ANGAJATORULUI LA UN DREPT PREVĂZUT DE
LEGE.
Convenţia părţilor prin care angajatorul ar renunţa la
dreptul de plată a indemnizaţiei pentru creşterea copilului este
contrară dispoziţiilor prevăzute de art.38 din Codul muncii, în
sensul că salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin
lege, în favoarea lor.
Dreptul la plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului
este şi un drept al acestuia de pe urmă, destinaţia sumei fiind
numai în interesul său, astfel că orice act de dispoziţie ar fi lovit
de nulitate.
(Decizia civilă nr.4/R-CA din 13 ianuarie
2004 a Curţii de Apel Piteşti)
Reclamanta a chemat în judecată două societăţi comerciale, cea de-
a doua succedând-o pe prima şi Casa Judeţeană de Pensii, pentru a fi obligate
să-i plătească indemnizaţia pentru creşterea copilului, în vârstă de până la doi
ani.
În motivarea acţiunii, aceasta a susţinut că a fost angajata primei
pârâte pe o perioadă nedeterminată şi că la data de 1 noiembrie 2002,
contractul său de muncă a fost suspendat pentru creşterea copilului, până la
împlinirea vârstei de doi ani, însă angajatorul i-a plătit drepturile de asigurări
sociale până în luna ianuarie 2003, după care a refuzat îndeplinirea acestei
obligaţii, în mod nejustificat.
Acţiunea a fost admisă în parte de tribunal, cu consecinţa obligării
primei pârâte la plata către reclamantă a indemnizaţiei pentru creşterea
copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, în cuantumul prevăzut de
art.125 din Legea nr.19/2000 şi a luat act de renunţarea la judecată faţă de
celelalte două pârâte.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că
pârâta în mod nejustificat, în calitatea sa de angajator, nu a plătit indemnizaţia
cuvenită reclamantei, ca salariat al acesteia pentru creşterea copilului în vârstă
de doi ani, obligaţie ce-i revenea potrivit art.6 şi art.121 din Legea nr.19/2000,
în cuantumul stabilit de art.125 din acelaşi act normativ.
Recursul declarat de pârâtă şi întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9
Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat, Curtea reţinând în esenţă
aceleaşi considerente ca şi tribunalul.
Susţinerea pârâtei, potrivit căreia între părţi a intervenit o
convenţie prin care reclamanta a renunţat la această indemnizaţie, după
împlinirea vârstei de un an a copilului, chiar dacă ar fi reală, nu poate fi
primită, întrucât este contrară legii.
Potrivit art.38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la
drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacţie prin care se
urmăreşte renunţarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege acestora
fiind lovită de nulitate absolută.
De altfel, dreptul la plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului este un
drept al acestuia din urmă, destinaţia sumei fiind numai în interesul său, astfel
că orice act de dispoziţie este lovit de nulitate.
