ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR. 3144,- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1599
Ședința publică din data de 04 august 2009
PREȘEDINTE: Cristina Mihaela Moiceanu
JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Violeta Dumitru Lucian
–
–
–
–
Grefier –
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea – D SA, prin reprezentant, cu sediul în Târgoviște,-, județul D, împotriva deciziei nr. 1365 din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații domiciliat în comuna, sat, județul D, domiciliat în Târgoviște, str. -. 33,. 13, județul D și domiciliat în Târgoviște,-,.44, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatoarea – D SA, reprezentată de , potrivit împuternicirii de reprezentare juridică emisă de Colegiul Consilierilor Juridici D, lipsind intimații în contestație.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că este scutită de plata taxei de timbru contestația.
Consilier juridic, pentru contestatoare, având cuvântul arată că nu mai are cereri noi de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri noi de formulat în cauză, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Consilier juridic, pentru contestatoare, având cuvântul arată că hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii întrucât s-a omis a se cerceta un motiv de recurs, respectiv: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, deși s-a învederat că nu s-au respectat îndrumările deciziei de casare nr. 257/2007 sub aspectul stabilirii persoanelor implicate și a prejudiciului, întrucât expertul în lucrarea de specialitate stabilește un prejudiciu cert, precum și stabilirea intimaților ca persoane implicate în producerea acestuia pentru ca apoi să nu se pronunțe cu privire la gradul de implicare al pârâților, ceea ce evidențiază faptul că expertiza contabilă este ambiguă ca și celelalte lucrări de specialitate.
Totodată, se mai precizează că expertul și implicit instanța de fond au făcut aprecieri trunchiate, situație în care s-au ajuns la concluzii insuficient documentate cu privire la persoanele vinovate, interpretarea greșită a probelor și a dispozițiilor legale în materie de inventariere și gestionare a patrimoniului, în contradicție cu îndrumările deciziei de casare.
De asemenea, menționează că instanța de recurs nu s-a pronunțat nici cu privire la faptul că hotărârea dată de instanța de fond este insuficient motivată. Așadar, prima instanță nu s-a pronunțat asupra apărărilor susținute cu probe de societate, validând un raport de expertiză irelevant ca probă datorită impreciziei și contradictorialității susținerilor expertului.
Pentru aceste motive, solicită admiterea contestației și anularea deciziei nr. 1365/2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
CURTEA
Contestatoarea – DAMBOVITA SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr.1365/12.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în baza disp. art.317 pr.civ. susținând, în esență, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui motiv de recurs și anume acela privind faptul că sentința instanței de fond a fost dată fără temei legal sau cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.
Se arată că instanța de recurs nu a analizat critica adusă sentinței referitoare la faptul că în mod eronat s-a omologat un raport de expertiză care conține concluzii contradictorii.
Se susține că prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale nu se face distincție între regimul juridic aplicabil gestionarului de fapt și cel aplicabil gestionarului de drept, intimații având calitatea de gestionari de fapt, astfel cum rezultă și din cele reținute în decizia de casare.
Se susține că prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale nu se face distincție între regimul juridic aplicabil gestionarului de fapt și cel aplicabil gestionarului de drept, intimații având calitatea de gestionari de fapt, astfel cum rezultă și din cele reținute în decizia de casare.
Se susține că opus susținerilor instanței de fond existau suficiente elemente care să demonstreze vinovăția intimaților, în cauza de față nefiind incidentă o cauză exoneratoare de răspundere.
Un alt motiv de contestație se referă la faptul că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la insuficienta motivare a sentinței.
Analizând actele și lucrările dosarului, decizia contestată și motivele contestației în anulare, curtea va constata că cererea este nefondată, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Ploieștia trimis spre rejudecare cauza având ca obiect reparare prejudiciu, formulata de reclamanta – DAMBOVITA SA, împotriva pârâților, si în vederea administrării si a altor probe, inclusiv o expertiza de specialitate, scopul administrarii acestor noi probe fiind mentionat in considerentele deciziei civile nr.257, din 23 martie 2007, Curtii de Apel
In conformitate cu dispozițiile deciziei de casare, tribunalul a reținut ca reclamanta – ” D” SA, a chemat în judecată pe pârâții -, – și pentru a fi obligați la despăgubiri în sumă totală de 263.472.027 lei, respectiv 176.663.527 lei pe – și, iar pe – și la 86.808.500 lei.
S-a susținut că prejudiciul a fost cauzat în perioada 1 ianuarie – 1 septembrie 2003 de către pârâții și care erau salariații reclamantei, în calitate de barmani – gestionari, alături de și, iar cu ocazia inventarierii de la 31 decembrie 2002 aceștia și-au însușit inventarul în calitatea lor de gestionari, rămânând în continuare gestionari de fapt până la 1 septembrie 2003 pentru valorile materiale preluate, evidența tehnico-operativă și controlul gestiunii valorilor materiale, iar după această dată preluând bunurile pe bază de inventar au creat în continuare un prejudiciu, stabilit în final de către organele de control ale unității.
Intr-o prima faza procesuala, după administrarea probelor, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.480 din 4 mai 2005, respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând în esență că din probe nu rezultă vinovăția pârâților în producerea pretinsei pagube, care i-a fost cauzată de nerespectare a dispozițiilor legale în materie și că prejudiciul real nu a fost stabilit în mod cert, în condițiile în care s-au efectuat și majorări de prețuri prin metode de evaluare ale stocurilor, toate acestea impunând concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâților în condițiile art.270 Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, deoarece au fost interpretate eronat dispozițiile legale care nu fac distincție între regimul juridic aplicabil gestionarului de fapt și cel de drept, pârâții fiind gestionari de fapt, în condițiile în care aceștia își cunoșteau pe deplin atribuțiile de serviciu și care au acționat culpabil în producerea prejudiciului, încălcându-se și dispozițiile Legii nr.22/1969 și alte norme legale aplicabile în materie gestionară, vinovăția pârâților rezultând în mod cert din probele administrate în cauză, între aceasta și prejudiciu subzistând legătură de cauzalitate, solicitându-se în final obligarea pârâților la prejudiciul în valoare de 263.472.000 lei, iar în subsidiar la plata sumei de 176.663.527 lei pe primii doi pârâți.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr.689 din 24 august 2005, admis recursul și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare la același tribunal.
În considerentele deciziei de casare s-a reținut că expertizele efectuate în cauză nu au lămurit existența reală și cuantumul prejudiciului prin expertizele efectuate în cauză, în condițiile existenței unor deficiențe de organizare ale gestiunilor și evidenței contabile, persoanele care se fac răspunzătoare de prejudiciu și măsura în care fiecare dintre acestea au contribuit la producerea pagubei, ceea ce impune cu prilejul rejudecării și a existenței faptei culpabile, vinovăția pârâților, care aveau calitate de gestionari de fapt, precum și existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu în baza ansamblului probelor administrate în cauză.
S-a mai reținut în considerente că este fondată și critica referitoare la efectuarea raportului de expertiză de către care a menționat în lucrarea sa un act normativ abrogat, respectiv 941/1959 abrogat în anul 1996 ca și Normele metodologice privind organizarea și exercitarea controlului financiar propriu, care în speță nu sunt aplicabile unităților cum este reclamanta, ci organelor și instituțiilor de stat, ca și regiilor autonome.
În fața instanței de trimitere s-au administrat probe cu înscrisuri și cu expertize de specialitate, stabilind în final un prejudiciu mai ridicat decât cel inițial invocat, însușit de către reclamantă, iar în final Tribunalul Dâmbovițaa obligat pârâții și să plătească reclamantei despăgubiri reclamantei despăgubiri în sumă totală de 34.966 RON fiecare reprezentând pagubă în gestiune, cauzata cu vinovăție în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu ca gestionari de fapt, prin sentința nr.1139 din 11 septembrie 2006 Tribunalului Dâmbovița.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând în final modificarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Criticând sentința, recurentul a susținut că soluția pronunțată de prima instanță este vădit nelegală, întrucât atât probele au fost interpretate greșit, luându-se în considerare expertize care nu au respectat îndrumările deciziei de casare și nici dispozițiile legale în materie de inventariere, stabilindu-se în final un prejudiciu total greșit, iar din probe nu rezultă vinovăția sa și nici existența unui prejudiciu cert, precum și persoanele vinovate, în condițiile în care recurentul a fost doar gestionar de fapt, iar la plecarea din unitate a fostului gestionar de drept în luna iunie 2003, nici nu s-a efectuat inventariere, care era necesară sub aspect legal, acestui gestionar de drept nestabilindu-i-se vinovăția și în ce măsură a cauzat prejudiciul, ca, de altfel, și celelalte persoane din unitate care au putut contribui la cauzarea prejudiciului, a căror răspundere ar putea fi atrasă în raport de dispozițiile legale în materie.
În urma analizării sentinței atacată în raport de criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că recursul este fondat.
S-a reținut că pârâții – și nu au fost gestionari de drept la unitatea-reclamantă, o asemenea calitate având-o doar care la plecarea sa din societatea-reclamantă nu a predat gestiunea pe bază de proces-verbal de inventariere în luna iunie 2003, iar pentru primii doi pârâți nu a existat o fișă a postului, aceștia neavând calitatea de gestionari, în sensul dispozițiilor Legii nr.22/1969, fapt constatat și prin primele două expertize întocmite de și.
În aceste condiții, rezultă în mod vădit modul defectuos în care conducerea unității a asigurat desfășurarea activității gestionare și asigurarea integrității bunurilor din gestiune, ca și neîndeplinirea unor obligații legale de către compartimentul contabilitate, ceea ce a putut contribui la producerea prejudiciului.
Este de subliniat și faptul că prin cele cinci lucrări de specialitate nu s-a stabilit un prejudiciu precis delimitat sub aspectul cuantumului, ca și toate persoanele din unitate care au desfășurat activități legate de bunurile din gestiune, prin lucrările efectuate făcându-se aprecieri trunchiate sub aceste aspecte, ceea ce au permis ajungerea la concluzii insuficient documentate cu privire la cuantumul real al prejudiciului, persoanele vinovate și împrejurările concrete în care a fost cauzată paguba.
În aceste condiții, se impune reluarea judecății pe fond de către prima instanță, prilej cu care să se administreze și alte probe, inclusiv o expertiză de specialitate la care să participe eventual experții care au întocmit anterior lucrări în cauză.
În rejudecarea cauzei, tribunalul pe linia deciziei de casare a dispus efectuarea unui raport de expertiza, rezultatele si concluziile acestuia fiind contestate de reclamanta si respinse de instanță cu motivarea ca expertul a lămurit pe deplin si a respectat obiectivele stabilite de instanță.
Prin sentința civilă nr.1792/5.11.2008 Tribunalul Dâmbovițaa respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea că urmare lămuririlor aduse de raportul de expertiza contabilă, efectuat pe baza obiectivelor stabilite de instanța de control judiciar, au fost clarificate aspectele referitoare la speța dedusă judecății, anume aceea că pârâții nu au produs reclamantei nici un prejudiciu, singura vinovata fiind reclamanta care nu a administrat si gestionat corespunzător bunurile din gestiune.
Potrivit considerentelor expertizei, a fost angajat cu contract de pe durata nedeterminata la 10 ianuarie 2002, în funcția de sef de sala, ulterior fiind numit prin decizie ca gestionar pentru barurile societății, rămânând însa și șef de sala. La 31 iulie 2002, el gestiunea barurilor societății către. Rezulta ca in perioada de referință, acesta nu avea calitatea de gestionar, el preluând gestiunea barului împreună cu, la 11 septembrie 2003, până la 18 noiembrie 2003.
Din același raport de expertiza a rezultat ca societatea nu a respectat dispozițiile legale privind constituirea garanțiilor și avizul scris pentru gestionari, in cazul gestiunii colective si a încălcat normele legale privind administrarea si gestionarea bunurilor, in sensul ca societatea nu avea desemnate anume persoane care sa se ocupe de administrarea, inventarierea si gestionarea bunurilor, ca in perioada 1 septembrie 2003 – 18 noiembrie 2003, nu exista prejudiciu in gestiune.
In concluzie, pentru a se angaja răspunderea întemeiată pe art.270 din codul muncii, text de lege invocat de reclamanta ca temei de drept, trebuie sa fie îndeplinită condiția ca obligația contractuală să nu fie îndeplinită, să fie îndeplinită defectuos sau cu întârziere, ori din probe rezulta ca la data menționată, pârâții nu aveau calitatea de gestionari ai societății.
Nici dispozițiile art.1169 nu sunt îndeplinite, deoarece pentru angajarea răspunderii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: un prejudiciu cert, o fapta ilicita, vinovăția făptuitorului si legătura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, ori din ansamblu probator nu s-a putut identifica cu certitudine prejudiciul si nici ca exista vinovăție in producerea acestuia.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca netemeinică și nelegală, cu motivarea, în esență, că hotărârea instanței de fond este insuficient motivată și ignoră apărările susținute cu probe de către reclamantă.
Se mai arată că în mod eronat s-a omologat un raport de expertiză care conține concluzii contradictorii.
Recurenta arată că intimații își cunoșteau întru-totul atribuțiile de serviciu, fapt ce rezultă din procesul-verbal de instruire a personalului din sectorul alimentație din data de 29.01.2002, fapta ilicită fiind săvârșită de intimați prin acțiuni și inacțiuni ale acestora care au produs societății prejudiciu.
Precizează recurenta că au fost încălcate de către intimați disp. art.6 din 2230/1969, art. 36 din Legea nr.22/1969, art.9 și art.11 din 2230/1969, art.11. lit.a din Normele de aplicare a nr.2388/1995, mai ales că în urma cercetării disciplinare efectuate aceștia au recunoscut că se ocupau de efectuarea comenzilor, recepționarea mărfii, întocmeau registrul de gestiune al barului, înregistrau zilnic în el facturi, note de recepție, avize, documente de ieșire, bonuri de marcaj, situație în care devin aplicabile disp. art.6 din Legea 82/1991.
Se critică sentința deoarece contrar susținerilor instanței de fond existau suficiente elemente care să demonstreze vinovăția intimaților, în cauza de față nefiind incidentă o cauză exoneratoare de răspundere.
Recurenta consideră că există legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu având în vedere recunoașterea de către intimați a faptului că nu pot fi exonerați de răspundere și modul defectuos în care și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, fiind inadmisibil ca la baza sentinței să se afle un raport de expertiză contabilă contradictoriu.
Prin decizia nr.1365/12.06.2009 Curtea de Apel Ploieștia respins recursul ca nefondat, reținând că hotărârea atacată este temeinic motivată, analizând corect probele administrate în cauză.
Proba esențială în speța dedusă judecății a fost expertiza contabilă, probă științifică în baza căreia se poate stabili existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.
Expertiza efectuată în fond, după casare, analizează în detaliu toate documentele emanate de la societatea recurentă din care rezultă situația concretă a gestiunii în perioada de referință.
Concluzia principală a raportului de expertiză este aceea că societatea nu a respectat dispozițiile legale privind constituirea garanțiilor si avizul scris pentru gestionari, în cazul gestiunii colective si a încălcat normele legale privind administrarea si gestionarea bunurilor, în sensul ca societatea nu avea desemnate anume persoane care sa se ocupe de administrarea, inventarierea si gestionarea bunurilor și că în perioada 1 septembrie 2003 – 18 noiembrie 2003, nu există prejudiciu în gestiune.
Față de această concluzie, ce nu a putut fi combătută cu probe concludente de către recurentă, în mod corect tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art.270 Codul muncii pentru a fi angajată răspunderea intimaților pârâți.
Expertiza efectuată a răspuns obiectivelor stabilite în decizia de casare, cercetând toate aspectele relevate în aceasta.
Din întregul material probator nu se poate stabili cu certitudine vinovăția pârâților în producerea vreunui prejudiciu, stabilindu-se, însă necontestat, deficiențele recurentei în administrarea activității.
Potrivit art. 318 Cod pr.civilă, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Legiuitorul a avut în vedere greșelile de ordin procedural, în această categorie intrând greșelile comise prin confundarea unor acte esențiale ale dosarului cauzei.
Prin urmare, greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale.
În speță, așa cum rezultă evident din formularea motivelor invocate, societatea contestatoare a criticat pe fond soluția instanței de recurs și a cerut ca pe această cale să se modifice respectiva decizie.
Critica este, deci, în legătură cu interpretarea probelor administrate, a dispozițiilor legale incidente și a situației de fapt a cauzei, astfel cum au fost reținute prin decizia a cărei anulare se solicită, așa încât nu reprezintă greșeli materiale în sensul art. 318 teza I – a Cod pr.civilă.
Potrivit disp.art.318 teza II pr.civ. pentru admisibilitatea unei contestații în anulare întemeiate pe această dispoziție legală este necesar ca instanța de recurs, în cazul în care a respins recursul, să nu fi analizat unul din motivele de recurs invocate.
Ori, în cauza de față, hotărârea a cărei anulare se cere a fost dată cu analizarea tuturor motivelor invocate în termenul legal de către contestatoarea-recurentă și s-a răspuns tuturor susținerilor acesteia, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.
Curtea a analizat motivarea instanței de fond și a constatat că aceasta nu este insuficientă și a analizat și expertiza efectuată, constatând că aceasta a răspuns obiectivelor stabilite prin decizia de casare.
Criticile formulate în prezenta contestație în anulare nu fac decât să reia criticile formulate în recurs și să tindă la o rejudecarea a fondului, după ce curtea a analizat și s-a pronunțat irevocabil asupra acestor aspecte.
Așa fiind, Curtea constatând că este nefondată contestația în anulare, nesubzistând motivele prevăzute de lege în mod limitativ și văzând disp. art. 317 – 320.pr.civ. o va respinge ca atare.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea – D SA, prin reprezentant, cu sediul în Târgoviște,-, județul D, împotriva deciziei nr. 1365 din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații domiciliat în comuna, sat, județul D, domiciliat în Târgoviște, str. -. 33,. 13, județul D și domiciliat în Târgoviște,-,.44, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 4 august 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Violeta Dumitru Lucian
– – – – – –
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
6 ex./ 10.08.2009
/SȘ
Emis 4 comunicări/11.08.2009
Grefier,
– – D SA,
