Pentru a se putea dispune concedierea unui salariat în temeiul art. 65 alin. (1) C.muncii este necesar ca desfiinţarea locului de muncă ocupat de acesta să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Prin caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă se înţelege suprimarea acestuia din statul de funcţii, măsură care se întemeiază pe o situaţie concretă care trebuie dovedită.
Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1003 din 24 octombrie 2007
în speță, concedierea intimatului contestator s-a dispus în temeiul art. 65 C.muncii , deci pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Din aceste motive, susținerile recurentei vizând atitudinea neconformă a salariatului și lipsa de garanții morale, vizând posibilitatea desfacerii contractului de muncă ca sancțiune disciplinară nu își au locul în prezenta cauză.
Condiția de legalitate impusă de lege este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Desființarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura societății, când nu se mai găsește în organigrama acesteia ori în statul de funcții. Recurenta răspunde la interogatoriu că dovada reducerii postului este decizia de concediere, precizând că va depune la dosar centralizatorul posturilor existente în firmă înainte și după concedierea contestatorului. Dar, pentru a se constata dacă desființarea a avut loc în mod efectiv trebuie analizate organigrama sau statul de funcții, ori, tocmai aceste înscrisuri, recurenta nu le-a depus deși în această materie îi revine sarcina probei în calitate de angajator. Din acest punct de vedere, Curtea constată că prima instanță în mod corect a reținut că centralizatoarele depuse nu fac dovada desființării efective a postului.
Curtea reține că nici lista depusă de recurentă cuprinzând personalul angajat înainte și după 25 ianuarie 2007, nu face dovada îndeplinirii acestei condiții, în lipsa unui înscris doveditor emanat de la forul competent prin care să se hotărască, cu cvorum legal reducerea efectivă de personal, ce posturi se vor reduce și natura acestora.
Pentru a analiza condițiile legale privind concedierea și având la bază o cauză reală și serioasă, instanței de judecată îi revine sarcina de a aprecia asupra caracterului real și serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formându-și convingerea pe baza probatoriilor administrate în cauză.
Pentru a se justifica măsura concedierii trebuie să se dovedească că efectiv a avut loc o reorganizare și o restrângere reală impusă de nevoile societății. Or, în situația în care o parte din atribuțiile salariatului concediat au fost preluate de o persoană juridică specializată, deci nu au fost retribuite altor salariați și nici nu s-a făcut dovada că prin această măsură s-au redus costurile societății, Curtea apreciază că desfacerea contractului de muncă al contestatorului nu a avut la bază o reducere reală de personal și nici nu a fost impusă de nevoile societății, așa cum de altfel în mod corect a reținut prima instanță. Tot astfel, în mod corect instanța de fond a apreciat neîndeplinirea obligației de diligență de către societate precum și lipsa dovezilor emanate de la forul competent privind hotărârea, cu cvorumul legal, asupra reducerii efective a personalului a desființării postului și a concedierii acestuia, reținând însă în mod greșit nemenționarea termenului în care decizia poate fi contestată și a instanței competente.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză nu subzistă motive de modificare sau casare a hotărârii conform art. 304, art. 3041C.proc.civ., sentința primei instanțe fiind legală și temeinică sens în care recursul a fost respins ca nefondat.