C. muncii, art. 267m
C.C.M. unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, art. 75
Cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare şi trebuie să respecte metodologia prevăzută de art. 267 C. muncii. Pentru a realiza acest rol, în primul rând, salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, pentru ca acesta să îşi poată formula eventualele apărări şi să ofere probe şi motive în combaterea învinuirii. De asemenea, angajatorul trebuie să analizeze apărările salariatului şi să arate motivat în decizie de ce nu a reţinut aceste apărări.
Rectificarea menţiunilor din carnetul de muncă nu se poate dispune ca urmare a anulării deciziei de concediere, ci doar ca efect al anulării deciziei unilaterale a angajatorului de modificare a contractului individual de muncă, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară. Or, dacă actul unilateral prin care a fost modificat contractul nici nu a fost contestat, acesta produce efecte proprii, iar repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere nu se poate face decât pe postul şi în funcţia deţinute ca urmare a modificării elementelor contractuale.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 4891 din 7 septembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 7067/11.10.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis ccrerca privind-o pe contestatoarea G.E.C., în contradictoriu cu intimata S.N.R. SA; a anulat decizia nr. 302/6/14.01.2010 emisă de Sucursala
D.R.B. – S.N.R. SA; a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia avută anterior concedierii (şef serviciu retail); a obligat intimata S.N.R. SA să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi toate drepturile de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective; a obligat intimata să rectifice menţiunile din carnetul de muncă al contestatoarei referitoare la locul de muncă, funcţie, salariu, aşa cum au fost stipulate în actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 260/02.12.2009, în sensul anulării acestor menţiuni; a obligat intimata să rectifice menţiunile din contractul de muncă al contestatoarei referitor la decizia de concediere, conform sentinţei; a respins cererea de acordare de daune morale, cererea de obligare a intimatei la daune cominatorii şi cererea de acordare de cheltuieli de judecată ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin decizia 302//6/14.01.2010, emisă de Sucursala D.R.B., în baza art. 264 (1) lit. T. coroborat cu art. 55 lit. c) şi art. 267 C. muncii, s-a dispus sancţionarea contestatoarei cu desfacerea contractului individual de muncă pentru patru abateri disciplinare săvârşite în perioada 01.01.2010-11.01.2010 – refuz de îndeplinire a sarcinilor de serviciu în cadrul Sucursalei Direcţiei Radiocomunicaţii, absenţe nemotivate, producerea de prejudicii de imagine şi în activitatea de vânzări prin nerealizarea targetului zilnic şi comportament arogant şi nepoliticos în relaţiile cu persoanele din conducerea societăţii faţă de membrii comisiei de cercetare disciplinară.
Conform contractului individual de muncă nr. 4787/2005, locul de muncă al contestatoarei este „birou retail”, funcţia şef birou, angajator S.N.R. SA, salarizare 2.900 de lei, plus sporuri. Prin decizia nr. 111/28.04.2009, a Directorului general al S.N.R. SA, contes-tatoarea este numită în funcţia de şef serviciu retail, începând cu
01.05.2009, iar prin actul adiţional la contractul individual de muncă din 06.05.2009 se concretizează modificarea locului de muncă şi a funcţiei, cu menţiunea drepturilor salariale neschimbate.
La data de 27.11.2009 se emite un act adiţional prin care, începând cu data de 01.12.2009, se modifică funcţia – reprezentant vânzări, salarizarea 2.550 de lei plus spor vechime, emitent S.N.R. SA, iar ulterior, printr-un alt act adiţional din 02.12.2009, emis de Sucursala
D.R.B., începând cu aceeaşi dată, 01.12.2009, se modifică şi locul de muncă, Direcţia Radiocomunicaţii, Serviciul Vânzări. Niciunul din
aceste acte adiţionale nu a fost semnat de către contestatoare şi nu a fost emis ca urmare a acordului părţilor, dovadă contestaţiile adresate de aceasta conducerii societăţii intimate, neprezentarea la noul loc de muncă şi opoziţia la modificarea elementelor contractului individual de muncă, necontestate de către intimată, care implicit le-a catalogat ca neîndeplinire a sarcinilor de serviciu.
Instanţa a reţinut prevederile art. 41 C. muncii.
Cercetarea disciplinară prealabilă reprezintă un ansamblu de acţiuni menite a lămuri starea de fapt în cazul unor abateri disciplinare, care se concretizează prin întrunirea mai multor laturi: convocarea salariatului în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, examinarea abaterii săvârşite, ascultarea salariatului în cauză, ascultarea celorlalţi salariaţi, aprobarea temeiniciei susţinerilor făcute de acesta, înlăturarea apărărilor făcute de salariat, luarea de note explicative salariatului în cauză.
Prin maniera în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară, instanţa reţine că reclamanta a fost lipsită de dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din României, cercetarea disciplinară fiind inexistentă. Instanţa a făcut referire la art. 75 din C.C.M. unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr. 2895/2006 din 29.12.2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 5 din 29.01.2007. Termenul de 5 zile nu a fost respectat, convocarea facându-se de pe o zi pe alta, iar contestatoarea nu a fost încunoştinţată decât cu privire la o abatere disciplinară. Instanţa de fond nu a reţinut apărările intimatei cum că celelalte fapte nu ar fi abateri disciplinare, ci doar consecinţe ale absenţelor nemotivate, câtă vreme chiar conţinutul deciziei contrazice susţinerile acesteia, fiind relevate distinct cele
4 abateri disciplinare, cu încadrarea lor în drept. In ceea ce priveşte vinovăţia contestatoarei, instanţa de fond nu a reţinut-o, aceasta neavând obligaţia de a îndeplini vreo sarcină de serviciu faţă de Direcţia Radiocomunicaţii Bucureşti cu care nu se afla în raporturi de muncă în perioada 04.01.2010-11.01.2010. Nu a reieşit, în lipsa unor dovezi produse de către intimată, cum şi-a manifestat contestatoarea refuzul de a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu, dacă în aceeaşi perioadă a lipsit de la serviciu şi cum ar fi putut să-şi îndeplinească targetul zilnic.
Pe de altă parte, nu s-a putut reţine vreun comportament arogant şi nepoliticos faţă de membrii comisiei de cercctare disciplinară în aceeaşi perioadă, câtă vreme la data de 04.01.1010 nici măcar nu era constituită o asemenea comisie (a fost constituită prin decizia 302/4/12.01.2010), iar singura întâlnire dintre contestatoare şi membrii
comisiei a avut loc în data de 13.01.2010, pentru care nu s-a depus un proces-verbal, ci doar un referat privind cercetarea disciplinară, din care nu reiese vreo „abatere disciplinară de audienţă” de acest gen (de menţionat că în cazul unei asemenea abateri săvârşite în direct ar fi trebuit să se declanşeze o altă procedură de cercetare disciplinară).
în consecinţă, pentru considerentele ce preced, instanţa de fond a anulat decizia nr. 302/6/14.01.2010, emisă de Sucursala D.R.B. – S.N.R. SA, iar în temeiul art. 78 C. muncii va dispune reintegrarea contestatoarei în funcţia avută.
Prin cele două acte adiţionale, s-au modificat trei elemente din contractul individual de muncă al contestatoarei: locul de muncă, felul muncii şi salariul. Actul juridic prin care părţile modifică raporturile de muncă trebuie să îndeplinească condiţiile de fond stabilite de lege pentru valabilitatea oricărui act juridic, fiind necesar ca părţile să-şi materializeze acest acord de voinţă printr-un consimţământ care să
întrunească cerinţele art. 948 C. civ. 1864. In lipsa acordului de voinţă dintre contestatoare şi pârâtă, actul adiţional nu produce efecte şi nu este opozabil contestatoarei, neputând naşte în sarcina sa drepturi şi obligaţii. Dacă actul adiţional de modificare a felului muncii şi a salariului, din data de 27.11.2009, a fost emis de către pârâta angajator S.N.R. SA, faţă de care existau raporturi de muncă la data emiterii sale cu contestatoarea, actul adiţional din data de 02.12.2009, prin care s-a modificat, pe lângă cele două elemente de mai sus, şi elementul locul de muncă, a fost emis de Direcţia Radiocomunicaţii Bucureşti, faţă de care nu existau, la data emiterii sale, raporturi de muncă cu contestatoarea şi cu atât mai mult nu poate fi opozabil acesteia. Un act prin care se modifică elementele contractului individual de muncă cu nesocotirea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 41 alin. (1)
C. muncii este nul absolut.
In consecinţă, instanta de fond a reţinut că, la data emiterii deciziei de concediere contestate, contestatoarea nu avea calitatea de salariat al Sucursalei D.R.B., ci era salariata S.N.R. SA, conform contractului individual de muncă.
Conform art. 58 C muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, definiţie din care reiese că numai angajatorului îi revine competenţa de a dispune o asemenea măsură, raporturile de muncă născându-se şi derulându-se între salariat şi angajator. In speţă, decizia de conccdiere a fost emisă de o persoană care nu avea calitatea de angajator al contestatoarei la data emiterii deciziei şi nu era competentă a emite o asemenea decizie.
Intimata s-a apărat, arătând că a existat o delegare de competenţă conform art. 17 pct. 2 din actul constitutiv al S.N.R. şi art. 160 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.N.R. Conform art. 17 pct. 2 din actul constitutiv al S.N.R., preşedintele Consiliului de Administraţie reprezintă societatea comercială în relaţiile cu terţii sau poate desemna directorul general în acest scop. Articolul 160 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare S.N.R. nu există, regulamentul însumând 137 articole. Chiar şi în situaţia în care exista o delegare de competenţă permisă, aceasta trebuia să fie materializată într-o decizie emisă de S.N.R. SA, or, o asemenea decizie nu se regăseşte la dosarul cauzei, din menţiunile deciziei de concediere reieşind fară dubiu că emitenta este Sucursala D.R.B., şi nu S.N.R. SA.
Din situaţia expusă mai sus, care atrage nelegalitatea deciziei de concediere, decurg în mod inerent şi celelalte motive de nelegalitate şi temeinicie a deciziei contestate.
Astfel, convocarea la cercetarea disciplinară a fost efectuată doar pentru una dintre cele patru abateri disciplinare, cea referitoare la absenţele nemotivate, şi a fost emisă la data de 12.01.2010, convocarea fiind făcută pentru a doua zi, 13.01.2010. Instanţa de fond a reţinut că art. 267 C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, prevede că nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile anterior concedierii (şef serviciu retail) şi a obligat intimata S.N.R. SA să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi toate drepturile de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective. A obligat intimata să rectifice menţiunile din carnetul de muncă al contestatoarei referitoare la locul de muncă, funcţie, salariu, aşa cum au fost stipulate în actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 260/02.12.2009, în sensul anulării acestor menţiuni; a obligat intimata să rectifice menţiunile din carnetul de muncă al contcstatoarei referitor la decizia de concediere, conform sentinţei; a respins cererea de acordare de daune morale, cererea de obligare a intimatei la daune cominatorii şi cererea de acordare cheltuieli de judecată ca neîntemeiate.
Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului cu privire la imaginea şi prestigiul profesional al contestatoarei, prejudiciu care să o îndreptăţească pe aceasta la reparaţia bănească solicitată. Din
probele administrate nu rezultă măsura în care drepturile personale nepatrimoniale ale contestatorului au fost afectate, astfel că nu se pot acorda despăgubiri pentru suferinţa de ordin moral pretinsă.
Referitor la cererea privind daunele cominatorii, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că acest capăt de cerere nu a fost motivat, contestatoarea doar inserând în cererea sa această solicitare, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, obligaţie având ca obiect o sumă de bani, o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece aceasta produce dobânzi în caz de întârziere la executare, iar în ceea ce priveşte obligaţia de reintegrare, rectificare menţiuni carnet de muncă, obligaţie de a face, un asemenea capăt de cerere este admisibil, dar neîntemeiat în speţă, întrucât executarea în natură a acestor obligaţii este posibilă şi intimata nu şi-a exprimat în acest sens vreun refuz clar de neexecutare.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurenta-intimată S.N.R. SA, criticând sentinţa civilă recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea în tot a acesteia, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de contestatoare ca neîntemeiată. (…)
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ţinând seama de prevederile art. 304′ C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Intimata-contestatoare a fost salariata recurentei, fiind angajată în funcţia de şef serviciu retail, în baza contractului individual de muncă nr. 4787/11.07.2005 şi a actului adiţional nr. 301/3160/06.05.2009. Prin decizia nr. 302/6/14.03.2010, angajatorul a dispus sancţionarea disciplinară a contestatoarei cu desfacerea contractului individual de muncă, în temeiul art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii. Faptele imputate intimatei-contestatoare ca abateri disciplinare, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, constau în refuzul de a-şi îndeplini sarcinile de serviciu la S.N.R. SA, Sucursala D.R.B., în perioada
04.01.2010-11.01.2010, neprezentarea la program, la sediul Sucursalei
D.R.B., absenţe nemotivate, producerea de prejudicii de imagine societăţii şi prejudicii în activitatea de vânzări prin ncrealizarea targetului zilnic, comportament arogant şi nepoliticos în relaţiile cu persoanele din conducerea societăţii şi faţă de membrii comisiei de cercetare disciplinară. Toate faptele imputate se referă la perioada
04.01.2010-11.01.2010. Decizia de concediere contestată de către intimată a fost emisă de S.N.R. SA, Sucursala D.R.B., fiind semnată de directorul de direcţie M.P.
In ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la calitatea persoanei care a emis decizia de concediere, Curtea va înlătura susţinerile recurentei, în cauză nefiind făcută dovada existenţei unei delegări de competenţă din partea societăţii către conducerea Sucursalei
D.R.B. Decizia contestată este emisă de S.N.R.S.A. – Sucursala
D.R.B., dar este semnată de directorul de direcţie M.R, fară ca angajatorul să facă dovada că această persoană avea atribuţii referitoare la încetarea contractelor individuale de muncă ale angajaţilor. Atât prin întâmpinarea de la fond, cât şi prin motivele de recurs a fost invocată delegarea de competenţă în baza art. 17 pct. 2 din actul constitutiv şi a art. 160 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.N.R. SA.
Potrivit art. 17 pct. 2 din actul constitutiv, preşedintele Consiliului de Administraţie reprezintă societatea comercială în relaţiile cu terţii sau poate desemna directorul general în acest scop. Curtea constată că în cauză nu s-a făcut dovada delegării atribuţiilor Consiliului de Administraţie către directorul general sau către o altă persoană şi la dosar a fost depus un regulament care conţine doar 137 de articole, astfel încât susţinerile recurentei referitoare la delegarea de competenţă reglementată de art. 160 nu pot fi reţinute. Recurenta avea sarcina probei nu doar în condiţiile art. 272 C. muncii, dar şi în calitate de recurentă, având obligaţia de a depune toate dovezile în sprijinul celor susţinute prin recurs. Deşi face vorbire de o formă nouă a regulamentului, care ar cuprinde şi art. 160, recurenta nu a anexat la dosar această variantă în dovedirea susţinerilor sale.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că salariata nu a fost convocată în vederea cercetării disciplinare cu respectarea prevederilor art. 75 din C.C.M. unic la nivel naţional. Scopul reglementării legale şi convenţionale a modului în care trebuie făcută cercetarea prealabilă, inclusiv convocarea în vederea cercetării
disciplinare, este asigurarea dreptului salariatului la apărare. In acest sens, potrivit art. 267 C. muncii în vigoare la data aplicării sancţiunii, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarca unei cercetări disciplinare prealabile.
In vederea desfăşurării cercctării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să
dispună sancţionarea, fară efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Aceleaşi dispoziţii imperative se regăsesc şi în C.C.M. unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, unde, în art. 75 alin. (3), se arată că salariatul cercetat va fi convocat în scris cu 5 zile înainte, iar convocarea
va cuprinde cel puţin motivul, data, ora şi locul întrevederii. In acest sens, angajatorul a convocat-o pe recurentă în vederea cercetării disciplinare prin adresa cu nr. 302/835/12.01.2010, aceasta fiind comunicată personal salariatei. Convocarea s-a făcut pentru data de
13.01.2010, fară respectarea termenului legal, dar salariata s-a prezentat, aspect care rezultă din referatul nr. 302/924/13.01.2010. Nu se poate afirma însă că prin prezenţa acesteia s-a asigurat dreptul la apărare, deoarece din referatul menţionat rezultă că salariata a făcut referire doar la necomunicarea deciziei Consiliului de Administraţie, la faptul că s-a prezentat la vechiul loc de muncă şi la refuzul de a răspunde la întrebările care nu făceau obiectul cercetării disciplinare.
Susţinerile referitoare la prezenţa apărătorului salariatei nu sunt confirmate de actul care consemnează rezultatul cercetării disciplinare şi, mai mult, din conţinutul acestuia rezultă că cercetarea s-a efectuat şi pentru fapte care nu au făcut obiectul convocării, respectiv producerea de prejudicii de imagine şi prejudicii materiale semnificative prin nerealizarea targetului zilnic şi comportamentul arogant şi nepoliticos în relaţiile cu persoanele din conducerea societăţii şi faţă de membrii comisiei de cercetare disciplinară. Aceste fapte sunt consemnate expres în referatul nr. 302/924/13.01.2010, dar nu au făcut obiectul convocării prin adresa cu nr. 302/835/12.01.2010, motiv pentru care salariata nu şi-a putut exercita efectiv dreptul la apărare. Nu se poate reţine că faptele respective nu au făcut obiectul cercetării disciplinare şi nici că acestea nu au fost imputate salariatei prin decizia de sancţionare, deoarece sunt menţionate expres, atât în referatul nr. 302/924/13.01.2010, cât şi în dccizia de concediere.
Cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare şi trebuie sa respccte metodologia prevăzută de art. 267
C. muncii. Pentru a realiza acest rol, în primul rând, salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, pentru a-şi putea formula eventualele apărări şi oferi probe şi motive în combaterea învinuirii. De asemenea, angajatorul trebuie să analizeze apărările salariatului şi să arate motivat în decizie de ce nu a reţinut aceste apărări. Intimata nu a putut să-şi formuleze apărări faţă de toate faptele imputate, deoarece prin adresa de convocare nici nu i s-au
adus la cunoştinţă toate aceste fapte şi nici nu i s-a acordat suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea. Salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, pentru a putea formula eventuale apărări şi oferi probe şi motive în combaterea învinuirii.
Dar, aşa cum rezultă din convocatorul depus la dosar şi din dovada comunicării acestuia, salariata a fost convocată fără respectarea termenului legal de 5 zile şi fără a i se aduce la cunoştinţă toate faptele imputate, motiv pentru care acesta nu avea suficiente elemente în funcţie de care să-şi pregătească apărarea, astfel încât întreaga procedură prealabilă a fost viciată, cu consecinţa nulităţii sancţiunii aplicate în condiţiile art. 267 C. muncii.
In ceea ce priveşte critica referitoare la temeinicia sancţiunii disciplinare aplicate, Curtea constată că aceasta nu mai poate fi cercetată, faţă de aspectele de nelegalitate care afectează decizia contestată şi care determină nulitatea acesteia.
Sub aspectul efectelor nulităţii deciziei de concediere, având în vedere dispoziţiile art. 78 C. muncii, recurenta a invocat în recurs faptul că intimatei-reclamante i se modificase anterior contractul individual de muncă, fără ca aceasta să conteste decizia angajatorului referitoare la numirea sa în cadrul Departamentului de Vânzări.
Curtea constată că prin decizia Consiliului de Administraţie nr. 13 din 19.11.2009 a fost aprobată nota de prezentare nr. CA/227/19.11.2009 privind numirea unor salariaţi din cadrul serviciului retail al Departamentului Vânzări. Prin actul cu nr. 8486/26.11.2009, în baza deciziei amintite, s-a decis ca, începând cu 01.12.2009, salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea la compartimentele retail din sediul central şi din cadrul Direcţiilor Radiocomunicaţii să li se schimbe locul de muncă
la serviciile vânzări din cadrul fiecărei direcţii. In respectivul referat se arată expres că intimata-reclamantă G.C. trece de la serviciul retail din cadrul sediului central la Serviciul Vânzări din cadrul D.R.B. şi se numeşte în funcţia de reprezentant vânzări cu salariul de bază de 2.550 de lei. Actul respectiv reprezintă o veritabilă decizie unilaterală a angajatorului prin care, de pe poziţie de autoritate, au fost modificate mai multe elemente ale contractului individual de muncă, respectiv locul de muncă, funcţia şi salariul. Decizia unilaterală a angajatorului a fost adusă la cunoştinţa salariatei şi în baza accsteia s-a solicitat acesteia predarea documentelor şi echipamentelor de la vechiul loc de muncă. Totodată, s-a întocmit actul adiţional la contract, prin care erau modificate elementele menţionate, act care nu a fost semnat de către salariată.
Curtea constată că, la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, angajatorul dispusese prin act unilateral modificarea a trei elemente din contractul individual de muncă. Instanţa de fond nu a fost sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei unilaterale a angajatorului privind modificarea contractului individual de muncă al salariatei, astfel încât considerentele sentinţei de fond pe acest aspect depăşesc obiectul litigiului, sub acest aspect, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, dar şi a dreptului la apărare pentru recurenta-pârâtă. Curtea nu poate face abstracţie de existenţa acestei decizii unilaterale, care reprezintă un act juridic emis de angajator cu efecte modificatoare asupra raportului juridic de muncă dintre părţi. Decizia unilaterală de modificare a contractului nu a făcut obiectul acestui dosar şi în cauză nu s-a făcut dovada contestării şi anulării ei, în condiţiile legii. In aceste condiţii, Curtea constată că aceasta îşi produce efectele, motiv pentru care repunerea în situaţia anterioară prin reintegrarea salariatului în funcţia şi postul deţinut anterior emiterii deciziei anulate se va dispune în condiţiile raportului juridic de muncă, aşa cum a fost modificat, respectiv pe postul şi funcţia de reprezentant vânzări, în cadrul Serviciului Vânzări al D.R.B.
De asemenea, prin prisma criticilor referitoare la modificarea anterioară a funcţiei, postului şi drepturilor salariale, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi cu privire la dispoziţia de obligare a pârâtei la rectificarea menţiunilor din carnetul de muncă al reclamantei. Rectificarea acestor menţiuni, care nici nu au fost dovedite în cauză, nu se poate dispune ca urmare a anulării deciziei de concediere, ci doar ca efect al anulării deciziei unilaterale a angajatorului de modificare a contractului individual de muncă, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară. Or, actul unilateral prin care a fost modificat contractul nici nu a fost contestat; acesta produce efecte proprii, iar repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere nu se poate face decât pe postul şi funcţia deţinute ca urmare a modificării elementelor contractuale.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul şi în funcţia de reprezentant vânzări, în cadrul Serviciului Vânzări al D.R.B. şi a respins cererea de obligare a pârâtei la rectificarea menţiunilor din carnetul de muncă, referitoare la locul de muncă, funcţie şi salariu, ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
