Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, fără a se face vreo distincţie în privinţa motivelor care au determinat luarea respectivei măsuri.
Având în vedere că la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, reclamantul se afla tocmai într-o atare situaţie, dovedită prin certificatul de concediu medical depus la dosar, este evident că măsura concedierii reclamantului a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, neavând relevanţă faptul că acesta îndeplinea condiţiile de pensionare pentru depusă şi limită de vârstă, de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 61 lit. e din Codul muncii şi nici împrejurarea că, potrivit actului adiţional încheiat, ultimul contract de muncă a expirat anterior emiterii deciziei contestate, sub acest ultim aspect pârâta recunoscând în mod implicit subzistenţa ulterioară a raporturilor de muncă prin aceea că i-a achitat în continuare drepturile salariale şi indemnizaţia de concediu medical.
Prin sentinţa civilă nr. 652 din 31 martie 2011, Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B.S., împotriva pârâtei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Mureş.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că Decizia nr. 18/17 febr. 2010 – prin care pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 27 februarie 2010, a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 61 lit. e) din Codul muncii, întrucât reclamantul îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă, situaţie în care în mod corect nu i s-a plătit indemnizaţia de concediu medical pentru perioada 01.03.2010 – 11.03.2010.
Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând – prin invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, modificarea integrală a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate, în sensul anulării deciziei de concediere, reintegrării în postul deţinut anterior şi obligării pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite.
În motivarea recursului s-a arătat că, deşi ultimul contract de muncă a fost încheiat pe perioadă determinată, acesta s-a intervertit prin acordul tacit al părţilor într-un contract pe durată nedeterminată şi că decizia de concediere a fost nelegal emisă, întrucât reclamantul se afla în concediu medical, situaţie în care aceasta este lovită de nulitate chiar şi în ipoteza în care ar fi incidente prevederile art. 61 lit. e) din Codul muncii.
Pârâta nu a depus întâmpinare, însă prin concluziile orale formulate prin apărătorul ales, a solicitat respingerea recursului, susţinând că raporturile de muncă ale reclamantului au încetat de drept la îndeplinirea condiţiilor de pensionare.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este întemeiat, astfel că urmează a fi admis pentru considerentele prezentate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, fără a se face vreo distincţie în privinţa motivelor care au determinat luarea respectivei măsuri.
Or, la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, reclamantul se afla tocmai într-o atare situaţie – dovedită prin certificatul de concediu medical seria CCMAC nr. 2066022, eliberat pentru perioada 11.02.2010 – 28.02.2010.
Din această perspectivă, este evident că măsura concedierii reclamantului a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, neavând relevanţă faptul că acesta îndeplinea condiţiile de pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă – de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 61 lit. e) din Codul muncii şi nici împrejurarea că, potrivit actului adiţional încheiat la data de 31 dec. 2008, ultimul contract de muncă a expirat la data de 1 ian. 2009, sub acest ultim aspect pârâta recunoscând în mod implicit subzistenţa ulterioară a raporturilor de muncă prin aceea că i-a achitat în continuare drepturile salariale şi indemnizaţia de concediu medical, inclusiv pentru luna februarie 2010.
Pe de altă parte, calitatea de angajat a reclamantului la momentul emiterii deciziei de concediere rezultă şi din menţiunile efectuate în carnetul de muncă al acestuia, în conformitate cu care nu a avut nici o întrerupere de activitate în intervalul 01.01.2002 – 27.02.2010, precum şi din cuprinsul adresei nr. 752/08.02.2010, prin care pârâta îl invita pe reclamant să se prezinte la sediul său, în vederea preluării respectivei decizii, precizând totodată, că raporturile sale de muncă au încetat la data de 31 ian. 2010.
Cum potrivit dispoziţiilor art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, Curtea constată că în cauză se regăseşte motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursul examinat şi a modificat integral hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamant.
Prin urmare, având în vedere prevederile anterior evocate ale Codului muncii, precum şi dispoziţiile art. 78 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, s-a dispus anularea deciziei de concediere nelegal emise, reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite.
În ceea ce priveşte apărarea invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe – în sensul că certificatul de concediu medical la care s-a făcut referire mai devreme nu ar fi fost emis în condiţii legale, Curtea a observat faptul că sub acest aspect nu au fost indicate dispoziţiile legale pretins încălcate, susţinându-se doar că afecţiunea reclamantului avea caracter cronic, astfel că emiterea unui certificat medical era superfluă şi că în ultima perioadă acesta s-a aflat în mod frecvent în concediu medical, însă nu pentru aceeaşi afecţiune.
Or, în contextul formulării unor critici de nelegalitate atât de sumare şi de incerte, Curtea constată că nu are motive să pună la îndoială veridicitatea actului medical prezentat de către reclamant, acesta prezentând aparenţa legalităţii până la o eventuală înscriere în fals, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a susţinut la termenul de judecată din 29 martie 2011, pârâta i-a şi achitat indemnizaţia aferentă, ceea ce presupune trecerea certificatului medical prin filtrul controlului financiar – contabil, infirmând astfel, existenţa unor presupuse vicii de legalitate.
De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia contractul individual de muncă al reclamantului ar fi încetat de drept la data îndeplinirii de către acesta a condiţiilor de pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă, o atare împrejurare constituind, potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Codul muncii, unul dintre cazurile de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului (sens în care pârâta a şi procedat, de altfel).
În schimb, cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă sunt reglementate de art. 56 din Codul muncii, printre acestea regăsindu-se într-adevăr şi situaţia pensionării, însă în sensul în care contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de pensionare – art. 56 lit. d), iar nu la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, cum în mod eronat susţine pârâta.
Pentru motivele arătate, Curtea a admis recursul dedus judecăţii, conform celor expuse anterior în cuprinsul considerentelor prezentei decizii.
