– Codul Muncii, art. 268 alin. 2 lit. a si b.
Pentru a respecta nu numai formal dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 este necesar ca descrierea faptei sa nu se limiteze doar la împrejurarea ce constituie în opinia angajatorului abaterea disciplinara, ci aceasta descriere sa fie astfel realizata încât sa plaseze actiunea/inactiunea salariatului sanctionat în contextul mai larg a activitatii acestuia în raport, spre exemplu, de atributiile înscrise în fisa postului si de procedurile si protocoalele interne ale angajatorului pe care salariatii trebuie sa le cunoasca, sa le respecte si sa le aplice în activitatea profesionala desfasurata.
Pentru a respecta nu numai formal dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 este necesar ca descrierea faptei sa nu se limiteze doar la împrejurarea ce constituie în opinia angajatorului abaterea disciplinara, ci aceasta descriere sa fie astfel realizata încât sa plaseze actiunea/inactiunea salariatului sanctionat în contextul mai larg a activitatii acestuia în raport, spre exemplu, de atributiile înscrise în fisa postului si de procedurile si protocoalele interne ale angajatorului pe care salariatii trebuie sa le cunoasca, sa le respecte si sa le aplice în activitatea profesionala desfasurata.
În acest context, retinând ca recurenta-pârâta a facut referire la ordinele si dispozitiile conducatorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstantia abaterile, sa fie precizate în concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce data si în ce forma.
În acest context, retinând ca recurenta-pârâta a facut referire la ordinele si dispozitiile conducatorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstantia abaterile, sa fie precizate în concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce data si în ce forma.
De asemenea, fiind invocate încalcari ale regulamentului intern, tot în acelasi scop al circumstantierii încalcarilor, era obligatoriu sa fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidenta raportat la continutul faptic al abaterilor retinute.
De asemenea, fiind invocate încalcari ale regulamentului intern, tot în acelasi scop al circumstantierii încalcarilor, era obligatoriu sa fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidenta raportat la continutul faptic al abaterilor retinute.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA NR.707 R DIN 9 FEBRUARIE 2010
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale la data de 28.08.2009, recurentii SC V.R. SA si M.M.I. au criticat sentinta civila nr. 3599/29.04.2009 pronuntate de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VII a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, în dosarul nr.48192/3/LM/2008.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta SC V.R. SA a sustinut, în esenta, faptul ca decizia de concediere cuprinde toate elementele de forma prevazute sub sanctiunea nulitatii, fiind descrise faptele retinute în sarcina salariatului, precizate prevederile legale în baza carora a fost sanctionat, respectiv prevederile contractului individual de munca si ordinele conducatorilor ierarhici si motivata împrejurarea respingerii apararilor salariatului sanctionat.
În drept, recurenta SC V.R. SA si-a întemeiat recursul pe dispozitiile art.304 pct.9 si art.3041 Cod pr.civila.
La rândul sau, recurentul M.M.I. a criticat sentinta mai sus amintita prin prisma neacordarii daunelor morale si a nepublicarii unui anunt pe pagina de internet si prin afisare la toate sediile Vodafone în care angajatorul sa îsi ceara scuze pentru modul în care fost tratat pe perioada cercetarii prealabile.
Recurentul M.M.I. a sustinut ca instanta de fond nu a avut în vederea realitatea situatiei faptice în care s-a aflat si afectarea atât a sanatatii, cât si a prestigiului profesional ca urmare a atitudinii angajatorului. Recurentul a mai aratat ca instanta de fond nu a încuviintat proba testimoniala pentru dovedirea acestor aspecte, desi aceasta proba a fost solicitata în acest scop, iar nu numai pentru prezentarea împrejurarilor retinute incorect de catre Tribunalul Bucuresti.
În drept, recurentul si-a întemeiat recursul pe dispozitiile a rt.3041 Cod pr.civila.
Analizând cele doua recursuri prin prisma criticilor formulate, Curtea retine urmatoarele:
La data de 27.11.2008 recurenta-pârâta a emis decizia nr.7800 decizie prin care a dispus sanctionarea disciplinara a recurentului-reclamant prin retrogradarea acestuia pe o perioada de 60 de zile pe functia de inspector instalare site-uri.
Cercetând continutul deciziei contestate, prin raportare la dispozitiile art.268 din Legea nr.53/2003, Curtea constata ca recurentul-reclamant a fost sanctionat ca urmare a retinerii unui numar de 9 abateri disciplinare constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasa, cu întârziere, a unor atributii de serviciu.
Simpla lecturare a acestor presupuse abateri conduce la concluzia complexitatii activitatii pe care o desfasura în cadrul pârâtei-recurente reclamantul-recurent. În acest context este într-adevar surprinzator cum aceasta complexitate a fost comprimata în doua pagini ale deciziei de sanctionare care contine, în integralitatea sa, doar 3 pagini. De altfel, din modalitatea de redactare a deciziei rezulta ca angajatorul s-a limitat numai la a enumera presupusele abateri disciplinare constând într-o serie de actiuni întârziate, eronat executate sau chiar neexecutate, fara a detalia în ce consta în concret activitatea pe care ar fi trebuit sa o desfasoare recurentul-reclamant în functia ocupata. Aceasta detaliere era cu atât mai necesara cu cât activitatea pe care o desfasura recurentul-reclamant implica o multitudine de parametri tehnici care, în absenta unor precizari suplimentare, ramân imposibil de verificat pentru a stabili temeinicia, respectiv netemeinicia masurii sanctionarii constând în retrogradarea în functie.
Pentru a exemplifica argumentele mai sus expuse, Curtea alege spre comentare, din cele 9 abateri enumerate în decizia de concediere, abaterea constând în „erori în raportarea costurilor operationale cu constructorii folositi în interventiile la site-uri, conducând la erori în justificarea bugetului”.
Desi aceasta abatere este redactata în limba româna, din pricina generalitatii si conciziunii cu care este expusa, ramâne de neînteles pentru orice persoana care nu este familiarizata cu particularitatile acestor operatiuni. În plus, aceasta maniera de redare a abaterii disciplinare nu permite salariatului o aparare concreta pentru ca, în mod logic si rational, este aproape imposibil sa se apere când i se retine în sarcina o serie de erori, fara a se preciza în concret în ce consta fiecare dintre respectivele erori.
Ramâne exclusiv problema angajatorului daca a lasat sa curga prea mult timp, iar erorile au devenit atât de multe, încât identificarea fiecareia dintre ele a devenit o problema a carei minutiozitate de rezolvare implica un efort substantial. Angajatorul era obligat sa depuna un asemenea efort pentru ca vina în ceea ce priveste neglijarea verificarii modului de îndeplinire a atributiilor de serviciu de catre salariatul cercetat, îi apartine.
Aceasta observatie este pertinenta si în cauza, raportat la numarul mare de abateri disciplinare retinute în sarcina recurentului-reclamant. Este evident ca eventualele neregularitati în activitatea acestuia din urma nu reprezinta abateri savârsite într-o perioada scurta de timp, spre exemplu, într-o saptamâna, ci sunt rezultatul unei conduite necorespunzatoare ce a acoperit o perioada substantiala de timp. În acest context, este de neînteles cum o perioada destul de lunga de timp este descrisa de angajator în raport de abaterile retinute în doar 29 de rânduri tehnoredactate pentru nu mai putin de noua abateri enumerate.
Tocmai aceasta modalitate în care angajatorul a înteles sa descrie faptele retinute în sarcina recurentului-reclamant demonstreaza ca în realitate nu e vorba despre o descriere concreta în conformitate cu dispozitiile art. 268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003, ci doar despre o enumerare, o inventariere a abaterilor. Dispozitiile legale mai sus amintite nu întâmplator fac vorbire despre descrierea faptei, iar nu despre enumerarea, respectiv redarea faptei, pentru ca intentia legiuitorului a fost aceea de a crea premisele pentru salariatul cercetat, ca si pentru instanta de judecata în eventualitatea contestarii masurii disciplinare dispuse, de a se putea apara cunoscând precis ce acuzatii sunt aduse, respectiv de a putea aprecia, în raport de probele administrate, asupra temeiniciei masurii sanctionarii.
Daca s-ar interpreta dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 ca fiind respectate doar prin redarea abaterii disciplinare, fara o detaliere a circumstantelor în care aceasta a fost savârsita, dreptul salariatului cercetat de a se apara ar deveni simbolic, iar controlul legalitatii si temeiniciei recunoscut în atributiile instantei de judecata, doar o formalitate pentru care exista o procedura si texte de lege, dar nu subzista un continut concret al controlului.
Nu se poate realiza un control atât timp cât instanta nu cunoaste ce anume semnifica abaterea, iar toate aceste mentiuni lamuritoare trebuie sa se regaseasca în cuprinsul deciziei de sanctionare pentru ca asa prevede, cel putin deocamdata, legea, respectiv dispozitiile art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii. Pe cale de consecinta, în fata instantei angajatorul nu poate prezenta aspectele lamuritoare prin referirea la alte documente sau prin administrarea altor mijloace probatorii. De aceea, actul de sanctionare trebuie redactat cu maxima atentie si diligenta si nu trebuie sa se remarce prin conciziune, ci dimpotriva printr-o grija deosebita în descrierea cât mai acoperitoare a abaterii si a plasarii acesteia în contextul concret al atributiilor pretins a fi fost neîndeplinite corespunzator.
Fireste ca aceasta obligatie a angajatorului implica un efort din partea acestuia, transformând actul de sanctionare, prin prisma modalitatii de redactare, într-un test de verificare a aptitudinilor în ceea ce priveste redarea scriptica a situatiei de fapt conturate în urma cercetarii prealabile.
Acest test, în speta de fata, asa cum si instanta de fond a retinut, nu a fost trecut cu succes de recurenta-pârâta care a redactat o decizie de sanctionare eliptica, enumerativa, modalitate care nu corespunde dispozitiilor art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii.
În ceea ce priveste critica referitoare la prevederile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003, Curtea apreciaza ca solutia instantei de fond este corecta pentru ca, similar obligatiei de descriere concreta a faptelor, angajatorul trebuie sa înscrie temeiul concret din regulament sau sa enumere ordinele sefilor ierarhici pretins a fi fost nerespectate. Precizarile generice nu sunt suficiente pentru ca nu permit verificarea în concret daca abaterile descrise corespund sau nu, pe de o parte fisei postului, iar pe de alta parte prevederilor sau normelor înscrise în regulamentul intern.
Modalitatea generica în care recurenta-pârâta a facut referiri la încalcari ale contractului individual de munca, ale regulamentului intern, ale ordinelor si dispozitiilor conducatorilor ierarhici, fara a indica în concret niciun articol sau vreun ordin, respectiv dispozitie a unui sef ierarhic, echivaleaza cu lipsa din decizia de sanctionare a mentiunii prevazuta sub sanctiunea nulitatii de dispozitiile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003. Ultima critica a recurentei SC Vodafone SA este reprezentata de neobservarea de catre instanta de fond a faptului ca decizia contestata respecta dispozitiile art.268 alin.2 lit.a si b din Legea nr.53/2003, fiind precizate motivele pentru care apararile formulate de salariatul cercetat au fost înlaturate.
În realitate, aceasta precizare este similara, ca maniera de redare, precizarilor facute în temeiul art.268 alin.2 lit.a si b din Legea nr.53/2003, respectiv se remarca prin conciziunea si lipsa oricaror referiri concrete care sa ateste neveridicitatea sustinerilor salariatului cercetat. Formulând în alti termeni, pentru a fi respectate dispozitiile art.268 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003, nu este suficient ca angajatorul sa sustina, în esenta, ca salariatul cercetat nu are dreptate în privinta apararilor, ci trebuie sa arate de ce acesta din urma nu are dreptate, prin referiri concrete la documente care infirma sustinerile celui cercetat.
Toate aspectele mai sus expuse conduc spre o concluzie de care, pe viitor,este util ca recurenta-pârâta sa tina seama si anume: actul de sanctionare nu este un formular, nu reprezinta suportul material al unor simple enumerari, nu reprezinta o simpla formalitate prin care se finalizeaza si se da eficienta juridica cercetarii prealabile, ci constituie actul fundamental în functie de care instanta de judecata, în eventualitatea unei contestatii, verifica atât legalitatea, cât si temeinicia masurii dispuse.
Din aceasta cauza, un astfel de înscris nu trebuie redactat în graba, superficial si doar pentru a finaliza din punct de vedere formal o procedura de cercetare disciplinara. Dimpotriva, decizia de sanctionare trebuie sa fie suficienta prin ea însasi pentru a permite un control efectiv al celor doua aspecte, respectiv legalitatea si temeinicia masurii dispuse, fara ca acest lucru sa însemne ca partile sunt îngradite în a administra si alte mijloace probatorii, însa toate aceste probe vor fi apreciate, din punct de vedere al concludentei, prin raportare la dispozitiile legale care instituie un continut obligatoriu al actului de sanctionare.
Fata de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciaza ca solutia instantei de fond, criticata de recurenta-pârâta, este corecta si legala, nefiind incident modul de recurs întemeiat pe dispozitiile art.3041 Cod pr.civila.
Asupra recursului formulat de recurentul-reclamant, Curtea retine urmatoarele:
Din dezvoltarea criticilor în cererea de recurs nu rezulta ca recurentul-reclamant ar fi criticat si respingerea de catre instanta de fond a pretentiilor sale materiale, ci doar ca a enumerat ce pretentii i-au fost respinse ca neîntemeiate.
Din acest motiv, Curtea, la termenul de judecata din 15.12.2009, în virtutea rolului activ consacrat înca prin dispozitiile art.129 alin.5 Cod pr.civila, a cerut lamuriri recurentului-reclamant. În baza acestor lamuriri Curtea concluzioneaza ca recurentul-reclamant a înteles sa critice în recursul formulat si neacordarea de catre Tribunalul Bucuresti a sumei de 13.298 Ron cu titlu de despagubiri materiale.
Referitor la aceasta critica, în raport de statele de plata depuse la dosarul instantei de fond si de faptul ca în perioada în care decizia de sanctionare ar fi trebuit sa îsi produca efectele juridice recurentul-reclamant s-a aflat în concediu medical, rezulta ca acesta a primit o indemnizatie corespunzatoare functiei de manager, iar nu raportata la functia pe care a fost retrogradat.
În privinta criticilor referitoare la neacordarea daunelor morale si a nepublicarii unui anunt continând scuzele publice ale angajatorului, Curtea retine ca sustinerile recurentului-reclamant acopera doua aspecte distincte: pe de o parte exista o critica referitoare la maniera de încuviintare si de administrare a probatoriului, iar pe de alta parte subzista critici privitoare la fondul analizei instantei de fond referitoare la netemeinicia pretentiilor.
În acest sens, Curtea retine ca recurentul-reclamant sustine ca instanta de fond a consemnat în mod gresit în încheierea de sedinta de la termenul la care partile au pus concluzii pe fondul cauzei (termenul de judecata din 24.04.2009) împrejurarea conform careia aparatorul reclamantului-recurent ar fi solicitat încuviintarea probei testimoniale doar pentru dovedirea apararilor împotriva netemeiniciei deciziei de sanctionare, în realitate aceasta parte solicitând proba testimoniala si pentru circumstantierea si dovedirea pretentiilor reprezentând daunele morale.
Verificând continutul încheierii de la termenul de judecata din 24.04.2009, Curtea constata ca recurentul-reclamant a solicitat încuviintarea probei cu martori pentru a dovedi nefunctionarea sistemului de management a echipei de teren, iar nu pentru dovedirea prejudiciului moral în sustinerea pretentiilor având ca obiect daune morale.
Fireste, în motivele de recurs, recurentul-reclamant sustine contrariul, dar aceste sustineri trebuia probate sau argumentate prin utilizarea unor proceduri prevazute în Codul de procedura civla. În acest sens, Curtea subliniaza ca încheierea de sedinta semnata de membrii completului de judecata, are valoarea probatorie a unui înscris autentic, împotriva mentiunilor pe care aceasta le cuprinde existând posibilitatea pentru recurentul-reclamant de a se înscrie în fals în conformitate cu procedura prevazuta de art.181-183 Cod pr.civila împotriva înscrisului defaimat ca fiind fals, respectiv a încheierii de sedinta din 24.04.2009.
Invocarea acestor proceduri se putea face si în fata instantei de recurs, în contextul controlului extins întemeiat pe dispozitiile art.3041 Cod pr.civila, dar o asemenea chestiune nu a fost adusa la cunostinta instantei de recurs nici scriptic, nici oral prin intermediul sustinerilor aparatorului recurentului-reclamant. Curtea retine ca acesta din urma a beneficiat de asistenta juridica din partea unui avocat ales care a avut deplina libertate, în limite procedurale stabilite de dispozitiile Codului de procedura civila, de a stabili conduita procesuala cea mai potrivita în dovedirea criticilor formulate, Curtea neavând obligatia de a indica partii mijloacele legale prin care se puteau contesta mentiunile dintr-o încheiere de sedinta, câta vreme aceste mijloace erau prevazute de lege, respectiv art.181-184 Cod pr.civila, prin urmare erau sau trebuia sa fie cunoscute de aparator care a ales sa nu le invoce, adoptând o alta strategie procesuala.
Rolul activ al instantei nu trebuie în niciun moment confundat cu obligatia partilor, înscrisa în art.129 alin.1 Cod pr.civila, de a-si proba sustinerile si apararile. Asadar, era obligatia recurentului-reclamant sa-si probeze sustinerile referitoare la înscrierea intentionat eronata a cererii sale de probatoriu referitoare la proba cu martori, iar modalitatea eficienta în care acest lucru se putea realiza era invocarea procedurii prevazuta de art.181-184 Cod pr.civila, cu atât mai mult cu cât în cauza a existat un aparator ales prezumat a cunoaste dispozitiile legale. Pornind de la aceasta prezumtie, Curtea nu poate decât sa constate ca recurentul-reclamant, prin aparatorul sau, a apreciat ca nu îi este utila invocarea dispozitiilor art.181-184 Cod pr.civila. apreciere pe care si-a întemeiat strategia procesuala în privinta careia principiul disponibilitatii îi confera o libertate deplina, ceea ce nu înseamna ca aceasta libertate se va concretiza în cea mai buna aparare sau, dupa caz, cea mai potrivita solutie de sustinere a pretentiilor formulate. Acest din urma aspect însa nu tine de rolul instantei de judecata, ci de modalitatea în care aparatorul ales a înteles sa realizeze apararea în raport de situatia concreta a spetei.
De altminteri, în cauza, reclamantul-recurent se putea pune la adapost de astfel de erori daca redactorul cererii de chemare în judecata ar fi întocmit aceasta cerere cu respectarea deplina a dispozitiilor art.112 pct.5 Cod pr.civila, respectiv daca recurentul-reclamant ar fi indicat expres în cererea de chemare în judecata faptul ca solicita administrarea probei testimoniale, indicând numele si locuinta martorilor, pentru dovedirea prejudiciului moral suferit.
Desi actiunea are sapte pagini tehnoredactate, mentiunea referitoare la probe acopera doar un rând, fiind, similar continutului deciziei de concediere, extrem de concisa si incompleta prin raportare la prevederile art.112 pct.5 Cod pr.civila potrivit carora cererea de chemare în judecata va cuprinde aratarea dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere. Cum pretentia constând în acordarea daunelor morale a constituit un capat de cerere distinct în cadrul petitului actiunii, era necesar ca reclamantul-recurent sa faca trimitere expresa la solicitarea probei testimoniale în dovedirea capatului de cerere având ca obiect daune morale.
În lipsa unor mentiuni exprese în cererea de chemare în judecata, Curtea nu are alte elemente de apreciere sub acest aspect procedural, decât prin coroborarea cererii cu sustinerile orale ale paratorului recurentului-reclamant de la termenul de încuviintare a probelor (sedinta de judecata din 24.04.2009), astfel cum acestea au fost consemnate în înscrisul autentic reprezentat de încheierea de sedinta.
Aceasta coroborare conduce catre o singura concluzie si anume aceea conform careia reclamantul-recurent a tins sa probeze existenta prejudiciului moral prin înscrisuri si interogatoriul partii adverse, câta vreme proba testimoniala a fost solicitata pentru lamurirea altor aspecte litigioase.
Interogatoriul pârâtei-recurente a fost respins de catre instanta de fond pentru ca, în absenta solicitarii probei testimoniale, acest mijloc probatoriu nu putea proba, prin el însusi, afectarea de ordin moral pretins a fi fost suferita de reclamantu-recurent, ci doar putea contura, cel mult, o anumita conduita a angajatorului. O astfel de conduita putea crea premisele pentru conturarea faptei ilicite a angajatorului, dar nu putea dovedi ca respectiva fapta ar fi produs consecinte nefaste în stabilitatea psihica si în starea de sanatate a salariatului sanctionat.
În alti termeni, în eventualitatea încuviintarii probei cu interogatoriu pentru dovedirea capatului de cerere având ca obiect daune morale, o astfel de proba s-ar fi putut dovedi, în mod teoretic, utila, dar nu siu concludenta din motivele mai sus aratate, astfel încât decizia instantei de fond de a o respinge, în raport de circumstantele concrete ale spetei si a cererilor de probatoriu din partea partilor, a fost o decizie corecta.
În acest context, rezulta ca singura proba ce putea fi analizata de Tribunal pentru a ajunge la concluzia temeiniciei pretentiei având ca obiect daune morale era reprezentata de proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Curtea subliniaza ca, din punct de vedere procedural, în conformitate cu dispozitiile art.112 alin.2 Cod pr.civila, reclamantul-recurent avea obligatia, fiindca a cerut chiar prin cererea de chemare în judecata încuviintarea probei cu înscrisuri, de a alatura cererii de chemare în judecata respectivele înscrisuri în copie certificata pentru conformitate cu originalul.
La termenul de judecata din 24.04.2009, din mentiunile încheierii rezulta ca reclamantul-recurent a solicitat proba cu înscrisuri, facând vorbire si despre înscrisuri noi, fara însa a preciza daca cu privire la aceste înscrisuri noi ar putea fi incidente dispozitiile art.138 alin.1 pct.2 si 3 Cod pr.civila. Potrivit acestor prevederi, dovezile care nu au fost cerute în conditiile art.112 Cod pr.civila (adica prin anexare, în copie, în suficiente exemplare cererii de chemare în judecata) si art.132 Cod pr.civila nu vor mai putea fi invocate în cursul instantei (adica al judecatii), cu exceptia cazurilor în care nevoia dovezii ar reiesi din dezbateri si partea nu o putea prevedea, respectiv atunci când administrarea dovezii nu pricinuieste amânarea judecatii. Nu rezulta ca astfel de situatii ar fi fost incidente în cauza la termenul de judecata din 24.04.2009, prin urmare instanta de judecata nu ar fi avut niciun temei legal pentru a amâna judecata în scopul depunerii înscrisurilor noi despre care a facut vorbire reclamantul-recurent prin aparator.
Fireste ca în cauza nu puteau fi incidente nici dispozitiile art.138 alin.1 pct.4 Cod pr.civila întrucât, asa cum rezulta din împuternicirea avocatiala si din mentiunile încheierii de sedinta de la termenul de judecata din 24.04.2009, reclamantul-recurent a fost reprezentat de aparatorul sau ales.
Raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea apreciaza ca acestea nu contureaza, dincolo de orice dubiu, existenta prejudiciului moral pretins a fi fost suferit de recurentul-reclamant. Acesta din urma a sustinut ca a fost tratat în mod umilitor si jignitor de recurenta-pârâta, dar nu a dovedit aceasta pretinsa conduita a angajatorului prin probele administrate.
Actele depuse la dosar nu conduc la concluzia umilirii salariatului cercetat, ci la concluzia existentei unei proceduri de cercetare disciplinara prealabila a carei legalitate a fost afectata de modalitatea în care a înteles recurenta-pârâta sa redacteze continutul deciziei de sanctionare.
Urmând un rationament logic aplicabil spetei litigioase deduse judecatii, Curtea observa ca reclamantul-recurent sustine afectarea starii sale de sanatate si a sentimentului de demnitate personala, ceea ce ar fi fost de natura sa creeze premisele unei atitudini categorice de obtinere a reparatiei pentru aceste suferinte, din partea reclamantului-recurent. Cu alte cuvinte, împrejurarile pretins a fi fost îndurate de reclamantul-recurent, descrise în cererea de chemare în judecata, ar fi fost suficiente prin ele însele sa contribuie la îndârjirea reclamantului de a obtine sanctionarea angajatorului. Prin urmare, conturarea acestei conduite a salariatului sanctionat ar fi fost creata de actionarea în instanta a angajatorului pentru a obtine dreptatea refuzata de acesta din urma si repararea prejudiciului moral.
Cu toate acestea, desi recurentul-reclamant a initiat un astfel de demers începând cu data de 16.12.2008, în timpul judecatii s-a aratat dispus la o solutionare amiabila a litigiilor, solicitând angajatorului stabilirea unei întâlniri pentru discutarea acestui subiect în perioada 9-13 februarie 2009, astfel cum rezulta din continutul e-mail-ului transcris de reclamantul-recurent numitei S.L. la data de 30.01.2009 (fila 166 dosar fond). În acest sens al solutionarii litigiului pe cale amiabila, acelasi reclamant-recurent a transcris pârâtei-intimate un proiect al unui contract de tranzactie, astfel cum rezulta din continutul e-mail-ului expediat de reclamantul-recurent, la data de 2.12.2008, în atentia numitelor A.P. si S.L. (filele 166-167 dosar fond).
Nu este nimic nepotrivit sau nelegal în faptul ca reclamantul-recurent a încercat sa ajunga la o întelegere amiabila cu angajatorul, însa o astfel de atitudine este de natura sa circumstantieze nivelul afectarii sale ca urmare a actiunilor întreprinse de pârâta-intimata. Aceasta circumstantiere permite Curtii sa observe ca în realitate promovarea actiunii pe rolul Tribunalului Bucuresti a avut ca scop, în afara obtinerii declararii nulitatii actului de sanctionare, concretizarea unui mijloc de a pune presiune (legal, de altminteri) asupra angajatorului pentru a se ajunge, în cele din urma, la o întelegere amiabila, ceea ce, de altfel, s-a si întâmplat.
O astfel de conduita defineste persoana reclamantului-recurent ca fiind expresia unei personalitati pragmatice care urmareste sa obtina rezultatul cel mai favorabil demersurilor initiate, context în care sentimentele de umilinta si frustrare au fost date la o parte, sau în orice caz, trecute pe un plan secundar la momentul când viitorul reclamant propunea deja partii adverse modalitati concrete de stingere a litigiilor. A veni în fata instantei si a sustine afectarea substantiala a sentimentelor de demnitate si a starii de sanatate, în conditiile în care subzista din partea reclamantului-recurent o atitudine activa, pragmatica, de negociere cu partea despre care sustine ca l-a tratat în mod umilitor, înseamna a exagera gradul de profunzime a suferintei fizice si psihice cauzate de litigiile cu pârâta-recurenta.
Un om umilit, afectat fizic prin îmbolnavire ca urmare a unor actiuni din partea angajatorului, nu încearca sa negocieze cu cel care l-a umilit atât de profund, înainte de a initia demersurile de tragere la raspundere a angajatorului vinovat de adoptarea unei astfel de conduite. Dimpotriva, o persoana care actioneaza în scopul negocierii acestor aspecte litigioase, având puterea sa propuna tranzactii si sa întretina o corespondenta activa cu reprezentantii angajatorului aflat în culpa pentru o pretinsa atitudine nelegala, denota, în opinia Curtii, în lipsa altor mijloace probatorii care sa demonstreze contrariul, o persoana rezistenta la stres, pragmatica si dispusa sa ajunga la un compromis (prin compromis întelegându-se predispozitia de a ajunge la o întelegere) cu partea adversa.
Este evident ca în aceste conditii suferinta pretinsa de reclamantul-recurent nu a depasit nivelul unei indispozitii, chiar daca pentru combaterea acesteia reclamantul-recurent a obtinut concedii medicale succesive emise de propria-i sotie în calitate de medic de familie. Nu exista la dosar acte medicale prin care sa se contureze o agravare deosebita a starii de sanatate a recurentului-reclamant. Dimpotriva, în contextul spetei, acordarea concediilor medicale succesive a reprezentat o modalitate formal legala de a amâna deznodamântul procedurii cercetarii disciplinare prealabile.
Având în vedere ca pârâta-recurenta nu a contestat la organele de specialitate concediile medicale de care a beneficiat recurentul-reclamant, nu exista posibilitatea de a aduce în discutie o eventuala acordare nelegala a concediilor medicale, astfel cum a încercat sa sugereze recurenta-pârâta în concluziile orale formulate în fata instantei de recurs. Cu toate acestea, faptul acordarii unui concediu medical sau a mai multor concedii medicale nu probeaza prin el însusi ca problema de sanatate a salariatului este direct legata sau cauzata de tensiunile ori litigiile dintre respectivul salariat si angajatorul sau, de aceea depunerea copiilor de pe concediile medicale nu este, sub aspect probatoriu, suficienta pentru a dovedi existenta prejudiciului care ar putea conduce la acordarea daunelor morale.
În privinta capatului de cerere având ca obiect publicarea unui anunt cuprinzând scuzele angajatorului, Curtea retine ca înscrisurile depuse la dosar nu probeaza atitudinea umilitoare imputata angajatorului, ci existenta unui litigiu între cele doua parti.
În teorie si în practica, orice masura de declansare a procedurii cercetarii disciplinare prealabile, a unui salariat produce un ecou negativ în rândul celorlalti salariati si, din aceasta perspectiva, sustinerile reclamantului-recurent referitoare la pierderea respectului profesional al subalternilor sai nu sunt lipsite de adevar si au o corespondenta cel mai probabil în realitatea faptica. Totusi, necontestând niciun moment calitatile profesionale ale reclamantului-recurent, Curtea apreciaza ca posibila afectare a reputatiei profesionale în cadrul angajatorului si în relatiile cu ceilalti salariati ai SC V SA este putin probabil sa mai produca efecte în cazul salariatului sanctionat, întrucât acesta si-a încheiat, prin buna învoiala, raporturile de munca cu pârâta-recurenta. Prin urmare, publicarea unui asemenea anunt, în conditiile în care recurentul-reclamant nu a probat pretinsa conduita umilitoare din partea angajatorului, este nefondata si în raport de faptul ca reputatia profesionala a recurentului-reclamant nu mai are o semnificatie aparte în relatiile acestuia cu subalternii ierarhici sau ceilalti salariati din cadrul pârâtei pentru ca raporturile de munca între parti au încetat. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile daca recurentul-reclamant ar fi dovedit conduita umilitoare si ar fi continuat sa îsi desfasoare activitatea în cadrul pârâtei, situatie în care se putea discuta despre utilitatea practica a unei asemenea forme de reabilitare care sa ajunga la cunostinta tuturor subalternilor si colaboratorilor din cadrul pârâtei.
Asa cum Curtea sublinia, nu se contesta pregatirea profesionala a reclamantului-recurent, dar, în egala masura, Curtea remarca faptul ca reputatia profesionala a acestuia nu are o anvergura publica deosebita, ca fiind cunoscuta si recunoscuta de o categorie larga a publicului, ci se circumscrie relatiilor interne cu alti salariati ai pârâtei cu care reclamantul-recurent nu mai colaboreaza din punct de vedere profesional.
Potrivit dispozitiilor art. 29 alin.6 din Legea nr.53/2003, în eventualitatea unei noi angajari a reclamantului-recurent, noul angajator poate cere informatii în legatura cu persoana care solicita angajarea de la fostii sai angajatori, dar numai cu privire la functiile îndeplinite si la durata angajarii si numai cu încunostiintarea prealabila a celui care solicita angajarea. Prin urmare, eventualul ecou negativ al sanctionarii recurentului-reclamant, sanctiune înlaturata ca urmare a sentintei pronuntata de instanta de fond, nu va gasi nicio rezonanta în cazul în care reclamantul-recurent va încerca gasirea unui nou loc de munca.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea considera ca nefondat si recursul formulat de catre reclamant, urmând, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civila, sa-l respinga.
