C. muncii, art. 268 alin. (2) lit. a)-f)(1),
art. 267l2) alin. (3)
Decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; termenul în care sancţiunea poate fi contestată; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Nu sunt îndeplinite cerinţele legale, câtă vreme fapta a fost descrisă în cuprinsul convocării la cercetarea disciplinară, şi nu în însăşi decizia de concediere.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5643 din 28 septembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 4294/15.12.2010, Tribunalul Teleorman, Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de reclamantul P.S. în contradictoriu cu pârâta SC R. Com Impex SRL; a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 3/03.03.2010, emisă de pârâta SC R. Com Impex SRL; a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior concedierii şi a obligat pârâta să plătească acestuia drepturile salariale actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, începând cu 21.02.2010 şi până la reintegrarea efectivă.
Prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 3/03.03.2010, emisă de pârâta SC R. Com Impex SRL, contractul individual de muncă al reclamantului a fost desfăcut în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii, începând cu data de 21.02.2010. Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei contestate, aceasta a fost emisă de către pârâtă avându-se în vedere
prevederile Codului muncii, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi celelalte prevederi ale legislaţiei muncii aflate în vigoare în această materie, motivul concedierii, aşa cum rezultă din art. 2 al deciziei, fiind disciplinar, art. 61 lit. a) C. muncii. Date fiind dispoziţiile art. 263 şi art. 264 C. muncii, prin care se defineşte noţiunea de abatere disciplinară şi se arată că angajatorul poate dispune inclusiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului vinovat, o astfel de decizie trebuie să fie întocmită cu respectarea strictă a dispoziţiilor art. 268 C. muncii, în caz contrar fiind lovită de nulitate absolută.
Potrivit acestui ultim text legal, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată. Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a accstui text, rezultă că într-o astfel de decizie este obligatoriu să se indice data la care s-a săvârşit abaterea [art. 268 alin. (1) ultima teză menţionează expres sintagma „data săvârşirii faptei”] şi, totodată, să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2). Lipsa din decizie fie şi a unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu nulitatea absolută.
Aşa cum este cunoscut din doctrină şi jurisprudenţă, nulitatea absolută este acea sancţiune de drept civil cu cele mai grave conse-
cinţc (se consideră că actul nul nu a existat niciodată, părţile trebuind repuse în situaţia anterioară) şi nu poate fi acoperită, confirmată sau ratificată în vreun fel sau mod (spre deosebire de nulitatea relativă). Or, decizia nr. 3/03.03.2010, emisă de pârâtă, nu indică nici data la care s-a săvârşit abaterea disciplinară imputată reclamantului, nu cuprinde descrierea faptei respective (nu se indică în concret în ce a constat aceasta, fapt care nu permite individualizarea faptei în timp, în spaţiu şi în ce priveşte conţinutul ei), nu precizează prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat [art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii] şi nu arată motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea [astfel cum cere art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii].
In aceste condiţii, este evident că ea a fost întocmită cu încălcarea dispoziţiilor imperative şi de ordine publică ale art. 268 alin. (1) şi (2) C. muncii, consecinţa fiind aceea că este lovită de nulitate absolută, deoarece nu respectă condiţiile de formă impuse de lege.
Au fost înlăturate susţinerile pârâtei, în sensul că cercetarea disciplinară s-ar fi efectuat, având în vedere că singura probă adusă în susţinerea acestei afirmaţii este referatul aflat la dosar. Chiar dacă această împrejurare ar fi adevărată, decizia contestată este tot lovită de nulitate pentru motivele anterior expuse. Potrivit art. 78 C. muncii, Tribunalul a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior concedierii şi a obligat pârâta la plata către acesta a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu 21.02.2010 şi până la reintegrarea efectivă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal recurenta SC R. Com Impex SRL. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a dispus în mod corect anularea deciziei de concediere, cu toate consecinţele derivate, întrucât au fost încălcate cerinţele de formă prevăzute expres sub sancţiunea nulităţii absolute.
Articolul 268 alin. (2) lit. a)-d) C. muncii prevede că „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) dcscricrca faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică”.
In speţă, decizia de concediere nu cuprinde niciuna dintre menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, aspect care atrage nulitatea deciziei, cu toate consecinţele privind reîncadrarea pe postul şi funcţia deţinute anterior şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor prevăzute de art. 78 alin. (1) C. muncii. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că fapta a fost descrisă în cuprinsul convocării la cercetarea disciplinară, câtă vreme dispoziţia legală citată este foarte clară şi prevede necesitatea cuprinderii acestei menţiuni în însăşi decizia de concediere.
întrucât analiza legalităţii deciziei prevalează analizei temeiniciei, Curtea constată că nu se mai impune analiza celorlalte critici, odată identificată o cauză de nulitate absolută. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
