, a fost dispusă de către pârât cu nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (1) Codul muncii raportate la cele ale art. 268 alin. (2) lit. a) şi c) din Codul muncii, în sensul că anterior aplicării unei astfel de sancţiuni nu s-a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă.
Cele arătate de către recurent cu privire la delegarea consilierului cultural din cadrul Centrului Eparhial Caransebeş pentru verificarea situaţiei reclamantului nu reprezintă un act de efectuare a cercetării disciplinare în înţelesul legii, iar reclamantul nu a fost convocat în conformitate cu prevederile legale pentru a se prezenta la cercetarea disciplinară.
În considerarea celor de mai sus, constatând că nu există nici un motiv de casare a hotărârii recurate, prin prisma dispoziţiilor art. 312 alin. (5) Cod procedură civilă, şi nici de modificare pentru motivele de netemeinicie sau nelegalitate de genul celor invocate de către recurent, conform art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul pârâtului.
