Art. 81 Codul Muncii
Demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului exprimat în scris, prin intermediul căruia se aduce la cunoştinţa angajatorului încetarea contractului de muncă după împlinirea unui termen de preaviz.
Forma scrisă a demisiei este o condiţie esenţială, pentru încetarea raportului de muncă materializată printr-o notificare comunicată angajatorului potrivit art.81 Codul Muncii.
Menţionarea voinţei unilaterale de încetare a contractului de muncă printr-un proces-verbal de şedinţă a Consiliului de administraţie nu îndeplineşte condiţia de formă pentru valabilitatea demisiei în lipsa notificării scrise la care se referă textul de lege enunţat.
Aprecierea unei abateri disciplinare ca având o anumită gravitate în regulamentele de ordine interioară nu împiedică instanţa să verifice potrivit situaţiei de fapt reconstituită în baza probelor administrate criteriile în raport de care se individualizează sancţiunea potrivit art. 250 din Codul muncii.
Din modul în care au fost analizate criteriile de individualizare ale sancţiunii depinde stabilirea în concret a greşitei abateri disciplinare şi legalitatea deciziei de aplicare a acesteia.
(Decizia civilă nr. 2812/05 septembrie 2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 9-01-2013, contestatoarea G.S. a formulat, în contradictoriu cu intimata Universitatea din Piteşti, contestaţie împotriva deciziei nr.1031 din data de 13-12-2012 privind modificarea contractului individual de muncă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; daune morale în sumă de 10.000 lei şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivare cererii, contestatoarea a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a deciziei contestate, întrucât aceasta a fost emisă cu încălcarea disp.art.78 şi ale art.247 C. muncii.
De asemenea, se susţine că nu au fost respectate, la emiterea deciziei, nici prevederile art.41 alin.1 şi ale art.17 alin.1 C. muncii, potrivit cărora modificarea contractului individual de muncă se poate face numai prin act adiţional.
Contestatoarea susţine că decizia este abuzivă şi ilegală, întrucât s-a dispus retrogradarea din funcţia de conducere deţinută, modificându-se unilateral felul muncii şi salariul, aspecte despre care nu a fost informată în prealabil. În plus, aceasta susţine că nu a formulat nicio cerere de demisie, nefiind nici evaluată profesional, iar la data emiterii deciziei, contractul individual de muncă era suspendat pentru incapacitate temporară de muncă, invocându-se disp.art.78, 41 alin.1, 17 alin.1, 49 alin.6 C. muncii.
La data de 18-03-2013, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei şi a excepţiei invocate ca neîntemeiate, având în vedere că decizia contestată nu a fost una de concediere, pentru a se respecta disp. art.78 C. muncii. Prin respectiva decizie, contestatoarea a fost trecută pe altă funcţie la cererea acesteia, respectiv faţă de demisia acesteia din funcţia de conducere prezentată la data de 26-11-2012 în faţă Consiliului de Administraţie, angajatorul neluând decât act de manifestarea acesteia de voinţă.
Prin urmare, se susţine că decizia nu este abuzivă şi ilegală, iar în speţă nu se impunea informarea salariatului, având în vedere că aceasta şi-a dat demisia, intimata arătând că decizia a fost emisă cât timp contestatoarea se afla încă la serviciu, contractul nefiind suspendat până la ora 14, când aceasta s-a învoit pentru a merge la doctor.
Prin sentinţa civilă nr.6441/22 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis în parte contestaţia, cu anularea deciziei nr.1031/13-12-2012 şi reintegrarea contestatoarei pe funcţia de conducere deţinută anterior emiterii actului anulat, intimata fiind obligată să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariile cuvenite potrivit funcţiei de secretar-şef, indexate şi reactualizate, de la data 13-12-2012 şi până la data reintegrării efective, precum şi suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei, în funcţia de secretar-şef, începând cu data de 1-10-2005, potrivit contractului individual de muncă nr.1450, iar prin decizia nr.1031/13-12-2012, contestată în cauză, aceasta a fost trecută, începând cu aceeaşi dată, în funcţia de secretar IS, având alt salariu de încadrare, la baza acestei modificări fiind demisia contestatoarei din funcţia de secretar-şef, precum şi hotărârea Consiliului de Administraţie privind evaluarea profesională a acesteia.
Nulitatea absolută a deciziei invocată de reclamantă pe cale de excepţie, a fost apreciată de către instanţa de fond ca o veritabilă excepţie de fond, ci nu ca o excepţie procesuală, care ar face de prisos analizarea în fond a cauzei, instanţa de fond analizând legalitatea şi temeinicia deciziei amintite, reţinând că aceasta nu a fost întocmită cu respectarea cerinţelor de formă imperativ prevăzute de lege, fără însă a se reţine incidenţa art.78 C.muncii, care vizează numai deciziile de concediere.
În speţă, tribunalul a reţinut că, prin decizia de modificare unilaterală a contractului individual de muncă al contestatoarei se motivează măsura atât în baza unei cereri de demisie a salariatei, cât şi în baza unei hotărâri a angajatorului privind evaluarea profesională a reclamantei.
Instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a efectuat vreo cercetare prealabilă disciplinară, procedură cerută sub sancţiunea nulităţii absolute de disp.art. 251 alin.1 C.muncii, iar retrogradarea din funcţie nu s-a dispus pentru o durată de maxim 60 de zile, potrivit art.248 alin.1 lit.b C.muncii, situaţie în care s-a considerat că nu ne aflăm în faţa unei decizii de sancţionare disciplinară.
Din răspunsurile părţilor la interogatoriul administrat acestora, ce se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a tras concluzia că, în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie al intimatei din data de 26-11-2012, a avut loc o dispută între contestatoare şi rectorul Universităţii, ocazie cu care contestatoarea ar fi declarat că îşi dă demisia din funcţia de secretar-şef, sens în care a depus la dosar o minută a şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 26-11-2012, semnat de membrii participanţi.
S-a statuat că, nu s-a făcut dovada existenţei unei demisii scrise, contestatoarea negând că ar fi declarat că doreşte să-şi dea demisia din funcţia de conducere, instanţa de fond invocând disp. art..81 alin.1 C.muncii, care defineşte noţiunea de „demisie”.
Din probele administrate în cauză, respectiv din procesului-verbal al şedinţei CA din 26-11-2012, întocmit chiar de reclamantă, instanţa a reţinut că acesta este incomplet, nefiind consemnate discuţiile contradictorii purtate de aceasta, aspect perfect explicabil, apreciindu-se că actul cu nr.16067/27-11-2012, ce consemnează declaraţia reclamantei de demisie din funcţia de secretar-şef, corespunde realităţii, dat fiind că este semnat de toţi participanţii.
Cu toate acestea, angajatorul avea obligaţia de a respecta normele imperative ale art.81 alin.1 C.muncii, şi să aştepte o notificare scrisă din partea salariatei cu privire la demisia din funcţia de conducere, în lipsa unui astfel de înscris, decizia din 13-12-2012 apărând ca un act unilateral de modificare a contractului individual de muncă al contestatoarei, încălcându-se disp.art.41 alin.1 şi 2 C.muncii, care prevede faptul că un contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, în mod excepţional, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă fiind posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de cod, respectiv în caz de delegare şi detaşare.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea normelor imperative prevăzute de C.muncii, ceea ce atrage nulitatea absolută a actului, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestuia.
Analizând capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi suferit vreun prejudiciu moral cauzat de emiterea deciziei contestate, iar instanţa nu a constatat că aceasta ar fi fost supusă vreunei discriminări sau că ar fi fost defăimată public.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte contestaţia, a anulat decizia nr.1031 din 13-12-2012 şi a dispune reintegrarea contestatoarei pe funcţia de conducere deţinută anterior emiterii actului anulat, obligând totodată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariile cuvenite potrivit funcţiei de secretar şef, indexate şi reactualizate, de la data 13-12-2012 şi până la data reintegrării efective.
De asemenea, în temeiul art.274 alin.1 şi 3 C.pr.civ., instanţa a obligat-o pe intimată la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, constând în onorariu avocat, pe care însă l-a micşorat, apreciind că este nepotrivit de mare, faţă de complexitatea cauzei şi de probatoriul administrat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, cu menţinerea deciziei nr.1031/13.12.2012, ca temeinică şi legală.
– în primul motiv de recurs se susţine că instanţa a reţinut greşit că declaraţia reclamantei privind demisia din funcţia de secretar-şef dată în faţa Consiliului de Administraţie şi consemnată în procesul verbal, acceptată de conducătorul instituţiei şi concretizată prin decizia nr.1031/13.12.2012 nu respectă normele imperative prev. de art.81 alin. 1 Codul muncii.
Astfel, în mod greşit s-a apreciat că angajatorul trebuia să aştepte o notificare scrisă din partea contestatoarei cu privire la demisia din funcţia de conducere fără a se preciza ce perioadă ar fi trebuit să aştepte angajatorul, Codul muncii neprevăzând un preaviz la preaviz, demisia contestatoarei fiind o demisie atipică, prezentată verbal, acceptată verbal, dar consemnată în procesul verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, semnat de toţi participanţii, forma scrisă a acestei demisii fiind impusă doar ca probă de către angajat, în situaţia în care s-ar refuza înregistrarea sau acceptarea acesteia.
– în motivul doi de recurs, se susţine că instanţa a reţinut greşit faptul că prin acceptare demisiei angajatorul a modificat unilateral CIM, acest angajator luând act de demisia contestatoarei dată la 26.11.2012 în Şedinţa Consiliului de Administraţie, acceptând solicitarea acesteia de a fi trecută de orice post de secretară din Universitate, contestatoarea părăsind şedinţa amintită şi refuzând a întocmi şi procesul-verbal.
Ulterior, la data de 13.12.2012, analizând situaţia posturilor vacante, Consiliului de Administraţie a procedat la evaluarea activităţii profesionale a contestatoarei, considerând că aceasta din urmă îndeplineşte cerinţele postului de secretar IS la departamentul de pregătire a personalului didactic, post vacant în organigrama Universităţii din Piteşti.
Recurenta precizează că acesta nu a considerat trecerea contestatoarei pe alt post ca pe o sancţiune, ci a fost luată această decizie ca urmare a demisiei contestatoarei şi solicitării exprese a acesteia de a fi trecută pe un alt post, consimţământ exprimat public, fără nicio constrângere, situaţie în care este suplinită definiţia demisiei dată de disp. art.81 alin.1 Codul muncii, cu precizarea că în speţă nu este vorba de încetarea CIM.
S-a formulat de către recurentă o completare a motivelor de recurs primite de către instanţă după pronunţare, motive care nu au fost avute în vedere, ele nefiind depuse în termenul prevăzut de lege, solicitându-se de către recurentă ca instanţa să aibă în vedere şi dispoziţiile art.3041Cod procedură civilă şi reluând practic criticile din motivele de recurs, în esenţă precizându-se că a fost voinţa intimatei-contestatoare să-şi dea demisia din funcţia de secretar şef în plenul şedinţei Consiliului de Administraţie al Universităţii Piteşti.
S-a depus întâmpinare de către intimata-contestatoare G.S. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, deoarece declaraţia contestatoarei din funcţia de secretar şef dată în faţa Consiliului de Administraţie nu poate avea valoarea juridică a unei demisii în înţelesul dispoziţiilor art.81 alin.1 din Codul muncii, situaţie faţă de care prima instanţă în mod legal a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în înţelesul dispoziţiilor legale arătate mai sus.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, în mod legal instanţa de fond a reţinut că s-a procedat la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă prin decizia emisă de către recurentă, încălcându-se dispoziţiile art.41 alin.1 Codul muncii şi dispunându-se în fapt retrogradarea din funcţia deţinută, respectiv dintr-o funcţie de conducere, într-o funcţie de execuţie.
Prin decizia nr.2812/05.09.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-intimată, obligând-o pe aceasta să plătească intimatei-contestatoare suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică, în mod legal instanţa de fond a constatat că în şedinţa Consiliului de administraţie din data de 26.11.2012, nu se poate reţine că intimata-contestatoare şi-ar fi dat demisia şi această demisie nu poate fi constatată de către recurentă printr-un proces verbal al şedinţei din data respectivă, întocmit chiar de către intimata-contestatoare, deoarece dispoziţiile legale în materie, respectiv art.811din Codul muncii, prevăd în mod expres că prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului, care numai printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Aşa fiind, forma scrisă a demisiei reprezintă o condiţie ad validitatem şi această soluţie este justificată de principiul simetriei juridice, în sensul că, de vreme ce salariatul poate fi concediat numai printr-o decizie scrisă care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, este firesc ca şi demisia să îmbrace la rândul ei forma scrisă.
Nici cea de-a doua critică nu este fondată şi anume aceea prin care se susţine că prin acceptarea demisiei considerată atipică în concepţia recurentei, angajatorul nu ar fi procedat la o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, pe considerentul că urmare a evaluării profesionale intimata contestatoare îndeplinea numai cerinţele unui post inferior decât cel pe care îl ocupa în prezent; întrucât în realitate în mod legal instanţa de fond a reţinut că nu au fost respectate de către angajatorul dispoziţiile art.41 alin.1 din Codul muncii, potrivit cu care contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor şi nu prin emiterea unei decizii unilaterale ca în speţa dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art.41 alin.3 din Codul muncii, modificarea contractului de muncă se referă la oricare din următoarele elemente, respectiv durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă.
În realitate, prin decizia contestată s-a dispus retrogradarea intimatei-contestatoare din funcţia deţinută, modificându-i-se astfel unilateral felul muncii şi salariul din contractul individual de muncă.
Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că nu există motive de nelegalitate ale sentinţei recurate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată şi, în baza dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatei-contestatoare suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată.
