Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi din vina şi în legătură cu lor.
Răspunderea integrală a angajatului care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul art. 1 din Legea nr. 22/1969. Lipsa avizului scris al celorlalţi gestionari nu înlătură răspunderea salariatului, legea stabilind doar o răspundere subsidiară, doar în cazul în care nu se poate angaja răspunderea gestionarului vinovat.
Pentru a se stabili dacă, prin modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, gestionarul a creat prejudicii patrimoniului unităţii angajatoare, trebuie determinat în mod concret patrimoniul gestionat, în intervalul de referinţă. Delimitarea patrimoniului se face prin inventarierea acestuia la preluare şi la predare.
Pentru gestionari, prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor. Prezumţia de culpă în producerea lipsei în gestiune este o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată de gestionar prin dovada contrară, adică prin acte care să probeze inexistenţa lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 3043R din 25 aprilie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 10481/22.11.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâta B.E.C. şi
a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 28.969,83 lei, reprezentând prejudiciu patrimonial produs reclamantei.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-pârâtă B.E.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
în temeiul art. 270, în varianta anterioară republicării Codului muncii, aplicabilă în speţă, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Din analiza prevederilor art. 270 C. muncii, pentru a exista răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit, fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului. Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea patrimonială, iar lipsa uneia dintre condiţiile enumerate înlătură această răspundere.
Calitatea de salariat a recurentei-pârâte a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de muncă înregistrat sub nr. 2040/
16.05.2005. Aşa cum rezultă din acest înscris, recurenta-pârâtă a avut calitatea de lucrător comercial începând cu data de 06.05.2005, la magazinul intimatei B.P.J.
Răspunderea patrimonială a salariatului, ca formă a răspunderii civile contractuale, este cauzată de neexecutarea unei obligaţii pe care acesta şi-a asumat-o. CIM al salariatei-recurente a dat naştere unor obligaţii pe care aceasta trebuia să le executate cu bună-credinţă, neexecutarea în condiţiile stabilite atrăgând răspunderea sa patrimonială, în condiţiile art. 270 C. muncii.
în litigiu, fapta ilicită imputată recurentei în legătură cu care a fost angajată răspunderea patrimonială a acesteia este lipsa în gestiune, din valoarea totală de 120.202,21 lei, 894,40 lei reprezentând obiecte de inventar, partea de prejudiciu imputată pârâtei fiind de 28969,83 lei. Aceasta a fost constată de angajator prin procesul-verbal de inventariere nr. 3000/23.06.2006.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii susceptibilă de a atrage răspunderea patrimonială a salariatului este orice acţiune sau inacţiune săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu atribuţiile de serviciu ale salariatului, astfel cum acestea rezultă din CIM şi fişa postului, normele legale sau regulament intern.
Deci, legea impune ca fapta ilicită a salariatului să fie săvârşită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu, ce decurg din CIM, CCM aplicabil sau regulamentul intern.
De mare importanţă sub acest aspect este fişa postului, iar angajatorul, căruia îi revine sarcina probei, potrivit art. 287 C. muncii, în varianta anterioară republicării, trebuie să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului, a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudiciul.
Deşi denumirea postului recurentei era aceea de „lucrător comercial”, din probele administrate în cauză, necontestate de salariată, rezultă că aceasta avea în fapt atribuţii specifice unui gestionar. Ceea ce a invocat recurenta este faptul că în mod nelegal angajatorul i-a acordat atribuţii specifice de gestionar, în condiţiile în care nu avea studiile necesare şi nici nu exista avizul celorlalţi gestionari, aspect care va fi analizat în cele ce urmează.
Astfel, din fişa postului semnată de recurenta-pârâtă la 05.05.2005, anterior începerii activităţii, respectiv la 06.05.2005, rezultă că aceasta avea, printre altele, obligaţia de a respecta legislaţia în domeniul său de activitate, fiind expres menţionată Legea nr. 22/1969, obligaţia de a asigura întocmirea corectă şi completă a documentelor şi actelor financiar-contabile, de a răspunde de întocmirea acestora, vânzarea întregii game de produse, trebuia să ia măsuri de preîntâmpinare a formării stocurilor de marfa şi de lichidare a celor fară mişcare din magazin, obligaţia de a participa la aprovizionarea magazinului, în momentul recepţiei trebuia să verifice mărfurile şi facturile fiscale de însoţire, termenele de valabilitate a produselor, efectua operaţii de aprovizionare, avea obligaţia de a depozita mărfurile în condiţii corespunzătoare pentru a asigura păstrarea lor, obligaţia de a afişa listele de preţuri corecte, de a nu vinde mărfuri direct din depozit, de a anunţa departamentul tehnic asupra oricăror probleme de ordin tehnic, îi era interzis să lanseze comenzi direct furnizorilor, necesarul de aprovizionat urmând a fi predat zilnic serviciului de aprovizionare, avea obligaţia să asigure conservarea mărfurilor şi ambalajelor, păstrarea lor în spaţiile corespunzătoare, obligaţia de a preda toate încasările casierului colector al societăţii zilnic, încasări care trebuiau să corespundă cu rapoartele Z emise de casa de marcat, răspundea de paza încasărilor, avea obligaţia de a înregistra pe casa de marcat toate produsele comercializate, îi era interzis să vândă pe datorie, trebuia să respecte toate notele interne de la departamentul financiar privind modul de întocmire a documentelor-contabile, inclusiv cele referitoare la monetar şi raportul de gestiune, avea în gestiune şi documentele cu regim special primite, avea obligaţia de a verifica stocurile de marfa din magazin, evitând acumularea de stocuri nejustificat de mari, obligaţia de a verifica inopinat în casa de marcat
ca valoarea vânzărilor să corespundă cu numerarul, obligaţia de a nu permite nimănui să aducă prejudicii societăţii şi de a aduce la cunoştinţa conducerii orice informaţie în acest sens; trebuia să aducă la cunoştinţa conducerii orice fapte produse de către alte angajate ale magazinului sau de alte persoane, care ar putea determina minusuri în gestiunea comună, avea obligaţia să solicite inventarierea gestiunii ori de câte ori existau suspiciuni asupra corectitudinii oricăreia dintre salariatele magazinului, să aducă la cunoştinţa conducerii orice probleme legate de activitatea magazinului, nu îi era permis să consume fară a plăti niciun produs din gestiune sau să ia bani ori produse din gestiune cu titlu de împrumut, avea în gestiune toate produsele recepţionate, era cogestionar cu celelalte vânzătoare şi şefe de magazin, i se interzicea recepţia produselor neînsoţite de facturi fiscale, răspundea de integritatea tuturor bunurilor din gestiune, întocmea toate situaţiile cerute de biroul contabilitate, răspundea de gestionarea documentelor financiar contabile etc.
Din fişa postului şi celelalte înscrisuri de la dosarul de fond, Curtea reţine că recurenta-pârâtă era gestionarul produselor comercializate în magazinul menţionat, fiind vorba de o gestiune comună, alături de celelalte trei salariate R.V., O.N. şi D.M.
în temeiul art. 24 din Legea nr. 22/1969, „angajaţii răspund material, potrivit Codului muncii şi prevederilor prezentei legi, pentru pagubele cauzate în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni”. Prin gestionar se înţelege, potrivit art. 1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.
în fapt, recurenta a avut calitatea de gestionar începând cu data
06.05.2005, fiind vorba de o gestiune comună alături de alte trei salariate, până la data de 04.04.2006 când i-a încetat contractul în baza art. 79 alin. (1) C. muncii, aşa cum rezultă din consemnările în copia carnetului de muncă.
Salariatul răspunde personal pentru fapta proprie, răspunderea patrimonială fiind o răspundere individuală, excluzând, în principiu, solidaritatea. în cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi, dar nu se poate stabili proporţia în care fiecare a contribuit la producerea acestuia, răspunderea patrimonială se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar, potrivit art. 271 alin. (2) C. muncii.
Referitor la susţinerile recurentei în sensul că angajatorul a nesocotit dispoziţiile legale care impun anumite condiţii de studii în cazul
gestionarilor şi existenţa avizului scris al celorlalţi gestionari în cazul gestiunii comune, Curtea constată că acestea nu sunt în măsură să înlăture răspunderea patrimonială a salariatei. La data încheierii CIM, aceasta a luat cunoştinţă de atribuţiile concrete pe care urma să le îndeplinească, deoarece a semnat personal fişa postului din care rezulta că va îndeplini calitatea de gestionar. Mai mult, aceasta a participat la inventarul efectuat în scopul predării gestiunii, cunoscând efectiv că va prelua respectivul patrimoniu alături de celelalte trei salariate. Cu toate că avea reprezentarea exactă a limitelor în care urma să-şi exercite atribuţiile de serviciu, recurenta nu a invocat la acel moment că nu are condiţiile de studii prevăzute de lege pentru a ocupa funcţia de gestionar şi nici avizul celorlalte gestionare. Or, cunoaşterea legii este prezumată pentru toţi subiecţii de drept, deci şi pentru cele două părţi ale raportului juridic de muncă, iar recurenta nu se poate prevala de necunoaşterea dispoziţiilor legale şi neîndeplinirea respectivelor prevederi nu o exonerează de răspundere.
Mai mult, condiţiile de studii şi avizul celorlalţi gestionari sunt prevăzute de dispoziţiile art. 3 şi 7 din Legea nr. 22/1969 (Legea nr. 54/1994, invocată de recurentă, fiind adoptată doar pentru modificarea unor prevederi din Legea nr. 22/1969), dar faptul că recurenta, în cunoştinţă de cauză, a fost de acord cu semnarea CIM fară a îndeplini aceste condiţii nu o exonerează de răspundere, deoarece, potrivit art. 25 din acelaşi act normativ, gestionarul răspunde integral pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa. Mai mult, legea a reglementat răspunderea patrimonială şi a salariatului gestionar în fapt, stabilind, potrivit art. 31, că angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fară a avea calitatea de gestionar în înţelesul art. 1 răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol.
Este adevărat că legea stabileşte o răspundere solidară cu gestionarul pentru angajatul cu funcţie de conducere, precum şi orice alt salariat vinovat de angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în funcţia de gestionar fară respectarea condiţiilor de vârstă, studii şi stagiu, dar aceasta nu înlătură răspunderea integrală a gestionarului, angajatorul putând să se îndrepte pentru recuperarea întregului prejudiciu împotriva gestionarului sau a persoanei vinovate de angajarea unui salariat pe această funcţie fară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Nici lipsa avizului scris al celorlalţi gestionari nu înlătură răspunderea gestionarului, legea stabilind doar o răspundere subsidiară, deci doar în cazul în care nu se poate angaja răspunderea gestionarului vinovat. Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 22/1969, răspunde, în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilităţii acestuia, cel vinovat de angajarea sau trecerea unei persoane într-o funcţie de gestionar sau din subordinea gestionarului, fară avizul
prevăzut în art. 7; neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor necesare pentru înlocuirea gestionarului sau a angajaţilor aflaţi în subordinea sa, deşi a fost avertizat în scris şi motivat că nu-şi îndeplinesc atribuţiile în mod corespunzător; neluarea măsurilor necesare pentru stabilirea şi acoperirea pagubelor în gestiune; neefectuarea inventarierilor la termenele şi în condiţiile legii, în situaţia în care prin aceasta a contribuit la cauzarea pagubei; nerespectarea oricărei alte îndatoriri de serviciu, dacă fară încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut evita.
în aceste condiţii, recurenta nu poate invoca că nu a avut calitatea de gestionar, nici că este exonerată de răspundere, deoarece nu ar fi avut studiile necesare, sau că nu ar fi existat avizul celorlalte gestionare şi nici că angajatorul nu a efectuat inventarierile la termenele şi în condiţiile legii.
Recurenta a mai invocat fapta altei persoane ca element exonerator de răspundere, dar probele administrate în cauză demonstrează existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii susceptibilă de a atrage răspunderea patrimonială a acesteia.
Astfel, chiar dacă nu a semnat niciun document contabil, de recepţie sau de vânzare a mărfii, recurenta avea calitatea de gestionar alături de celelalte trei salariate, într-o gestiune comună, răspunzând pentru lipsurile din gestiunea sa. Chiar dacă documentele de recepţie sau borde-rourile erau semnate de salariata R.V., recurenta răspundea alături de celelalte gestionare de integritatea patrimoniului predat, iar dacă avea cunoştinţă de nereguli sau suspiciuni în acest sens, avea obligaţia să aducă la cunoştinţa conducerii orice fapte produse de alte angajate ale magazinului sau de alte persoane care ar putea determina minusuri în gestiunea comună, avea obligaţia să solicite inventarierea gestiunii ori de câte ori existau suspiciuni asupra corectitudinii oricăreia dintre salariatele magazinului, să aducă la cunoştinţa conducerii orice probleme legate de activitatea magazinului. Toate aceste obligaţii sunt prevăzute expres în fişa postului.
Chiar dacă angajatorul nu a exercitat atribuţiile de control asupra activităţii celor patru salariate, acest fapt nu le exonerează de răspundere pentru lipsurile din gestiune, deoarece aveau obligaţia, potrivit fişei postului, de a răspunde de integritatea tuturor bunurilor din gestiune.
Pentru a se stabili dacă, prin modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu gestionarul a creat prejudicii patrimoniului unităţii angajatoare, trebuie determinat în mod concret patrimoniul gestionat, în intervalul de referinţă. Delimitarea patrimoniului se face prin inventarierea acestuia, la preluare, conform procedurii prevăzute de Hotărârea nr. 2230/1969 (în vigoare la momentul preluării gestiunii de salariata) şi inventarierea la predare, conform dispoziţiilor Ordinului M.F.P. nr. 1753/2004 (incident la acel moment).
Anterior predării gestiunii către cele patru salariate, inclusiv recurenta, angajatorul a procedat la inventarierea elementelor de activ şi pasiv din cadrul respectivului magazin, la data de 05.05.2005, aspect care rezultă din procesul-verbal nr. 3146/27.06.2005 fiind stabilit un sold faptic de 299.152.186 lei. Cu acest sold faptic gestiunea a fost predată salariatelor, diferenţa faţă de soldul scriptic fiind imputată fostei gestionare.
în aceste condiţii, Curtea reţine că intimata a făcut dovada predării gestiunii către recurenta-pârâtă.
Recurenta a invocat faptul că această inventariere din 05.05.2005 nu a fost aprobată ca inventariere anuală a patrimoniului magazinului respectiv. Mai mult, inventarul respectiv, aşa cum rezultă din chiar conţinutul procesului verbal, s-a făcut în cadrul planului de control pe anul 2005, motiv pentru care poate fi asimilat unei inventarieri anuale, cu atât mai mult cu cât Ordinul M.F.R nr. 1753/2004 permite această modalitate, nefiind prevăzută o anumită formă a aprobării, motiv pentru care poate fi şi implicită.
De asemenea, aşa cum rezultă din procesul-verbal nr. 3146/27.06.2005, inventarierea respectivă s-a făcut prin numărare şi cântărire bucată cu bucată, în prezenţa recurentei şi a celorlalte trei salariate care urmau să preia gestiunea, acestea nefacând niciun fel de obiecţii cu privire la rezultatele inventarierii. în aceste condiţii, Curtea va înlătura susţinerile recurentei referitoare la nevalabilitatea acestei inventarieri, iar listele anexă la aceasta nu erau necesare în cauză, deoarece expertul a avut acces şi la aceste documente, dar stabilirea prejudiciului se face prin raportarea soldului faptic de la data predării gestiunii, la soldul scriptic.
La data de 03.04.2006, în scopul predării gestiunii de către trei dintre cele patru salariate, printre care şi recurenta, angajatorul a încercat să efectueze un nou inventar, aşa cum prevedea actul normativ aplicabil la acea dată, respectiv Ordinul M.RR nr. 1753/2004. în acest sens, revizorii de gestiune s-au prezentat la sediul magazinului, unde nu era prezentă decât recurenta şi D.M. în procesul-verbal nr. 3000, revizorii de gestiune au consemnat că recurenta, deşi ştia că urmează a se face inventarierea, fară a avea acceptul acestora, a părăsit magazinul şi nu a mai venit.
în lipsa tuturor gestionarelor, nu s-a putut efectua inventarierea la data de 03.04.2006, motiv pentru care, cu respectarea prevederilor Ordinului M.RP. nr. 1753/2004, s-a procedat la comunicarea unor adrese acestora, la domiciliul fiecăruia, aspect necontestat în cauză, prin care li s-a cerut prezenţa sau desemnarea unui reprezentant în vederea efectuării inventarierii în data de 06.04.2006, ora 08.30. Salariatele nu s-au prezentat nici la această dată, procedându-se la inventarierea bunurilor, rezultatele fiind consemnate în procesul-verbal nr. 3000/23.06.2006. în urma inventarierii, în raport de soldul scriptic de 152.11,89 lei, s-a constatat un sold faptic de 24.913, 30 lei, la care se adăugau mărfuri expirate în valoare de 6.996,38 lei. Deoarece parte din acestea au fost schimbate, minusul în gestiune stabilit prin procesul-verbal amintit a fost de 126.517,48 lei.
Celor patru salariate care aveau o gestiune comună le-a fost imputată această sumă şi contravaloarea obiectelor de inventar în minus, în sumă de 894,40 lei. Făcând aplicarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 22/1969, recurentei-pârâte i s-a imputat suma de 28969,83 lei, prejudiciul ce face obiectul prezentului litigiu.
Prejudiciul reprezintă acea modificare a patrimoniului care se realizează prin diminuarea activului, urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, sau prin creşterea pasivului. Valoarea prejudiciului cuprinde prejudiciul efectiv, dar şi beneficiul nerealizat.
Pentru ca salariatul să răspundă patrimonial, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie real, adică determinat pe baza unor analize economice concrete, salariatul nefiind ţinut să răspundă pentru valori pierdute din patrimoniul angajatorului din alte cauze; să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi evaluarea sa; să fie cauzat direct angajatorului; să fie material, condiţie ce rezultă din cuprinsul art. 270 alin. (1) C. muncii, unde se prevede expres că salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Constatarea prejudiciului s-a făcut la inventarierea consemnată în procesul-verbal nr. 3000/23.06.2006, debitul fiind înregistrat în contabilitate, aspect care rezultă din înscrisurile din dosarul de fond iniţial. Prejudiciul în gestiune era reprezentat de lipsurile constatate în gestiune, într-un interval determinat, prin compararea datelor constatate faptic, prin numărare, cântărire, măsurare, după caz, şi înscrise în listele de inventariere, cu cele din evidenţa tehnico-operativă şi din contabilitate.
în cauză s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea prejudiciului, ce a fost efectuată pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, dar şi a celor prezentate de angajator expertului, potrivit procesu-lui-verbal din data de 04.11.2010, printre care şi listele de inventar. Acestea au fost depuse şi la dosarul de fond în copie, motiv pentru care vor fi înlăturate susţinerile recurentei pe acest aspect. Mai mult, inventarierea s-a făcut la data de 06.04.2006, aspect care rezultă din procesul-verbal nr. 3000/23.06.2006, motiv pentru care vor fi înlăturate susţinerile recurentei în sensul că nu au existat rapoarte de gestiune pentru perioada 31.03.2006-03.06.2006.
Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de concluziile raportului de expertiză şi nici de susţinerile expertului referitoare la întinderea prejudiciului, legătura de cauzalitate sau vinovăţia salariatei.
în primul rând, Curtea constată că prima instanţă a procedat corect, analizând situaţia de fapt prin raportare la toate probele administrate în
cauză şi la dispoziţiile legale incidente, deoarece expertiza are valoare probatorie egală cu celelalte probe, fară a putea fundamenta în mod exclusiv soluţia în cauză. în aceste condiţii, constatările tehnice ale expertului trebuie analizate prin prisma celorlalte probe şi a prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului-gestionar şi pot sta la baza raţionamentului juridic doar în măsura susţinerilor acestora de celelalte probe.
în al doilea rând, instanţa de fond nici nu putea ţine seama de toate susţinerile expertului contabil, deoarece acesta şi-a depăşit competenţele, făcând aprecieri asupra unora dintre elementele răspunderii patrimoniale, în sensul existenţei sau nu a acestora în cauză (calitatea de gestionar, vinovăţia, legătura de cauzalitate), aspecte ce ţin de judecarea litigiului de către instanţa de judecată, singura chemată să interpreteze şi să aplice dispoziţiile legale la situaţia de fapt cu care a fost sesizată, prin analizarea tuturor probelor administrate.
în stabilirea prejudiciului, aşa cum rezultă din procesul-verbal nr. 3000/23.06.2006 şi din listele de inventariere, diferenţa dintre soldul scriptic de 152.11,89 lei şi soldul faptic de 24.913,30 lei, plus mărfurile expirate, fară a le calcula şi pe cele expirate în perioada de graţie sau care au fost schimbate, a fost de 126.517,48 lei. Această sumă a fost imputată celor patru salariate, din care recurentei suma de 28.969,83 lei, aplicând dispoziţiile legale incidente atunci când nu se poate determina măsura în care fiecare salariat a contribuit la producerea prejudiciului.
Expertiza efectuată în cauză a constatat un sold scriptic de 152.288,36 lei, potrivit documentelor contabile, un sold faptic de 24.913,30 lei, potrivit listelor de inventariere. Diferenţa între cele două sume este de 127.375,06 lei. în expertiză se reţine în schimb suma de 127.198,59 lei.
Cu toate acestea, expertul, după ce înlătură contravaloarea mărfurilor schimbate şi a celor expirate în perioada de graţie, la fel ca şi comisia de inventariere, scade şi contravaloarea celorlalte mărfuri expirate, respectiv suma de 6315,27 lei, argumentând în sensul că aceasta nu e luată în considerare la stabilirea răspunderii salariatelor „prin neputinţa schimbării în termenul de graţie, prin apropierea de expirare a termenului de garanţie”. Cu privire la acest aspect, chiar expertul recunoaşte că aprecierile sale exced competenţelor sale profesionale.
în acest sens, Curtea reţine că angajatorul nu a imputat contravaloarea mărfii expirate care a putut fi schimbată (71,62 lei) sau care mai era în termenul de graţie (609,49 lei). Pentru diferenţa de 6.315,27 lei, expertul nu avea nicio justificare pentru a o înlătura din calculul prejudiciului, instanţa urmând a se pronunţa pe aspectul vinovăţiei salariatelor în producerea prejudiciului ca urmare a expirării mărfurilor.
Astfel, fapta ilicită constând în producerea unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului prin expirarea mărfurilor în gestiune se analizează
în funcţie de atribuţiile salariatelor care aveau gestiunea colectivă, inclusiv ale recurentei. Dar, aşa cum am arătat, în fişa postului recurentei se arată expres că aceasta, la fel ca şi celelalte gestionare, trebuia să ia măsuri de preîntâmpinare a formării stocurilor de marfa şi de lichidare a celor fară mişcare din magazin, să verifice termenele de valabilitate a produselor şi stocurile de marfa din magazin, evitând acumularea de stocuri nejustificat de mari.
In aceste condiţii, existenţa unui stoc de marfa expirată, în valoare de 6.315,27 lei, este direct imputabilă salariatelor care o aveau în gestiune, deoarece acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile expres prevăzute în fişa postului referitoare la verificarea termenelor de garanţie şi evitarea formării stocurilor de marfa sau lichidarea a celor fară mişcare din magazin. în concluzie, suma de 6.315,27 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor expirate, va intra în calculul prejudiciului, aşa cum corect s-a stabilit prin procesul-verbal de inventariere, fară a putea reţine concluziile expertului sub acest aspect.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că vinovat pentru existenţa acestui prejudiciu ar fi departamentul de contabilitate, deoarece obligaţia verificării mărfurilor sub aspectul termenului de valabilitate
o aveau lucrătoarele de la magazinul respectiv, şi nu departamentul de contabilitate.
în aceste condiţii, Curtea va înlătura criticile recurentei referitoare la diferenţa de 6130,27 lei dintre prejudiciul constatat de departamentul şi cel constatat de expert, aceasta fiind determinată de înlăturarea în mod greşit de către expert a contravalorii mărfurilor expirate.
în schimb, Curtea nu va reţine în calculul sumei totale a prejudiciului suma de 894,40 lei, reprezentând contravaloarea obiectelor de inventar lipsă, deoarece stabilirea prejudiciului se face prin raportare, în concret, la patrimoniul gestionat, în intervalul de referinţă. Or, la dosar nu există nicio dovadă că bunurile respective au fost predate efectiv salariatelor în gestiune, inventarul din 2005 fiind făcut doar pe stocurile de marfa. Faţă de aceste considerente, din suma imputată salariatelor, de 126.517,48 lei, se va scădea suma de 894,40 lei, rezultând un prejudiciu total de 125.623,08 lei.
Reţinând acest prejudiciu total, prin aplicarea dispoziţiilor art. 271 C. muncii, deoarece nu se poate determina măsura în care fiecare dintre cele patru gestionare au contribuit la producerea pagubei şi fiecare dintre acestea au avut un timp asemănător efectiv lucrat de la ultimul inventar, luând în calcul salariul net de la data constatării pagubei, prejudiciul imputabil recurentei este de 28.765,64 lei.
Acesta a fost cauzat prin fapta recurentei, aşa cum a fost analizată anterior, deoarece aceasta, în calitate de cogestionar alături de alte trei salariate, nu a asigurat integritatea patrimoniului încredinţat, rezultând
lipsuri în gestiune faţă de documentele contabile, care au stat la baza soldului scriptic, nu a adus la cunoştinţa conducerii neregulile constatate în activitate, nu a solicitat inventarieri în cazul în care avea suspiciuni cu privire la neregulile comise de alţi salariaţi, nu a verificat stocurile de marfa şi nu a asigurat rularea acestora, determinând expirarea unor produse.
în aceste condiţii, Curtea reţine şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul imputat. Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi, din vina şi în legătură cu munca lor.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că au existat încă de la început diferenţe între documentele primare, deoarece, potrivit fişei postului, salariata avea obligaţia să asigure întocmirea corectă şi completă a documentelor şi actelor financiar-contabile, să răspundă de întocmirea acestora, inclusiv a borderourilor, să verifice mărfurile şi facturile fiscale de însoţire, să respecte notele interne de la departamentul financiar privind modul de întocmire a documentelor contabile, inclusiv cele referitoare la monetar şi raportul de gestiune, avea în gestiune şi documentele cu regim special primite, avea obligaţia să verifice stocurile de marfa din magazin, evitând acumularea de stocuri nejustificat de mari, să verifice în casa de marcat ca valoarea vânzărilor să corespundă cu numerarul. în aceste condiţii, nu poate invoca faptul că au existat diferenţe între borderouri şi facturi, avize, monetare, tichetele de pâine, deoarece inadvertenţele îi sunt direct imputabile, trebuind să verifice documentele respective.
Salariata trebuia să justifice vânzarea de pâine cu reducere pentru salariaţi prin tichetele speciale şi să ţină evidenţa acestora, aşa cum trebuia să verifice şi monetarul, acestea reprezentând instrumente de plată. Lipsa în gestiune din cauza acestor reduceri îi este imputabilă, deoarece tichetele erau predate de gestionare alături de restul monetarului. Chiar dacă borderourile erau întocmite de o altă gestionară, toate salariatele răspundeau în cadrul gestiunii comune şi aveau atribuţii de control şi verificare a documentelor respective, aspect care rezultă din fişa postului.
Prejudiciul nu se calculează în funcţie de soldul determinat pe baza borderourilor zilnice, ci pe baza diferenţei dintre soldul scriptic întocmit în temeiul actelor contabile şi soldul faptic. Faptul că soldul scriptic determinat de expert pe baza borderourilor zilnice întocmite de gestionara R.V. era mai mic decât cel contabil nu înlătură existenţa unor minusuri în gestiune, pentru care sunt răspunzătoare toate gestionarele.
Faptul că departamentul de nu a sesizat diferenţele şi nu a luat măsuri preventive nu înlătură răspunderea acestora. Lipsa în gestiune a fost cauzată prin fapta recurentei, alături de a celorlalte gestionare, faptă săvârşită cu vinovăţie.
în cauză este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei, deoarece recurenta avea cunoştinţă de toate obligaţiile pe care le implica funcţia sa şi a semnat fişa de post în acest sens, astfel încât putea avea reprezentarea consecinţelor încălcării acestor obligaţii.
Pentru gestionari, prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor. Prezumţia de culpă în producerea lipsei în gestiune este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată de gestionar prin dovada contrară, adică prin acte care să probeze inexistenţa lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.
Curtea reţine că prezumţia relativă de culpă instituită în sarcina recurentei-pârâte de dispoziţiile art. 24-25 din Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, nu a fost răsturnată de aceasta.
Curtea a arătat anterior de ce nu poate reţine susţinerile recurentei referitoare la aspecte exoneratoare de răspundere. Astfel, nu sunt întemeiate criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de studii, lipsa avizului celorlalte gestionare, neefectuarea inventarului anual, a controlului preventiv, nesemnarea borderourilor zilnice de către recurentă, existenţa unor diferenţe în minus în documentele primare (soldul scriptic contabil şi borderourile zilnice).
Existenţa unor creşteri mari în stocul de marfa între data primirii gestiunii şi data predării acesteia nu este imputabilă departamentului de contabilitate, serviciului de aprovizionare sau conducerii societăţii şi nici nu înlătură culpa salariatelor care aveau gestiunea mărfurilor, în fişa postului se prevede obligaţia recurentei de a asigura vânzarea întregii game de produse, de a lua măsuri de preîntâmpinare a formării stocurilor de marfa şi de lichidare a celor fară mişcare din magazin, de a preda zilnic serviciului de aprovizionare necesarul de aprovizionat, de a verifica stocurile de marfa din magazin, evitând acumularea de stocuri nejustificat de mari.
Salariatele ar fi trebuit să sesizeze conducerea societăţii sau serviciul de aprovizionare că vânzările sunt foarte mici şi ele erau cele ce trebuiau să comunice zilnic necesarul de aprovizionat, motiv pentru care nu se poate identifica o culpă a serviciului de aprovizionare.
Referitor la suma de 1.000 lei imputată recurentei potrivit notei contabile din 31.12.2005, din raportul de expertiză rezultă cu certitudine, aşa cum de altfel recunoaşte şi aceasta, că nu are nicio legătură cu prejudiciul din acest dosar, fiind vorba de o sancţiune aplicată societăţii intimate de primăria Sectorului 1.
Verificarea gestiunii era o obligaţie asumată potrivit fişei postului de fiecare dintre cele patru gestionare şi se facea pe baza actelor de însoţire a mărfurilor, în funcţie de vânzările zilnice şi monetarul încasat.
Nu se poate stabili o culpă a societăţii sau a altui departament pentru inadvertenţele dintre documentele primare (facturi, avize, tichete) şi borderourile zilnice şi nici dintre soldul scriptic şi cel faptic, iar lipsa controalelor preventive sau a inventarierilor anuale nu justifică lipsa în gestiune în măsura în care a fost constatată.
Recurenta invocă faptul că nu au fost anunţaţi superiorii cu privire la diferenţele în documente, la dezechilibrul dintre aprovizionare şi vânzare, la necesitatea efectuării unor inventarieri, dar aceste obligaţii îi reveneau în mod direct, aspect care rezultă din fişa postului, motiv pentru care nu reprezintă cauze obiective exoneratoare de răspundere.
Recurenta a arătat şi faptul că gestionarele au sesizat conducerea de faptul că juristul societăţii a fost surprins sustrăgând marfa din magazin, dar aceasta nu a luat măsuri. Curtea reţine că există o singură sesizare în acest sens (adresa din 02.08.2005), iar acest fapt nu justifică în totalitate lipsa constată în gestiune pentru a înlătura cu totul prezumţia de culpă stabilită de lege în cazul gestionarilor. Mai mult, având în vedere obligaţia recurentei de a asigura integritatea patrimoniului încredinţat, aceasta se face vinovată, alături de celelalte salariate, de a fi permis accesul respectivei persoane la marfa din magazin.
S-a mai invocat faptul că parte din lipsa din gestiune a fost determinată de produsele consumate sau predate cu titlu de protocol unor terţe persoane, dar nici acest fapt nu înlătură răspunderea recurentei. Adresele privind scăderea unor astfel de bunuri în gestiune sunt semnate de către gestionare, fară a exista documente referitoare la solicitări pentru protocol din partea conducerii societăţii sau aprobate de aceasta şi nici probe privind predarea unor astfel de bunuri, recurenta invocând doar existenţa unei „cutume arhicunoscute”. Dar, o astfel de cutumă nu este de natură a răsturna prezumţia de culpă şi, mai mult, bunurile din adresele respective nu pot justifica valoarea totală a pagubei produse în patrimoniul intimatei.
Vinovăţia, ca element al răspunderii patrimoniale, nu se stabileşte de expert, aşa cum încearcă să susţină recurenta, motiv pentru care vor fi înlăturate trimiterile acesteia la aspectele reţinute de expert în ceea ce priveşte culpa salariatei. Potrivit art. 201 C. proc. civ., expertiza poate fi dispusă doar pentru lămurirea unor împrejurări de fapt de către specialişti în domeniul respectiv, în speţă, expertul fiind chemat să stabilească prejudiciul în baza actelor contabile şi a celorlalte documente. Acesta nu este în măsură să se pronunţe cu privire la vinovăţie, motiv pentru care în mod corect prima instanţă nu a ţinut seama de aprecierile sale sub acest aspect.
în concluzie, Curtea reţine îndeplinirea în cauză a tuturor condiţiilor prevăzute de lege în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator, potrivit art. 270 şi 271 C. muncii, motiv pentru care recu
renta-reclamantă urmează a fi obligată la plata către societate în limita prejudiciului reţinut, fară a lua în calcul suma reţinută cu titlu de contravaloare a bunurilor de inventar, proporţional cu salariul net al recurentei de la data constatării pagubei, în condiţiile art. 271 C. muncii.
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 28.765,64 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei.
