Condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile.Grupe de muncă.Inadmisibilitatea acţiunii.
– art.1 alin.3 din Legea nr.226/2006
– HG nr. 261/2001 şi HG nr.1025/2003
– art.169 Codul Muncii
Dezlegarea dată de instanţă acţiunii precizate a reclamanţilor a fost în sensul obligării pârâtelor “să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă deosebite/speciale” în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea începând cu anul 2001 şi în continuare, inclusiv pentru viitor, dezlegare pronunţată împotriva legii şi cu nerespectarea actelor normative în vigoare, câtă vreme cele două societăţi pârâte şi locurile de muncă din cadrul acestora nu figurează în Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006, ele nu au parcurs procedura şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite/speciale şi nu au obţinut avizul legal şi obligatoriu în acest sens.
(decizia nr. 8 din 12 ianuarie 2011 a Secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Ploieşti)
Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA- Regionala CFR Bucureşti şi SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA-Secţia IMC Bucureşti, obligarea acestora să le recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite, să obţină avizele necesare şi să le completeze carnetele de muncă cu această menţiune pentru fiecare reclamant în parte, potrivit perioadelor precizate în anexa la acţiune (pârâta 1 de la 01.04.2001 la 02.11.2004, iar pârâta 2 de la 02.11.2004 la zi, urmând ca pârâta 2 să rectifice contractele individuale de muncă referitoare la condiţii de muncă, cu precizarea „condiţii speciale” respectiv „condiţii deosebite” în loc de „condiţii normale” cum este menţionat în prezent.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt angajaţi în sistemul căilor ferate, în funcţia de mecanic maşini grele de cale, şef echipă întreţinere cale meseriaş întreţinere cale, lăcătuş mecanic, iniţial desfăşurându-şi activitatea în cadrul Secţiei Întreţinere Mecanizată a Căii din cadrul Regionalei CF Bucureşti, iar ulterior, urmare reorganizării succesive de la Calea Ferată, au fost preluaţi prin reorganizare potrivit HG 591/1998 de către CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti începând cu data de 01.10.1998, iar apoi în baza art.169 din Codul muncii au fost preluaţi la 02.11.2004 de către CN.CF”CFR” SA-SC IMCF SA-SIMC Bucureşti.
Au mai arătat reclamanţii că până la data de 01.04.2001 când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000 au fost beneficiari ai grupelor I şi II de muncă în procent de 100% potrivit menţiunilor din carnetele de muncă, conform Ordinului 125/1990 raportat la Ordinul 50/1990 anexa nr.1 poziţia 123 şi au beneficiat şi beneficiază şi în continuare de:sporuri la salariu, inclusiv spor pentru condiţii grele de muncă feroviară de 15%, spor pentru condiţii vătămătoare de 10% şi spor pentru condiţii periculoase de 15%, activitatea pe care o desfăşoară având legătură directă cu siguranţa circulaţiei şi fiind examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic, conform Ordinului 447/2003 şi de concedii de odihnă suplimentare.
Cu toate acestea, cele două pârâte (pârâta 1- Regionala CF Bucureşti şi pârâta 2-SC SIMC SA), în calitate de angajatori nu au depus diligenţele necesare pentru a obţine avizele necesare în vederea încadrării reclamanţilor în condiţii speciale şi deosebite de muncă, ce au înlocuit grupele de muncă prin Legea nr.19/2000, fiind prejudiciaţi în dreptul lor de a li se recunoaşte aceste condiţii de muncă, cu toate că HG nr.1025/2003 stipulează că încadrarea se face cu condiţia ca locurile de muncă să fi fost încadrate în grupe de muncă anterior datei de 01.04.2001, dacă aceste condiţii nu s-au normalizat sau nu s-au schimbat, cum este cazul în speţă.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Codului muncii, ale Legii nr.168/1999, ale Legii nr.19/2000, ale HG nr.1025/2003, ale Legii nr.226/2006, ale HG nr.246/2007, ale Ordinului nr.447/2003 şi Instrucţiei 201, precum şi ale Contractului colectiv de muncă şi s-au depus în copie: cărţile de identitate, contractele individuale de muncă, fişa postului şi extras din Contractul colectiv de muncă, precum şi un tabel nominal cu perioadele şi condiţiile de muncă pentru fiecare reclamant, defalcat la fiecare angajator.
La termenele de judecată din 17.03.2010 şi respectiv 31.03.2010 s-au depus precizări ale acţiunii introductive în sensul că reclamanţii solicită recunoaşterea, acordarea şi menţionarea în carnetele de muncă a condiţiilor speciale, respectiv deosebite de pârâta Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA-Secţia IMC Bucureşti pentru perioada de la 02.11.2004 la zi şi pe viitor, până la încetarea activităţii.
Pârâta CNCF”CFR”SA-Regionala Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată întrucât conform art.6 din Ordinul nr.50/1990 nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor cu sindicatele din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective, cu îndeplinirea anumitor condiţii şi anume: avizele date de Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii.
Şi pârâta SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii invocând pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acesteia în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, având în vedere că prestarea activităţii unui salariat în condiţii speciale de muncă nu poate fi constatată printr-o hotărâre judecătorească, încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale făcându-se potrivit unei metodologii specifice prevăzută de HG nr.1025/28.03.2003. Aceeaşi excepţie a fost ridicată şi pentru al doilea capăt de cerere, cu observaţia că legea nu retroactivează pentru a se acorda avizul de încadrare în condiţii speciale pentru o perioadă anterioară cu 10 ani, iar pentru obţinerea avizului de condiţii deosebite nu mai există nicio bază legală în prezent, singurul act normativ în vigoare care îl reglementează fiind HG 246/2007 ce se referă la reînnoirea avizelor pentru cele deja acordate şi nicidecum la obţinerea altora noi, aceleaşi concluzii menţinându-se şi pentru al treilea capăt de cerere.
Pe fond s-a solicitat respingerea cererii, întrucât programul normal de lucru al reclamanţilor nu se desfăşoară în întregime pe un şantier deschis unde se pot înregistra eventuali factori de risc, ci salariaţii prestează muncă şi în atelierele de reparaţii, de aceea activitatea nu a fost nominalizată ca fiind încadrabilă în condiţii de muncă speciale în anexele nr. 1 şi 2 din Legea nr.226/2006.
Un alt criteriu neîndeplinit este cel al lipsei vreunui efect nociv asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate a reclamanţilor datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani, iar împrejurarea că salariaţii beneficiază de concedii de odihnă suplimentare şi de sporuri la salarii este justificată de clauzele contractului colectiv de muncă.
S-a depus în copie o raportare a morbidităţii profesionale de la Serviciile de medicina muncii
Reclamanţii au răspuns la întâmpinări reiterând susţinerile din cererea de chemare în judecată şi arătând că ambele pârâte nu au explicat de ce nu au întreprins demersurile legale prevăzute în HG 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă în aceste condiţii, deşi aveau obligaţia să o facă, atelierul de instalaţii nu este dotat cu instalaţie de aer condiţionat şi subzistă atât factorii de risc cât şi efectele asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, iar aprecierea îndeplinirii acestor condiţii nu revenea pârâtelor, ci organelor abilitate.
În cauză, la solicitarea părţilor, au fost administrate probe cu : înscrisuri, interogatorii şi expertiză în specialitatea protecţia muncii.
După administrarea probatoriilor prin sentinţă, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA, s-a admis acţiunea în sensul că au fost obligate pârâtele să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă în care îşi desfăşoară activitatea conform raportului de expertiză şi a tabelului nominal cu perioadele şi condiţiile de muncă pentru fiecare reclamant în parte.
Totodată, au fost obligate pârâtele la 4200 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt încadraţi în sistemul căilor ferate, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Secţiei Întreţinere Mecanizată a Căii din cadrul Regionalei CF Bucureşti, iar ulterior, urmare reorganizării succesive de la Calea Ferată au fost preluaţi prin reorganizare potrivit HG 591/1998 de către CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti începând cu data de 01.10.1998, iar apoi în baza art.169 din Codul muncii au fost preluaţi la 02.11.2004 de către CN.CF”CFR” SA-SC IMCF SA – SIMC Bucureşti.
Până la data de 01.04.2001 când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000 reclamanţii au fost beneficiari ai grupei I de muncă în procent de 100% potrivit menţiunilor din carnetele de muncă, conform Ordinului 125/1990 raportat la Ordinul 50/1990 anexa nr.1 poziţia 123, respectiv grupa a II a şi au beneficiat şi beneficiază şi în continuare de sporuri la salariu, inclusiv spor pentru condiţii grele de muncă feroviară de 15%, spor pentru condiţii vătămătoare de 10% şi spor pentru condiţii periculoase de 15%, aşa cum rezultă din contractele individuale de muncă ale acestora.
Activitatea pe care o desfăşoară reclamanţii are legătură directă cu siguranţa circulaţiei şi sunt examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic, conform Ordinului 447/2003, beneficiind şi de concedii de odihnă suplimentare, această concluzie fiind reţinută de instanţă pe baza înscrisurilor medicale depuse la dosar de către reclamanţi, a raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, precum şi a răspunsului la interogatoriu dat de CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti, care la întrebarea nr.4 a răspuns în sensul că funcţiile reclamanţilor concură la siguranţa circulaţiei pe calea ferată.
Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că lucrul desfăşurat de reclamanţi este în aceleaşi condiţii de muncă şi cu aceeaşi factori de risc pentru care au beneficiat de grupa I şi a II a de muncă în conformitate cu Ordinul nr.125/1990 şi Ordinul nr. 50/1990, până la 01.04.2001, când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000, care prin art.198 a abrogat Ordinul 50/1990.
De asemenea, a mai reţinut instanţa de fond că din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că şi în prezent şi pe toată perioada anterioară începând cu anul 2001 la locurile de muncă ale reclamanţilor există condiţii grele, cu situaţii generatoare de riscuri de accidentare şi de îmbolnăvire profesională, cu noxe chimice în atelierele în care aceştia activează, respectiv substanţe ca: toluen, xilen, monoxid de carbon, hidrocarburi alifatice, cu un nivel de zgomot şi presiune acustică care depăşesc, constant, nivelul de zgomot admisibil, potrivit măsurătorilor efectuate la locul de muncă, timpul de lucru efectiv în aceste condiţii fiind de peste 80% din timpul total de lucru şi devenind şi 100% în cazul anumitor reclamanţi.
Totodată, s-a mai reţinut de instanţa de fond că HG nr.1025/2003 defineşte locurile de muncă în condiţii speciale ca fiind acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă, îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor.
Aceeaşi hotărâre de guvern menţionează la art.1 faptul că persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a şi că expertizarea tehnică a locurilor de muncă în vederea încadrării acestora în condiţii speciale reprezintă identificarea factorilor de risc existenţi la locul de muncă, care nu pot fi înlăturaţi, iar expertiza medicală în vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale reprezintă procesul de evaluare, în baza datelor medicale, a efectelor riscurilor care nu pot fi înlăturate, asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate a angajaţilor.
Art.2 prevede printre criterii:încadrarea în grupa I anterior datei de 01.04.2001, existenţa unor factori de risc la locurile de muncă, efecte asupra sănătăţii şi securităţii, pe perioada ultimilor 15 ani, efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate pe baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, criterii care sunt îndeplinite în cauză, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică.
În sarcina angajatorului era nominalizarea acestor locuri de muncă, iar locurile de muncă ale reclamanţilor sunt prevăzute în Anexa I, pct.7 din HG 1025/2003 şi sesizarea ITM pentru verificarea îndeplinirii acestor condiţii, ori niciuna dintre pârâte nu a făcut dovada îndeplinirii acestor obligaţii, invocând faptul că nu au considerat că erau îndeplinite criteriile legale pentru acordarea grupelor de muncă reclamanţilor, însă aşa cum s-a arătat activităţile desfăşurate de aceştia erau prevăzute în Anexa I, pct.7, iar examinarea îndeplinirii condiţiilor revenea organelor abilitate de lege şi nu angajatorului.
Mai mult, pârâta SC SIMC SA a invocat excepţia inadmisibilităţii introducerii acţiunii, arătând că instanţa nu ar putea pronunţa în acest caz o hotărâre judecătorească care să le fie opozabilă, fiind numai de competenţa Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a se pronunţa cu privire la constatarea îndeplinirii criteriilor pentru încadrarea în grupe de muncă.
Instanţa de fond a respins această excepţie întrucât admiterea acesteia ar echivala cu o restricţionare a accesului la justiţie al reclamanţilor, consfinţit de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu o nerespectare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria turpitudine.
Mai mult, chiar HG 1025/2003 a prevăzut un caz de reconstituire prin hotărâre judecătorească a perioadei lucrate în condiţii speciale în cazul distrugerii arhivelor, în art.11, de unde se desprinde concluzia că instanţa poate constata ea însăşi îndeplinirea acestor condiţii speciale.
Legea nr.226/2006 prevede la art.1 alin.3 că în situaţiile în care potrivit legii, unităţile din anexa 2 îşi schimbă denumirea, sediul ori se reorganizează, chiar prin preluarea totală a patrimoniului de către o altă unitate, locurile de muncă în care până la data modificărilor s-au desfăşurat activităţile din anexa 1 rămân în continuare încadrate în condiţii speciale de muncă, dacă respectivele condiţii speciale de muncă se regăsesc la noua societate.
Şi art.169 din Codul muncii garantează protecţia drepturilor salariaţilor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator, drepturile şi obligaţiile cedentului fiind transferate integral cesionarului, acest articol fiind o transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2001/2003 a Consiliului Europei.
Coroborând probele administrate în cauză cu prevederile legale menţionate, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi a admis-o, după cum s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. Întreţinere Mecanizată a Căii ferate S.A.-Secţia I.M.C. Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Invocând cazul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civ. recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii şi a reluat în esenţă susţinerile din apărările formulate la instanţa de fond.
Recurenta-pârâtă a criticat dezlegarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte primul şi al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor susţinând că prestarea activităţii unui salariat în condiţii speciale de muncă nu poate fi constatată printr-o hotărâre judecătorească; că încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale s-a făcut potrivit unei metodologii specifice prevăzute de HG nr.1025/28.03.2003 iar referitor la al doilea capăt de cerere, legea nu retroactivează pentru a se acorda actualmente avizul de încadrare în condiţii speciale pentru o perioadă anterioară cu10 ani; pentru obţinerea avizului de condiţii deosebite nu mai există nici o bază legală în prezent, singurul act normativ în vigoare care îl reglementează fiind HG 246/2007 însă acesta ce se referă doar la reînnoirea avizelor pentru cele deja acordate şi nicidecum la obţinerea altora noi.
În subsidiar pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa instanţei de fond care a reţinut în mod eronat că activitatea reclamanţilor are legătura directă cu siguranţa circulaţiei şi sunt examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic conform Ordinului 447/2003, deşi pentru funcţiile de meseriaş întreţinere cale, motorist şi lăcătuş mecanic nici nu efectuează examinarea medicală şi psihologică în baza acestui Ordin, nefiind deci funcţii care concură la siguranţa circulaţiei.
Aceeaşi eroare de interpretare a legii s-a produs şi în menţionarea de către instanţa de fond că locurile de muncă ale reclamanţilor ar fi prevăzute în Anexa I pct.7 din HG nr.1025/2003 care conţine în realitate numai lista locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate in condiţii speciale, iar la pct.7 se indică „activitatea desfăşurată de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic de locomotivă şi automotor, mecanic ajutor şi mecanic instructor” fără ca vreuna din funcţiile deţinute de intimaţii-reclamanţi să fie enumerată, în condiţiile în care activitatea societăţii este preponderent de construcţie, întreţinere şi reparare mecanizată a căii ferate, aşadar motivarea instanţei este lipsită de temei legal.
În plus, pentru a beneficia de încadrarea vreunei activităţi în condiţii speciale de muncă era necesar ca S.C. Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A., să figureze în Anexa nr.2 din Legea nr.226/2006 ca unitate care a obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare, recurenta neregăsindu-se printre unităţile nominalizate in acest sens.
De asemenea, nominalizarea de către legiuitor a unei activităţi care se încadrează în condiţii speciale nu echivalează cu acordarea obligatorie a condiţiilor speciale de muncă, ci trebuie identificate criteriile cumulative privind: încadrarea anterior datei de 1 aprilie 2001 în grupa I de muncă a locurilor de muncă, programul normal de lucru pe parcursul întregului an să se fi desfăşurat numai în locuri de muncă în condiţii speciale; la locurile de muncă în condiţii speciale să existe factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora; să existe efecte asupra persoanelor din punctul de vedere al sănătăţii şi securităţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; cabinetele medicale de întreprindere, structurile medicale de medicina muncii sau comisiile de expertizare a capacităţii de muncă a angajaţilor, să înregistreze anumite efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate pe perioada ultimilor 15 ani.
Or, din actele depuse la dosar rezultă în mod clar că o parte din aceste criterii nu sunt îndeplinite pentru a realiza o corectă încadrare a locului de muncă respectiv în condiţii speciale de muncă deoarece programul normal de lucru (cca. 160 ore/luna) conform art.2(l) lit.b din HG nr.1025/2003 nu se desfăşoară în întregime pe un şantier deschis pentru lucrări unde se pot înregistra eventuali factori de risc, salariaţii prestează şi în atelierele de reparaţii unde nu se înregistrează efort fizic sau psihic ridicat, temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute (atelierele fiind dotate cu surse de încălzire şi fiind ventilate natural), mediu umed, viituri de apă, pulberi nocive sau noxe, zgomote şi trepidaţii peste limitele normale, curenţi de înaltă frecvenţă.
Condiţiile de muncă efective nu au determinat vreun efect asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani de activitate a reclamanţilor deoarece el se materializează prin bolile profesionale, care aşa cum rezultă din rapoartele medicului de medicina muncii existente la dosar, nu s-au înregistrat la nivelul societăţii.
O altă critică vizează încadrarea greşită de către instanţă în baza raportului de expertiză (la care recurenta a formulat obiecţiuni) a funcţiilor de lăcătuş mecanic întreţinere reparaţii ocupată de intimatul-reclamant G. V.şi de motorist a intimatului-reclamant B. N. în condiţii speciale de muncă, întrucât primul se încadrează conform poziţiei 210 Anexa nr.2 în grupa a II a de muncă-condiţii deosebite în prezent, iar al doilea nu se regăseşte ca funcţie în nicio anexă la Ordinul nr.50/1990.
Un ultim motiv de recurs îl reprezintă aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.1 alin.3 din Legea nr.226/2006 şi art.169 Codul Muncii.
Astfel, instanţa de fond nu a reţinut că intimaţii-reclamanţi nu au beneficiat de condiţii speciale de muncă la angajatorul anterior, respectiv CNCF „CFR” S.A.-Regionala CF Bucureşti la momentul preluării.Recurenta a fost înfiinţată ca filiala a CNCF „CFR” S.A., dar această companie şi implicit S.C Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A., nu au figurat niciodată în Anexa nr.2 din Legea nr.226/2006 şi nu au beneficiat de încadrarea niciunei activităţi în condiţii speciale de muncă, pentru ca locurile de muncă respective să fie încadrate în aceste condiţii aşa cum a reţinut eronat instanţa de fond.
Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi în principal respingerea acesteia ca inadmisibilă iar în subsidiar, pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Intimaţii-reclamanţi au formulat şi depus concluzii scrise(filele 35-36) prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei recurate.
Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:
Acţiunea precizată a reclamanţilor prin care au solicitat în primele două capete de cerere ca instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor chemaţi în judecată să le recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite şi să obţină avizele necesare prin declanşarea procedurii de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale are natura juridică a unei obligaţii de a face, înţeleasă ca fiind îndatorirea debitorului unui raport juridic de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări, servicii în folosul creditorului său.
Cei 14 reclamanţi care au învestit instanţa, au fost şi sunt salariaţi în sistemul căilor ferate, angajatori fiind pârâtele chemate în judecată, iar locul actual de muncă al acestora este Secţia I.M.C. Bucureşti, aceştia ocupând posturile de mecanici maşini grele de cale, meseriaşi întreţinere cale, lăcătuş mecanic astfel cum rezultă din copiile contractelor individuale de muncă şi ale carnetelor de muncă depuse la instanţa de fond.
Din aceleaşi înscrisuri mai rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000, activitatea reclamanţilor nu a fost încadrată în condiţii speciale de muncă-care au înlocuit fostele grupe de muncă I şi II din Ordinul 50/1990-deoarece angajatorul nu a întreprins demersurile legale prevăzute de HG 1025/2003 şi nu a obţinut avizele necesare de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, deşi locurile de muncă şi activitatea efectiv desfăşurată anterior şi ulterior datei de 1 aprilie 2001 a fost aceeaşi, ceea ce a determinat sesizarea instanţei de judecată cu acţiunea formulată în termenii sus-arătaţi.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate ca mijloc de apărare la instanţa de fond de pârâta S.C. Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A Bucureşti a fost respinsă de instanţa de fond cu motivarea că a refuza dreptul reclamanţilor de a analiza cererea de chemare în judecată echivalează cu restricţionarea nejustificată a dreptului de acces la justiţie consfinţit de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte iar pe de alta, ar presupune şi încălcarea principiului de drept potrivit cu care „nimeni nu şi poate invoca propria turpitudine”.
Dezlegarea dată cu această motivare excepţiei inadmisibilităţii este greşită.
Dispoziţiile art. 109 din prevăd că oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
Între condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile se numără şi aceea privind dreptul subiectiv constând în prerogativa recunoscută de lege persoanei subiect activ al raportului juridic de a pretinde subiectului pasiv să săvârşească o anumită acţiune ori să se abţină de la săvârşirea acesteia, lipsa sa constituind un fine de neprimire al acţiunii în sensul că reclamantul nu are dreptul de a sesiza instanţa de judecată.
În aceşti termeni, inadmisibilitatea capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâţilor să recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite şi să obţină avizele necesare prin declanşarea procedurii de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale trebuia analizată cu prioritate şi primită de prima instanţă, pentru considerentele care succed:
Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite în sensul art.19 din Legea nr.19/2000 respectiv în condiţii speciale, conform art.20(2) din aceeaşi lege s-a făcut începând cu data de 1 aprilie 2001 prin lege în virtutea competenţei constituţionale stabilite în favoarea legislativului de a edicta acte normative cu putere obligatorie, iar metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor şi locurilor de muncă în condiţii deosebite şi speciale este prevăzută prin acte normative emise de puterea executivă în aplicarea legii, conform art.107 din României şi art.19(2-4) art.20(3) din Legea pensiilor nr.19/2000.
Astfel, prin HG nr. 261/2001 şi apoi HG nr.1025/2003 s-au reglementat criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectiv speciale.
Ambele acte normative impun parcurgerea cronologică a mai multor etape de verificări, depunerea unor documente şi elaborarea unor avize de către organele special şi expres constituite în scopul îndeplinirii acestei proceduri.
Ignorând art.3(3) din HG nr.1025/2003 potrivit cu care” în cazul în care angajatorul nu declanşează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative sau după caz reprezentanţii angajaţilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin.1 lit.c” instanţa de fond a substituit întreaga metodologie prevăzută prin actul normativ în competenţa altor organe prin hotărârea pronunţată, soluţionând acţiunea în fondul său cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, făcând astfel incident cazul de casare prev.de art.304, pct.4 cod pr.civ.
Sub un prim aspect, Curtea constată că actele normative citate în cele ce preced stabilesc clar precis şi fără echivoc atât procedura de urmat pentru obţinerea avizului de îndeplinire a criteriilor de încadrare în condiţii deosebite/speciale în scopul înscrierii locurilor de muncă respective în Anexa 2 a Legii nr.226/2006 cât şi dreptul şi mijlocul de contestare a refuzului nejustificat al angajatorului de a parcurge această procedură, astfel că nu există nicio încălcare a dreptului de acces în componentele sale stabilite de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea art.6 din Convenţie.
Sindicatul reprezentativ ca reprezentant al salariaţilor sau responsabilul cu protecţia muncii avea dreptul de depune sesizare la ITM în cazul refuzului angajatorului de a declanşa procedura prevăzută de HG nr.1025/2003, de a formula plângere la Ministerul Muncii în cazul în care angajatorul nu a primit avizul de încadrare în condiţii speciale conform art.12(1) din acest act normativ, iar împotriva deciziei date de Ministerele Muncii şi Sănătăţii art.12(3) prevede dreptul la contestaţie în faţa instanţei judecătoreşti competente.
În acest cadru legal accesibil şi previzibil nu se justifică motivarea primei instanţe referitoare la restrângerea nepermisă a dreptului de acces ca şi componentă a dreptului la apărare garantat de Convenţie prin art.6, fiindcă acesta nu este un drept absolut precum cele legate de viaţa şi integritatea persoanei, ci unul relativ, care presupune marja de apreciere a statului în a-şi organiza legislativ şi logistic mecanismele care să permită oricărei persoane să acceadă în cadrul unei anume proceduri la o instanţă care îndeplineşte garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de prf.1 al art.6 din Convenţie.
În cauză nu s-a făcut dovada că reclamanţii prin sindicatul reprezentativ, sau prin reprezentantul cu protecţia muncii au sesizat Inspectoratului Teritorial de Muncă competent despre refuzul societăţii angajatoare de a declanşa şi parcurge procedura de încadrare a locurilor sale de muncă în condiţii speciale, cu atât mai mult cu cât potrivit art.2 alin.1 lit.a din HG nr.1025/2003, unul din criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă speciale este încadrarea acestor locuri de muncă în grupa I de muncă anterior datei de 1 aprilie 2001, ceea ce îndreptăţea pe reclamanţii intimaţi din această cauză să formuleze o atare sesizare pentru a se putea efectua verificări asupra motivelor ce au determinat pe angajator să nu parcurgă procedura de înscriere în lista unităţilor cu locuri de muncă cu condiţii speciale.
Sub un alt aspect, invocarea principiului de drept care în realitate interzice oricărei persoane să folosească propria acţiune sau inacţiune culpabilă drept temei al acţiunii sale în justiţie nu-şi găseşte aplicare în cauză fiindcă instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe asupra temeiniciei şi legalităţii motivelor ce au determinat societăţile pârâte ca începând cu 2001, deci în urmă cu aproximativ 9 ani, să nu declanşeze procedura de încadrare a locurilor sale de muncă deosebite/speciale prin depunerea dosarului şi obţinerea avizului special prevăzut de lege.
Dezlegarea dată de instanţă acţiunii precizate a reclamanţilor a fost în sensul obligării pârâtelor“să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă deosebite/speciale” în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea începând cu anul 2001 şi în continuare, inclusiv pentru viitor, dezlegare pronunţată împotriva legii şi cu nerespectarea actelor normative în vigoare, câtă vreme cele două societăţi pârâte şi locurile de muncă din cadrul acestora nu figurează în Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006, ele nu au parcurs procedura şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite/speciale şi nu au obţinut avizul legal şi obligatoriu în acest sens.
Câtă vreme exista o procedură accesibilă, clară şi care oferă garanţii de contestare într-o instanţă de judecată, dată prin voinţa legii în competenţa funcţională a altor organe decât cele ale autorităţii judecătoreşti, instanţa de fond a comis un exces de putere prin sentinţa recurată prin care a consfinţit cu valoare legală şi substituindu-se întregii metodologii reglementate de puterea executivă, că pârâtele recurente au încadrate cu condiţii speciale, locurile de muncă ocupate de reclamanţii intimaţi, când în realitate Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006 nu le conferă acest drept.
Drept consecinţă, pentru considerentele care succed, în temeiul art.312 rap.la art.304, pct.4 şi pct.9 cod pr.civ. Curtea a admis recursul exercitat în cauză şi casând sentinţa în totalitate şi rejudecând cauza, a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 din acţiunea precizată şi le-a respins ca inadmisibile, iar restul acţiunii precizate care are caracter subsidiar, ca neîntemeiată, în raport de dezlegarea dată capetelor principale de cerere.
10
