– Codul Muncii, art. 74 cu referire la art. 65
Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul ca aceasta nu este motivata în fapt, simpla indicare a temeiului de drept al concedierii – art.65 Codul muncii si a împrejurarii ca desfiintarea postului contestatoarei este urmarea unor dificultati economice, reorganizarii societatii si dimensionarii personalului nu constituie o aratare a motivelor care determina concedierea, cu consideratia art.74 lit.a Codul muncii, întrucât nu se arata necesitatea masurii, actul decizional prin care s-a luat masura desfiintarii postului, existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiintarii postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaste care sunt motivele care justifica masura desfacerii contractului sau individual de munca.
Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul ca aceasta nu este motivata în fapt, simpla indicare a temeiului de drept al concedierii – art.65 Codul muncii si a împrejurarii ca desfiintarea postului contestatoarei este urmarea unor dificultati economice, reorganizarii societatii si dimensionarii personalului nu constituie o aratare a motivelor care determina concedierea, cu consideratia art.74 lit.a Codul muncii, întrucât nu se arata necesitatea masurii, actul decizional prin care s-a luat masura desfiintarii postului, existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiintarii postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaste care sunt motivele care justifica masura desfacerii contractului sau individual de munca.
De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezulta fara echivoc din caracterul imperativ al reglementarilor cuprinse în art.74 si art.77 Codul muncii, în cazul unui conflict de munca, angajatorul nu poate invoca în fata instantei alte motive de fapt si de drept decât cele prevazute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin aparari realizate în fata instantei.
De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezulta fara echivoc din caracterul imperativ al reglementarilor cuprinse în art.74 si art.77 Codul muncii, în cazul unui conflict de munca, angajatorul nu poate invoca în fata instantei alte motive de fapt si de drept decât cele prevazute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin aparari realizate în fata instantei.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA NR. 632 R DIN 4 FEBRUARIE 2010
Prin sentinta civila nr. 6203/13.10.2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a admis în parte actiunea formulata de reclamanta B.A. în contradictoriu cu intimata SC BSS SRL; a anulat decizia de concediere nr. 524/18.06.2009 si a dispus repunerea partilor în situatia anterioara emiterii deciziei de concediere prin reintegrarea reclamantei în postul detinut anterior concedierii; a obligat pârâta la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate, începând cu data de 18.06.2009 pâna la reintegrarea efectiva; a respins actiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiata; a obligat pârâta la plata sumei de 1200 lei catre reclamanta cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei în functia de functionar economic în baza contractului individual de munca nr.1307/15.05.2008 începând cu data de 15.05.2008 pe perioada determinata de 3 luni, iar prin actul aditional nr.400615/26.05.2008 la contractul individual de munca pe perioada nedeterminata.
Prin decizia nr. 524/18.06.2009 s-a dispus încetarea raporturilor de munca începând cu data de 18.06.2009 în baza art.58 coroborat cu art.65 si 66 din Codul muncii.
Cercetând legalitatea deciziei contestate, Tribunalul a retinut ca aceasta a fost emisa cu nerespectarea conditiilor legale imperative reglementate sub sanctiunea nulitatii absolute exprese.
A constatat instanta de fond ca decizia de desfacere a contractului de munca nu a fost motivata în fapt conform prevederilor art.62 alin.2 Codul muncii, intimata neprecizând care sunt motivele concrete care au dus la luarea masurii, respectiv motivele reducerii de personal si a desfiintarii unor posturi, intimata rezumându-se sa mentioneze ca acestea sunt dificultatile economice, reorganizarea si dimensionarea personalului.
Asa cum s-a retinut în practica judiciara lipsa motivelor care au determinat concedierea nu poate fi suplinita prin enumerarea actelor care au stat la baza luarii masurii concedierii si depunerea lor la dosarul cauzei.
Totodata prin decizia de desfacere a contractului de munca nu au fost precizate conform art.70 alin.2 lit.d Codul muncii criteriile de stabilire a ordinii de prioritate si nici lista tuturor locurilor de munca de munca disponibile în unitate si termenul în care salariata putea sa opteze pentru ocuparea vreunui post vacant.
Sub aspectul conditiilor de forma ad validitatem, art.74 alin.1 Codul muncii stabileste ca, decizia de concediere trebuie sa cuprinda toate aceste elemente în mod obligatoriu, conditie pe care decizia nr.524/18.06.2009 nu o îndeplineste.
În ceea ce priveste temeinicia deciziei de concediere, Tribunalul a constatat ca salariata, reclamanta în prezenta cauza, a anuntat angajatorul ca este însarcinata la data de 19.05.2009 iar decizia de încetare a raporturilor de munca a fost emisa la data de 18.06.2009 fara a se respecta astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, care stipuleaza în mod expres ca nu se poate dispune concedierea salariatilor pe durata în care femeia salariata este gravida, în masura în care angajatorul a luat cunostinta de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere si nici dispozitiile prevazute de art.2 lit.c – e si art.21 alin.1 lit.a din O.U.G nr.96/2003 privind protectia maternitatii la locurile de munca, care interzic angajatorului sa dispuna încetarea raporturilor de munca sau de serviciu din motive care au legatura cu starea sa.
Tribunalul nu a retinut apararea intimatei ca reclamanta a adus la cunostinta conducerii starea de graviditate, ulterior emiterii deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectiva, nefiindu-i aplicabile astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c din CM. si nici prevederile art.21 alin.1 lit. a din O.U.G nr.96/2003, deoarece la data emiterii deciziei de concediere colectiva angajatorul nu stia de starea de graviditate a contestatoarei si deci, decizia nu a fost emisa în legatura cu starea de graviditate a contestatoarei, întrucât decizia de concediere colectiva nr.2146/ 18.03.2009 nu este actul legal prin care s-a dispus încetarea raporturilor de munca cu contestatoarea.
Astfel, art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii stabileste în mod expres ca nu se poate dispune concedierea salariatilor pe durata în care femeia salariata este gravida, în masura în care angajatorul a luat cunostinta de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. Astfel, din interpretarea acestui text legal s-a retinut ca legiuitorul s-a referit la decizia de concediere individuala, cea care produce efecte asupra contractului individual de munca al salariatului si nu la actul decizional privind reorganizarea.
S-a apreciat ca potrivit principiului simetriei actelor juridice daca raporturile de munca încep prin încheierea contractului individual de munca ele nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, singura care produce efecte fata de aceste raporturi.
S-a statuat astfel ca Decizia nr.524/18.06.2009 de concediere individuala este singurul act care produce efecte fata de contestatoare începând cu data de 19.06.2009 când a fost comunicata. Decizia de concediere reprezinta actul de vointa unilaterala prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de munca de munca al fiecarui salariat în cazurile si în conditiile prevazute de lege.
Cum contestatoarea a anuntat angajatorul asupra starii sale de graviditate la data de 19 mai 2009, intimata nu mai putea emite ulterior acestei date decizia de concediere, întrucât contestatoarea intra sub protectia prevederilor art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii si art.21 alin.1 lit. a din O.U.G nr.96/2003, în speta nefiind relevant faptul ca hotarârea de reducere a posturilor a fost luata anterior survenirii starii de graviditate, sau data de emitere a deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectiva. Relevant în cazul de fata a fost momentul emiterii deciziei de concediere individuala, asa cum reiese si din art.60 alin.1 lit.c Codul muncii.
Fata de aspectele mentionate, Tribunalul a constatat ca intimata în mod nelegal a dispus concedierea contestatoarei prin decizia nr.524/18.06.2009 dupa data de 19.05.2009 la care aceasta a anuntat ca este însarcinata.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art.78 alin.1 si 2 Codul muncii a fost anulata decizia de concediere nr.524/ 18.06.2009, si s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul detinut anterior concedierii, fiind obligata intimata la plata în favoarea contestatoarei a unei despagubiri egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate precum si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data desfacerii contractului de munca, respectiv 18.06.2009 si pâna la efectiva reintegrare.
În ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune morale în cuantum de 15.000 lei, prima instanta l-a respins ca neîntemeiat având în vedere ca reclamanta nu a dovedit producerea unei vatamari morale în urma emiterii deciziei de concediere iar prin acordarea compensatiilor banesti prevazute de art.78 alin.1 si 2 Codul muncii, s-a dispus recuperarea prejudiciului material suferit de contestatoare prin emiterea nelegala a deciziei de concediere.
Referitor la cererea formulata de contestatoare în subsidiar, aceasta nu a mai fost analizata de instanta, întrucât nu mai putea face obiectul cererii de chemare în judecata în conditiile în care cererea principala a fost admisa.
În baza art.274 Cod pr.civila, fata de solutia de admitere a contestatiei, Tribunalul a admis si cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 1.200 lei, intimata aflându-se în culpa procesuala.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs în termen legal intimata SC BSS SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevazut de art.304 pct.9 Cod pr.civila si dispozitiile art.3041 Cod pr.civila, recurenta sustine în esenta, pronuntarea sentintei atacate cu aplicarea gresita a legii.
Se arata în dezvoltarea recursului formulat ca decizia contestata corespunde cerintelor dispozitiilor art.62 alin.2 Codul muncii, în cuprinsul sau aratându-se motivele de fapt ce au determinat concedierea reclamantei, respectiv dificultatile economice, reorganizarea si dimensionarea personalului.
Nu trebuie omis faptul ca decizia contestata în prezenta cauza a fost emisa de societate urmare emiterii deciziei de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009 (comunicata reclamantei la data de 24.03.2009) în cuprinsul careia sunt mentionate pe larg, împrejurarile de fapt care au determinat recurenta la luarea masurii concedierii colective a salariatilor sai.
Considera recurenta ca, în mod gresit instanta de fond a retinut ca s-ar fi nesocotit dispozitiile art.74 lit.c si d din Codul muncii, întrucât în cuprinsul deciziei contestate se face referire expresa la adresa societatii nr.2332/19.03.2009, comunicata reclamantei, în cuprinsul careia se arata atât criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, în concordanta cu dispozitiile art.73 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate, cât si împrejurarea ca societatea nu dispune de locuri de munca vacante.
În plus, arata ca, prin raportare stricta la reglementarea art.74 lit. c din C. muncii, mentiunea ceruta de acest text de lege este obligatoriu a fi inserata doar în cuprinsul deciziei de concediere colectiva.
Or, decizia nr.2146/18.03.2009 contine criteriile avute în vedere la aplicarea reducerii de personal. Totodata, invoca recurenta ca cerinta art.74 lit.d din Codul muncii se impunea a fi respectata numai în situatia concedierilor la care se face referire în cuprinsul art.64 din Codul muncii, ipoteze ce nu se regasesc în speta.
În mod gresit, instanta de fond ar fi retinut ca, la data emiterii deciziei contestate, reclamanta s-ar fi aflat sub incidenta dispozitiilor de protectie ale art.60 al.1 lit.c din Codul muncii si ale art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003, retinându-se ca singurul act care poate produce efecte juridice fata de salariat ar fi decizia contestata, iar nu si decizia de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009.
Astfel, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa ca, la nivelul societatii a avut loc o concediere colectiva, finalizata prin emiterea Deciziei de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009, prin notificarea ITM Constanta (adresa înregistrata sub nr.4051/19.03.2009) si a AJOFM Constanta (adresa înregistrata sub nr.2061/19.03.2009).
În cuprinsul deciziei de concediere colectiva, reclamanta se regaseste între salariatii afectati de masura disponibilizarii.
Decizia de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009 si adresa nr.2332/19.03.2009 prin care se aducea la cunostinta reclamantei masura dispusa si termenul de preaviz au fost înaintate, la data de 19.03.2009, conducerii punctului de lucru Bucuresti al societatii recurente, însa nu au putut fi remise personal, sub semnatura, reclamantei, motivat de faptul ca aceasta a refuzat primirea si a parasit intempestiv locul de munca. În consecinta, documentele mai sus mentionate i-au fost comunicate prin intermediul serviciilor de curierat rapid, fiind primite de reclamanta la data de 24.03.2009.
Pentru perioada 19.03.2009 – 19.05.2009, reclamanta a prezentat certificate de concediu medical, fiind astfel suspendata curgerea termenului de preaviz pe perioada anterior mentionata, prin raportare la dispozitiile art.73 al.3 cu referire la art.50 lit.b din Codul muncii.
La data de 20.05.2009, data la care a încetat suspendarea de drept a contractului individual de munca încheiat cu reclamanta, a început a curge termenul de preaviz, iar la momentul împlinirii acestuia a fost emisa decizia nr.524/18.06.2009 prin care s-a finalizat, în cazul reclamantei, procedura concedierii.
Tot la data de 20.05.2009, reclamanta a adus la cunostinta societatii recurente starea sa de graviditate, prin prezentarea de înscrisuri medicale din care rezulta vârsta gestationala ca fiind de 6 saptamâni.
Astfel, urmeaza a se observa ca reclamanta a înteles a aduce la cunostinta societatii faptul ca este însarcinata ulterior emiterii deciziei de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009 ce reprezinta actul unilateral de vointa al societatii recurente, de natura a conduce la încetarea raporturilor de munca.
Ca urmare, considera aceasta, în speta, interdictia cu caracter temporar prevazuta de art.60 al.1 lit.c din Codul muncii nu îsi afla aplicabilitatea, gasindu-ne în situatia de exceptie reglementata de acelasi text de lege, caci societatea angajatoare a luat cunostinta de starea reclamantei ulterior emiterii deciziei de concediere colectiva (de altfel, la data emiterii acesteia, reclamanta nici nu era însarcinata).
Pe de alta parte, invocarea, de catre reclamanta, a dispozitiilor art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003 nu poate fi primita, motivat de faptul ca textul de lege reglementeaza expres interdictia pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de munca în privinta salariatei gravide „din motive care au legatura directa cu starea sa”.
Or, astfel cum rezulta din cuprinsul înscrisurilor anterior mentionate, reclamanta a facut parte dintre salariatii disponibilizati de societatea recurenta potrivit deciziei de concediere colectiva din data de 18.03.2009, masura fiind dispusa la un moment la care nici nu era însarcinata, astfel ca, în mod cert, nu a avut nicio legatura cu starea de graviditate ivita ulterior, ci exclusiv cu dificultatile economice cu care se confrunta angajatorul.
Chiar daca, la momentul emiterii deciziei de concediere colectiva (18.03.2009) reclamanta ar fi fost însarcinata, se observa ca a facut cunoscuta societatii starea sa abia la data de 20.05.2009, fapt pentru care recurenta apreciaza ca fiind incidente dispozitiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentinta civila atacata, sub aspectul criticilor aduse, a actelor si lucrarilor dosarului, normelor de drept incidente în cauza, Curtea apreciaza nefondat recursul formulat pentru considerentele de fapt si de drept ce se vor înfatisa în cuprinsul prezentei motivari a deciziei.
Prin decizia de concediere nr.524/18.06.2009 emisa de recurenta, s-a concretizat o masura de desfacere a contractului individual de munca luata de angajator pentru motive ce nu tin de persoana salariatului, aceasta trebuind sa fie deopotriva legala si temeinica, analiza tuturor cerintelor fiind obligatorie a fi realizata de instanta în baza art.74 alin.1 prin raportare la art.76 din Codul muncii.
Se impune a se constata astfel, ca art.74 alin.1 Codul muncii contine patru dispozitii obligatorii care trebuie prevazute în decizia de concediere, lipsa oricarei dintre ele determinând nulitatea deciziei.
În aceste conditii, argumentele oferite ulterior de recurenta în calea de atac formulata, în sensul ca desfiintarea postului contestatoarei si concedierea sa era impusa de emiterea deciziei de concediere colectiva nr.2146/18.03.2009 în cuprinsul careia sunt mentionate pe larg împrejurarile care au determinat concedierea colectiva a salariatilor sai nu pot fi primite, în conditiile în care aceste motive nu sunt relevate în cuprinsul deciziei de concediere ce este practic nemotivata, aparari ce sunt realizate abia în calea de atac promovata si contravin dispozitiilor art.77 Codul muncii.
Întemeiata este însa critica recurentei în sensul ca decizia de concediere este constatata nula de prima instanta, pe considerentul ca nu ar contine mentiunile la care face referire art.74 lit.d din Codul muncii, anume lista locurilor de munca vacante în unitate si termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante.
Din examinarea cuprinsului deciziei de concediere reiese ca aceasta a fost emisa în baza art.65 Codul muncii, masura desfacerii contractului de munca al intimatei-contestatoare fiind consecinta reorganizarii unitatii, prin desfiintarea postului contestatoarei.
Ori, dat fiind continutul art.74 lit.d Codul muncii, este evident ca obligatia pentru angajator de a indica în continutul deciziei de concediere o lista a locurilor de munca vacante în unitate si termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, exista doar situatia la care face referire art.64 din acelasi act normativ (text indicat expres de art.74 lit.d), nu si în ipoteza prevazuta de art.65 Codul muncii.
Fata de modul în care este redactat art.74 lit.d Codul muncii, singura interpretare care se impune este aceea restrictiva si nu cea extinctiva realizata de prima instanta, deoarece obligatia de a oferi un loc de munca corespunzator salariatului se naste în sarcina angajatorului doar în situatiile limitativ indicate de art.64 alin.1 si 2 Codul muncii, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art.61 lit.c si d Codul muncii, ori încetarea contractului de munca a avut loc în conditiile prevazute de art.56 lit.f Codul muncii. Asa fiind, nu se poate considera ca decizia contestata este lovita de nulitate pentru ca nu respecta cerinta prevazuta de art.74 lit.d Codul muncii,câta vreme în speta concedierea s-a dispus în baza art.65 Codul muncii si nu pentru ca ar exista vreunul din cazurile indicate de art.64 Codul muncii.
Aceasta critica întemeiata, dupa cum s-a aratat, nu este însa de natura a determina modificarea sentintei atacate pentru aspecte deja mentionate, respectiv al nulitatii deciziei pentru nerespectarea cerintei motivarii în fapt a acesteia si pentru aspectele ce vor fi înfatisate în continuare.
Astfel, nelegalitatea deciziei pentru nerespectarea macar a uneia dintre mentiunile obligatorii prevazute de art.74 alin.1 Codul muncii, în principiu face de prisos analiza temeiniciei deciziei contestate.
Cum, recurenta a formulat critici pe acest aspect si cum în considerentele sentintei atacate se analizeaza inclusiv temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda si la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda si la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei nr.528/18.06.2009.
Se va avea în vedere astfel ca, prima instanta a realizat o corecta interpretare si aplicare în cauza a dispozitiilor art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, prin raportare la art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, ce instituie interdictia expresa pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de munca în privinta salariatei gravide.
Ori, potrivit dispozitiilor sus mentionate, nu poate fi dispusa concedierea pe perioada graviditatii salariatei, stabilita prin certificat medical conform legii, dispozitiile art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii si cele ale art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, instituind o masura cu caracter social, masura dispusa de legiuitor în favoarea salariatului.
Corect a mai retinut prima instanta ca potrivit art.75 Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicarii salariatului, astfel încât din acest moment a început decizia sa-si produca efectele, în cauza fiind comunicata la 19.06.2009.
Legal s-a raportat Tribunalul Bucuresti la data comunicarii deciziei individuale de concediere si nu cea colectiva, în sensul ca intimata-contestatoare se afla sub incidenta art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii si art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, întrucât raporturile sale de munca au început prin încheierea unui contract individual de munca, sens în care nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, ce produce efecte fata de parti.
Drept urmare, raportat la aceste considerente, nu poate fi retinuta apararea recurentei, în sensul ca intimata a facut parte dintre salariatii disponibilizati de societate potrivit deciziei de concediere colectiva din data de 18.03.2009, moment la care reclamanta nu era însarcinata, neavând legatura concedierea cu starea de graviditate, fiind justificata doar de dificultatile economice cu care s-a confruntat recurenta si în consecinta, i-ar fi aplicabile dispozitiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.
Dimpotriva, dispozitiile art.60 alin.1 Codul muncii fac referire, cum legal a statuat prima instanta, la decizia de concediere individuala, de natura a produce efecte asupra contractului individual de munca a salariatei, nicidecum la actul decizional privind reorganizarea societatii.
Fata de aspectele de fapt si de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civila, urmeaza sa respinga recursul ca nefondat, mentinând ca legala sentinta atacata, fiind pronuntata cu interpretarea corecta a normelor de drept substantial incidente în cauza.
Fiind în culpa procesuala, în baza art.274 Cod pr.civila, va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecata catre intimata, reprezentând onorariu de avocat.
